Editura Global Info / Literatură

Liviu Rebreanu

Fiara

— Hector s-a bătut cu un câine turbat! mă întâmpinară copiii când intrai pe poartă, cu vădită mândrie că paznicul casei noastre din capul satului a săvârşit o mare vitejie.

— Nu se poate!… Când?

— Ba, zău, s-a bătut… Pe la amiazi… Uite-l colo cum şade de pleoştit!

Lângă coteţul de găini, clinele stătea nemişcat, cu ochii îndreptaţi spre mine, posomoriţi. Îl chemai. Se ridică şovăind şi se apropie. Şchiopăta puţin, Blana-i albă era scărmănată şi murdărită de colb. Dădu din coadă de două ori şi apoi se ghemui iar în mijlocul ogrăzii, şi-şi linse piciorul dinapoi, rănit.

— Da… se poate… Bietul Hector!

Îmi era drag ca un om. Îl adusesem acum trei ani, în braţe, căţeluş bondoc, drăgălaş, cu capul mare şi ochii înţelegători; îl crescusem şi-l îngrijisem până ce-a ajuns dulăul bătăios, voinic şi temut de astăzi, în faţa căruia tremurau toţi câinii şi copiii din sat. Hector însuşi pricepea dragostea mea şi-mi răspundea eu o credinţă supusă şi veşnic bucuroasă cum numai la câini se găseşte. De câte ori plecam de-acasă, trebuia să născocesc mereu noi vicleşuguri ca să nu mă însoţească, iar când soseam nu se astâmpăra până nu-şi ştergea noroiul de pe labele dinainte pe hainele mele… Şi iată că, acuma, l-am strigat şi de-abia m-a luat în seamă!

— Bietul Hector! zisei mai încet, amintindu-mi într-o clipire toate nenorocirile, citite ori auzite, pe care le poate stârni turbarea.

Mila însă îmi născu în suflet îndoieli. Poate că Hector a dat peste un protivnic mai zdravăn, care l-a scuturat niţel… Adică de ce numaidecât turbat?… Lămuriri noi se grăbiră să-mi înlăture şovăirea. Câinele cu care s-â mâncat Hector a fost străin… În orice caz, n-a fost de la noi, căci copiii cunosc foarte bine toţi dulăii din sat… Venise dinspre hotar, cu capul în pământ, obosit, pe marginea şanţului; Hector, cum l-a zărit, s-a repezit să-l miroase… Cel străin, niciuna, nici două, şi-a înfipt dinţii în piciorul lui Hector… Pe urmă s-au încolţit furtunos, tăvălindu-se pe şosea, prin-pulbere, vreun sfert de ceas, deoarece nu era nimeni să-i despartă… în sfârşit, Hector a curmat lupta, retrăgându-se în ogradă, iar cellalt a pornit înainte, pe uliţă, mai dârz şi cu ochii înroşiţi..;

— Bine, dar atunci ce-i de făcut? întrebai supărat, fiindcă ştiam prea bine răspunsul ce-l voi primi.

— Vai de mine! Mai stai pe gânduri? strigă nevastă-mea speriată, citindu-mi pe faţă nehotărârea. Poate vrei să aştepţi să se întâmple cine ştie ce poznă, să muşte vreun copil sau… Se vede că ţi-e mai dragă… javra ceea blestemată decât sângele tău!

— Sângele… sângele, murmurai ruşinat, cu o privire spre clinele încolăcit la câţiva paşi mai încolo, care clipea cu un ochi încoace, ca şi când ar fi înţeles că e vorba de dânsul.

— Mă mir că te lasă inima să mai şovăi, în loc să chemi un ţăran să-l împuşte şi să scăpăm de orice grije!

— Da… da… zisei încet, uitându-mă iar, acuma pe furiş, la Hector.

Intrai în casă, încurcat, fără să-mi dau seama de ce. Când trecui pragul, îmi veni în minte puşca cu două ţevi, care atârna în perete, deasupra patului meu. Eram furios că mă duc spre armă şi totuşi păşeam apăsat, parcă m-ar fi împins cineva de la spate. O luai din cui, cu multă băgare de seamă, gândindu-mă că ar fi fost mai bine să n-o fi cumpărat şi că n-am avut nevoie de armă în casă câtă vreme ne-a păzit Hector. Am ţinut-o doi ani degeaba, fălindu-mă doar la ţărani că pot ucide chiar un urs, deşi n-aveam decât cartuşe cu alice de iepuri… încărcai puşca şi-mi tremurau mâinile, zicându-mi:

— Dacă ar bănui Hector ce-l aşteaptă, săracul!

Apoi mă pomenii iar în curte, ţanţoş, ca un vânător bătrân gata de drum.

— Pe cine crezi să chemăm? întrebă nevastă-mea văzându-mă înarmat.

— Pe cine?… Ei, pe cine! râsei eu prosteşte, ca şi când întrebarea ar fi fost nespus de caraghioasă.

În vreme ce râdeam, mă gândii la încărcătura cu alice de iepure şi mă cuprinse deodată spaima. Cum să ucizi un câine cu alice de iepure? Asta ar fi o barbarie nemaiauzită… Nu se poate cu alice de iepure! Moartea trebuie să fie instantanee, altminteri… altminteri ar suferi prea mult sărmanul… Şi mai ales de ce să-l chinuiască orice ţăran care nici nu ştie să tragă? Nu, nu, asta ar fi…

— Ce-i nevoie de ţăran, când sunt aici eu? urmai îndată, mirându-mă însă singur de ce spuneam.

— Atâta ţi-ar mai lipsi, să te faci şi hengher de dragul dulăului! se cruci nevastă-mea. Lasă, că sunt destui oameni în sat cari pentru un gologan, doi…

— Ce vorbeşti?! strigai revoltat, parcă m-ar fi jicnit adânc. Cum îţi vine să vorbeşti aşa?… Cum îţi vine?… Cum… cum…

— Din parte-mi, fă cum vrei! sfârşi ea nepăsătoare.

Copiii primiră hotărârea mea cu violente explozii de bucurie. Erau fericiţi c-o să mă vadă omorând… Avură însă repede o decepţie dureroasă aflând că Hector se va săvârşi în dealul din dosul casei, departe de privirile lor lacome. Cel mai mărişor încercă, zadarnic, să mă convingă prin lacrămi că el trebuie să fie de faţă negreşit la ultimele zvârcoliri ale câinelui.

Mă apropiai chemându-l cu glas blând, vrând să-l mângâi şi să-l ademenesc să mă urmeze spre locul de supliciu. Hector, simţind viclenia, mă privi înfricoşat şi fugi între grajduri, dând supus şi umil din coadă şi întorcând de câteva ori capul. Inima mi se strânse de milă, şi totuşi gura mea strigă mânioasă, ca şi când ar fi vrut să-i ascundă slăbiciunea:

— Ia să-mi daţi o frânghie să-l leg, că altfel nu isprăvim niciodată!

Copiii alergară voioşi că pot lua parte măcar la pregătirile de ucidere. Cu puşca pe umăr şi cu frânghia în mână, înaintai vitejeşte pe urmele câinelui. Îl descoperii în fundul şopronului, grămădit pe nişte ogrinji.

— Stai, Hector, stai, că nu-ţi fac nimic! murmurai legându-i sfoara de gât.

Cu ochii închişi, câinele întinse gâtul, fără nădejde, dar cu supunerea obişnuită. O singură dată ridică puţin capul, încât mă speriai, crezând că vrea să mă muşte. El însă îmi linse mâna, parcă mi-ar fi cerut îndurare.

Îl îndemnai să vie după mine şi nu se urni până nu-l atinsei în coaste cu vârful piciorului. Tăcut, îmi linse şi gheata, uitându-se în ochii mei, şi apoi se sculă…

În poartă, Hector mai şovăi puţin. Pe urmă, însă, păşi încet, pleoştit, frecându-se de picioarele mele, încât frânghia îi atârna sub gât ca o ameninţare leneşă. Urcarăm dealul pe o cărare piezişă. Nu mai îndrăzneam nici să mă uit la câine. Mila îmi clocotea în piept şi mă simţeam vinovat, cu toate că mă sileam să mă conving pe mine însumi că ar fi o crimă să ţin pe lângă casă un dulău care mâine-poimâine poate să fie o primejdie pentru tot satul şi, în primul rând, pentru casa ce-l adăposteşte. Mai ales însă îmi era ruşine că m-am făcut eu însumi ucigaş, şi acuma mi se părea că sunt sfidător de ridicol cu arma agăţată de umăr.

„Aşa, cel puţin, n-are să se chinuiască mult… îl voi ochi bine, va muri într-o clipă”, îmi zisei totuşi, ajungând în deal, ca o mângâiere.

Îmi veni în minte încărcătura cu alice de iepure, care acuma mă îngrozi de tot. Cum să moară repede cu alice de iepure?… „O, Doamne, barem de l-aş lovi bine, să nu-l văd suferind!”

Un soare aprins se zbătea în apus, înroşind cerul. Spinarea dealului, pleşuvă, parcă se scălda în lumina ruginie.

Cu gândul mereu să scurtez chinurile câinelui, mă hotărâi să-l leg de o tulpină, să-l ochesc de-aproape, să fiu sigur că n-am să greşesc… Hector mă urma nepăsător…

În sfârşit, găsii un mesteacăn tânăr şi înnodai bine capătul frânghiei.

— Hector! Hector! şoptii cu glas tremurat, potrivind puşca la umăr.

Clinele se uită la mine ciulind puţin urechile, dar fără groază în ochi, ca şi când glasul meu i-ar fi redat deodată nădejdea.

„În piept trebuie să-l nemeresc!” îmi fulgeră prin creieri ridicând arma.

Ochind, întâlnii privirea câinelui, încrezătoare, şi mâinile începură să-mi tremure atât de tare, că ţeava puştii se clătina ca o limbă de ceasornic.

„Nu există dobitoc mai sălbatec ca omul! mă gândeam amărât. Cu toate astea, trebuie!… Şi poate că nici nu-i turbat… Poate că… Sunt un ticălos fără suflet… Sunt”…

Închisei ochii şi, zicându-mi mereu că n-am inimă, apăsai degetul pe trăgaci. Un bubuit asurzitor mă cutremură, încât sării câţiva paşi înapoi. Niciodată o puşcă parcă n-a făcut zgomot atât de îngrozitor. De-abia peste câteva clipe îmi adusei aminte de Hector

— L-am omorât…

Câinele, în picioare, se zvârcolea. În coastă îi răsăriseră câteva mici pete roşii. Se repezea spre tulpina copacului, ca la un vrăjmaş de moarte. Pe urmă porni nebuneşte împrejurul mesteacănului, până ce frânghia se scurtă de tot. Atunci se opri desperat şi se apucă să roadă funia întinsă cu gura plină de sânge amestecat cu bale. Scormonea în acelaşi timp lutul cu labele, neputincios, tăcut, furios, agăţându-se de viaţă cu o supremă încordare de puteri.

„E îngrozitor… Hector!… Trebuie să mai trag, altfel se va chinui ceasuri întregi… Alicele de iepure”… îmi zisei cu ochii ţintă şi cu o milă mare în suflet.

Deodată, însă, simţii o plăcere stranie văzând frământările dureroase, o plăcere care mă împiedeca să pun iar arma la umăr. Plăcerea aceasta mă tulbura, mă ruşina şi mă înfuria, mai ales, dându-mi seama că n-o pot înăbuşi.

„Asta-i barbarie… Să priveşti o suferinţă şi să nu”…

Atunci văzui că Hector s-a aşezat pe burtă, cu labele dinainte pe frânghia sângerată, mai potolit, ca şi când durerile i-ar fi amorţit. Liniştea lui mă supără. Şi brusc, ca la o comandă irezistibilă, luai puşca la ochi şi trăsei a doua oară.

„De ce-am tras acuma? mă întrebai înmărmurit. Asta… asta”…

Câinele sări în sus ca o mingie vie, se zbătu, goni iar împrejurul copacului, descolăcind funia. Apoi, istovindu-şi puterile, se opri un răstimp. Ochii lui speriaţi se uitară la mine. Capul era murdărit de sânge. Picioarele îi tremurau. Se prăvălii şi rămase neclintit, doar coşul pieptului i se ridica repede, şi la fiecare respiraţie i se roşea mai adânc. Lângă gât, între picioarele dinainte, sângele vopsea pământul din ce în ce mai mult, aburind uşor în răcoarea amurgului.

Voiam să-mi întorc privirea şi nu puteam.

— Săracul Hector! Vai, săracul! şopteam şi, în acelaşi timp, simţeam că ochii îmi ardeau de o plăcere care mă mustra, şi care totuşi mi-i pironea spre câinele muribund.

„Asta-i o rămăşiţă de barbarie, mă gândii frământându-mă. În faţa sângelui se trezeşte fiara încătuşată în inima omului… Ce Dumnezeu, îmi dau seama şi, cu toate astea!”…

Pe când mă gândeam, mă apropiai binişor. Pata de sânge lângă dânsul se întinsese. Câinele se cutremură într-un spasm greu.

„Acuma a murit… Acuma s-a sfârşit”…

Pe urmă, parcă creierul mi s-ar fi înţelenit. Nu mai puteam să încheg niciun gând. Doar o poftă cruntă îmi zdruncina sufletul: să pipăi sângele cald… Trebuie să-l simt… Vederea îmi era tulburată într-un văl roşu, ca şi când toată lumea s-ar fi umplut de sânge fierbinte, din care se înalţă aburi ameţitori ca o ceaţă… Mă lăsai pe vine lângă câinele mort, sorbind din ochi numai petele roşii, cari se măreau parcă în nesfârşit… Apoi deodată îmi înfipsei degetul în băltoaca de sânge sub capul câinelui, simţind un fior de groază şi de plăcere sălbatecă.

Mă dezmetecii brusc, ca şi când aş fi căzut într-o prăpastie.

„Ce-i asta?… Am înnebunit?”…

Îmi ştersei degetul în blana câinelui, ca ucigaşul care caută să ascundă urmele păcatului.

„M-a biruit fiara”, mă gândii înfricoşat, pornind grăbit în vale, fără a îndrăzni să mă mai uit înapoi, cu puşca în mână.

Copiii mă aşteptau în uliţă, înfriguraţi de nerăbdare.

— Auzi, că n-a fost turbat câinele cu care s-a bătut Hector!… E al baciului, ştii, cel de pe uliţa din dos… Ieri l-a adus de la munte…

— Acuma l-am omorât… Acuma degeaba… Acuma…

Ochii îmi erau arşi de remuşcări ruşinoase.

1920

TE-AR MAI PUTEA INTERESA