Editura Global Info / Literatură

Liviu Rebreanu

Ghinionul

Într-o sărbătoare, seara, la Cafe Splendid… Lume multă… Chelnerii alergau disperaţi, de ici-colo, legănând peste capetele muşteriilor tăvi încărcate cu „consumaţii”. Fum mare, gălăgie şi mai mare, muzică… Eu, la o mescioară, singur, aşteptam cu resemnare un biet şvarţ, comandat de două ceasuri.

— Îmi dai voie? murmură cineva la spatele meu.

Întorsei capul.

— A, tu eşti, Ioane?

Era Ion Popescu, şef de biurou şi prieten vechi, pe care nu-l mai văzusem de câteva luni — un om mic, grăsun, cu capul rotund şi creştetul pleşuv, cu faţa rotundă, cu ochii rotunzi, în nişte haine cenuşii-deschise… Părea foarte abătut. Se aşeză fără vorbă, punându-şi pălăria nouă pe scaunul ce ne despărţea. Apoi îşi şterse chelia de năduşeală, mă privi lung şi blând, ca pe un duhovnic, şi-mi zise puţin răguşit:

— Îmi pare bine că te-am găsit… Am mare nevoie de un om, să-mi mai răcoresc sufletul!

Mă gândeam să-i spun o vorbă de compătimire sau de încurajare, dar nu-mi dădu răgaz:

— Nu-ţi poţi închipui, dragă, ce pacoste-i când se ţine ghinionul de capul omului… Pare ridicol şi, în realitate, e îngrozitor, îţi amărăşte viaţa, te nenoroceşte, te… te… te zăpăceşte!

Încercai să-l asigur că înţeleg, deşi nu înţelegeam nimic. El însă mă opri cu un gest:

— Lasă… ai să vezi… Am motive grave să vorbesc aşa, căci de câtăva vreme ghinionul e umbra mea!… Dar ce-am păţit azi mă pune pe gânduri… E prea mult!

Se încălzi şi, ca să mă convingă mai bine, trecu mai aproape, pe scaunul ce ne despărţea, continuând:

— Acuma să vezi şi să judeci… Aseară am avut la masă pe Crişan, trebuie să-l cunoşti, un filfizon cu ceva parale şi cu dungă la pantaloni… îmi vine prin casă mai demult, fiindcă nevastă-mea îl găseşte interesant şi binecrescut… Mie mi-e antipatic, dar nu puteam zice nimic, c-ar fi părut că-s gelos, şi eu am oroare de ridicol… în sfârşit, după cafea, nevastă-mea, ce să mai născocească? „Haidem la un cinematograf, să ne distrăm!” Eu mă codeam, şi cu gândul la pungă, şi că eram obosit de la biurou. Tu ştii bine cât muncesc şi cum sunt de conştiincios, încât nu-mi arde de petreceri… Ea — hai, eu — nu! Atunci, Crişan: „Fac eu cinste!” Ce să-ţi mai spui? Nu mai aveam încotro… Am cedat!… Ne-am dus. După cinematograf iar: trebuie să luăm ceva undeva, căci tot Crişan face cinste… în sfârşit, am ajuns acasă pe la miezul nopţii, frânt de nesomn. Totuşi, cu gândul la birou, am potrivit deşteptătorul, ca de obicei, să mă scoale la şapte, să nu întârziu de la datorie… Azi-dimineaţă mă trezesc, arunc ochii la ceas: şase. Mă întorc pe cealaltă parte şi adorm îndată liniştit. Dar peste câtva timp, grija condicei de prezenţă mă deşteaptă iar. Arunc iar ochii la ceas: iar şase. Aoleu! Sar din pat ca fript… „Desigur c-am uitat să întorc ceasul aseară şi s-a oprit”, îmi scormonesc din vestă ceasornicul de buzunar: era aproape nouă! Să-ţi închipui capul meu!… Parcă n-aveam de ce? Peste zece minute condica se duce în cabinetul secretarului general, şi în condică lipseşte tocmai Ion Popescu, şeful de biurou, harnicul, conştiinciosul, punctualul Ion Popescu… într-un minut, dacă nu şi mai puţin, am fost spălat, îmbrăcat… Numai gulerul să mi-l pun şi haina… Când colo, ia butonul de unde nu-i! Caut pe noptieră, răscolesc patul, răstorn ligheanul… nu-i şi nu-i! În sfârşit, să mă mai uit şi pe sub pat… Mă plec, îngenunchez şi simt o tăietură grozavă în genunchiul stâng… În genunche mi se înfipsese chiar butonul blestemat… Bine că l-am găsit, să pot pleca mai degrabă, să prind condica… Dac-aş avea norocul să pun mâna şi pe-o trăsură, aş fi salvat! Cobor în stradă implorând în gând pe dumnezeul nenorociţilor… Tramvaiul, ce-i drept, trece pe la poarta noastră, dar nu speram să-l pot lua, căci tramvaiul nu soseşte niciodată când eşti grăbit… însă cum păşesc pe trotuar, iată tramvaiul, şi încă goli… Mă avânt cu ceasul în mână: „Slavă Domnului, mai am cinci minute!”… Conductorul mă asurzeşte cu o sirenă hodorogită, vatmanul dă curent, pornim. Dau să plătesc, să scot portofoliul… Nu-i! Îngălbenesc. Atâta mi-ar mai lipsi, să-mi fi pierdut banii!… Caută-te prin haină, prin vestă, pe dinafară, pe dinlăuntru… Degeaba! „Mi s-a furat!” mă gândesc înfricoşat. În vagon sunt numai patru călători, care par oameni de treabă; de altfel, nici nu m-am apropiat de ei… Pe jos nu-i! Atunci l-am uitat acasă, are să-l găsească servitoarea şi, cum servitoarea-i ticăloasă de te fură din ochi… într-o clipire m-am repezit la scară, am sărit din tramvai şi am pornit în goană înapoi… Din fericire, încă nu umblase nimeni în dormitor… Da, dar portofelul nu se găseşte nici sub perne, nici pe masă, nici căzut pe jos, nicăiri… Va să zică, trebuie să fi umblat cineva! Încep să strig şi să înjur. Nevastă-mea apare vopsită şi indignată: „Ce-i, nebunule? De ce faci scandal?” „Portofelul! Servitoarea!” răcnesc eu într-una disperat, „În loc să zbieri ca un măgar, mai bine l-ai căuta la tine, prin buzunare!” „Da’ ce? Nu l-am căutat? Crezi că eu sunt smintit?” mă răstesc eu mai furios, vârându-mi instinctiv mâinile adânc în buzunarele pantalonilor… Şi ce să vezi! În buzunar…

— Portofoliul! întrerup eu zâmbind înţelegător.

— Da, portofoliul… Ghinionul! Vezi d-ta, nu-l căutasem bine… Nu-i nevoie să-ţi spun că eu n-am mai zis nici câr, şi că nevastă-mea m-a petrecut până-n curte cu blagoslovenii… Ce-mi mai păsa? Bine c-am scăpat şi să dea Dumnezeu să găsesc iar un tramvai… M-am postat încredinţat în poartă… Ei bine, zece vagoane au trecut în jos, şi niciunul în sus, spre minister! De trăsură, nici pomeneală… În sfârşit, pe la nouă şi jumătate, aduce Dumnezeu un vagon în direcţia mea, dar arhiplin, încât scările se rupeau de oameni, încerc eu să mă agăţ, să mă îmbrâncesc… Nimic. Vagonul pleacă, eu rămân. Altă jumătate de oră, alt vagon, altă luptă să mă urc… El pleacă, eu rămân… Cred că în staţia aceea am îmbătrânit zece ani… „Dacă mai aştept tramvaiul, mă apucă aici prânzul”, îmi zisei în cele din urmă, resemnându-mă să pornesc pe jos. Atunci de-abia se trezeşte şi norocul meu şi-mi scoate în cale o trăsură goală. „Hai, birjar, galop!” Chiar în galop m-a dus până la minister. Fireşte, ghinionul nu mă slăbeşte, n-am bani mărunţi şi birjarul minte că nici el n-are. Trebuie să-i dau un sutar pentru o cursă de trei minute… Poarta ministerului, închisă! Portarul nostru, cu barba-i de mitropolit, nu-şi arată chipul în geam… Bat discret, şi nu vine! Bat mai cu inimă, şi nu vine! Îmi învineţesc pumnii până ce catadicseşte să apară, şi încă cu o mutră mirată şi nedumerită. „Deschide, omule, ori nu mă cunoşti?” „Da… dar ce poftiţi, don şef?” „Condica s-a retras?” „Care condică?” „Idiot eşti!… Condica de prezenţă!” Mă priveşte, mă cântăreşte, zâmbeşte amical. „Ce, don’ şef, aţi uitat că azi e sărbătoare şi n-avem serviciu?” Mă mir că nu m-a trăsnit acolo pe loc!… Aşa era! Bărbosul avea dreptate! E sărbătoare… Numai un ghinion nebun poate face pe un funcţionar să uite o sărbătoare! Stătui cât stătui, dobitocit, în faţa portarului, care desigur credea că sunt beat. Pe urmă plecai, necăjit, fireşte, pe nevastă-mea, care se interesează mai mult de pantalonii cu dungi ai unui filfizon decât de viaţa bărbatului ei… Eram hotărât s-o muştruluiesc… Prea am fost blajin cu ea totdeauna, de mi s-a urcat în cap! Sosesc tocmai destul de îndârjit ca să-i pot face scena cuvenită… Poarta, închisă. Altă poznă. De ce-i poarta închisă ziua-n amiaza mare?… Sun. Într-un târziu, vine servitoarea, deschide şi, când mă vede, înlemneşte. Mi-a trecut un fior prin inimă. Aici s-a întâmplat o nenorocire… Fata dă să fugă înainte, probabil să anunţe c-am venit. „Stai! Înapoi!” şoptii încruntat. Intru hoţeşte. Trebuie să aflu tot, acum ori niciodată!… Mă duc drept la iatacul nevestei. Încuiat! Nu-mi mai dau seama ce fac… Bat. „Nu ţi-am spus, proasto, că nu-s acasă pentru nimeni?” Era glasul ei. „Deschide imediat că-s eu!” Nu ştiu cât a trecut, dar m-am pomenit zdrăngănind cu pumnii în uşă. Furia mă sugruma. Simţeam că am să-i ucid pe amândoi, orice-ar mai fi pe urmă… Atâta ticăloşie! Atâta grozăvie!… în sfârşit, deschide. Năvălesc înlăuntru şi o găsesc, închipuieşte-ţi…

— Cu Crişan! zic eu compătimitor.

— Singură, dragă! Singură!… Asta-i culmea ghinionului! Şi doar sunt sigur că nu s-a închis ea de florile mărului în casă. Fireşte, mi-a înşirat explicaţii berechet, că aşa şi pe dincolo, dar eu, zevzec, nu m-am mulţumit şi am stăruit într-una: „M-ai înşelat, mizerabilo! Unde ţi-ai ascuns amantul?” Asta până ce am înfuriat-o şi a început ea să răcnească. Atunci m-am potolit şi mi-am dat seama cât am fost de caraghios… Nevestei mele i-e greu până ce începe scandalul, că pe urmă nu-i mai ţii piept nici cu o companie de jandarmi. Fiindcă eu o râcăisem, şi mai ales fiindcă devenea tot mai ameninţătoare, am crezut că e cuminte şi înţelept să renunţ la dejun şi să-mi plimb ghinionul şi foamea pe trotuarele pline de lume şi de soare… în stradă apoi m-am liniştit de-a binelea şi am înţeles limpede că opintirile mele sunt zadarnice. Nu poţi lupta cu ghinionul când te urmăreşte de aproape. Trebuie să te supui toanelor lui, să te faci mititel şi să te resemnezi. Aşa am făcut. Şi, prin urmare, m-am ciocnit cu un stâlp de felinar, era să mă calce o trăsură cu un cal şi un automobil, m-am amestecat într-o învălmăşeală unde m-am ales cu câţiva pumni încasaţi… şi altele, prea multe, încât nici nu m-ai crede… Acuma sunt pregătit şi oţelit pentru orice. Nu mai cârtesc. Nu mă sperie nici fulgerile iubitei mele consoarte, care trebuie să mă aştepte cu nerăbdare. Numai până acasă să pot ajunge teafăr. Mi-e frică, îţi mărturisesc, să nu-mi cadă o cărămidă în cap, să mă omoare. Nu de altceva, dar prea ar fi de pomină să ţi se tragă moartea din ghinion…

Tăcu. Mă privi spăimântat şi umil, aşteptând parcă ceva… împrejur, lumea era veselă, muzica se zbătea să înăbuşe gălăgia de glasuri, fumul de ţigări şi zângănitul tacâmurilor. Un chelner gras, blond şi foarte asudat, cu câte o tavă încărcată în fiecare mână, se învârtea tocmai la spatele nostru, strigând cu un zâmbet strâmb:

— Am sosit cu cafelele!… Aici!… Cine a dorit cafele?

Vrând să aşeze marfa dintr-o mână pe masa clienţilor de alături, cealaltă tavă se înalţă din ce în ce mai sus peste capetele noastre, apoi deodată se clătină, se întoarse în dungă şi-şi prăvăli toată încărcătura pe spinarea prietenului meu.

— Ce faci, nerodule! strigai eu revoltat, sărind în picioare.

Ion Popescu însă rămase senin, zgulindu-se doar puţin şi uitându-se la mine aproape triumfător.

— Lasă, nu-i nimic… Bine că n-a fost cărămidă! murmură dânsul, în vreme ce chelnerul privea năucit la şpriţul, şvarţul, capuţinerul şi tortul ce se amestecau pe haina cenuşie-deschisă a prietenului meu…

Trecu o clipă grea, întovărăşită de muzica neobosită şi de râsetele vecinilor. Pe urmă Ion Popescu zise iar, încercând să zâmbească:

— Acum cred că pot pleca mai liniştit… Acum cred că s-a spart ghinionul!… Slavă Domnului!… Dar pălăria? Unde mi-oi fi pus pălăria? adăogă uitându-se împrejur. Ei, Doamne, doar nu mi-o fi dispărut? Sau poate…

Nu îndrăzni să-şi sfârşească gândul. Se sculă încet, cu multă băgare de seamă… Şezuse pe pălăria cea nouă şi o turtise ca o plăcintă. O ridică tacticos, mi-o arătă şi porni şoptindu-mi grav:

— Ai văzut!… Ghinionul!…

1920

TE-AR MAI PUTEA INTERESA