Editura Global Info / Literatură

Liviu Rebreanu

Glasul inimii

Spre seară, aşa când se împreună ziua cu noaptea, Codrea obişnuieşte să se aşeze pe pragul tinzii, să-şi vâre luleaua de lut roşcat între măsele şi să se certe cu baba.

— Hm... Măă... Ce ştii tu şi cu feciorii tăi?... Voi toţi împreună nu faceţi cât o ceapă degerată...

Baba îi cunoaşte năravul şi nu prea îl ia în seamă. Sprintenă ca o fată mare, cu zbârciturile obrajilor rumenite de bujală, se învârteşte pe lângă vatră, dă încoace, dă încolo, şi-n cele din urmă răstoarnă pe crupător o mămăligă aburoasă. Iar atunci şi Codrea încetează cu cearta, se mulcomeşte. Îşi ascunde luleaua în chimir, se trânteşte bodogănind pe laviţă, îşi face cruce de trei ori, creştineşte, şi prinde a îmbuca tihnit şi cu chibzuială. După cină umflă iar luleaua, scormoneşte din foc un cărbune potrivit, pâcâie voiniceşte de câteva ori slobozind fuioare groase de fum alburiu pe gură şi pe nas, şi pe urmă se lungeşte în pat.

Într-un târziu întreabă tărăgănat, cu glas moale:

— Măi babă!...

— Haba, ghiujule?

— Hm... da ce-o mai fi făcând Ionică?... Hai?

— Păi, Dumnezeu ştie, măi moşnege...

— Da oare n-o fi flămând?

— Bunul Dumnezeu ştie, că el ne poartă de grijă la toţi...

Codrea se ridică repede, înţepat, scoate luleaua din gură şi se uită lung şi îngâmfat la babă. Pesemne nu-i sunt pe plac răspunsurile astea în doi peri. Buzele i se mişcă ţicăind, ca şi când ar bolborosi ceva, dar pe urmă se lasă iar pe spate şi nu rosteşte nici o vorbă. Cu ochii întredeschişi, împăienjeniţi, priveşte cum clipoceşte jăraticul în vatră şi nici nu bagă de seamă că luleaua îi scapă dintre dinţi... Un horcăit rar, uşor cutremură tăcerea bordeiului. În cenuşă, tăciunii mocnesc înăbuşit. Un greier rătăcit se tânguie sub fereastră. Un câine latră răguşit undeva, departe... Baba Firoana se apropie tiptil de moşneag, îngrijorată să nu-l trezească, şi-i dezleagă opincile...

Aşa-i Codrea de-o vreme încoace. S-a obişnuit cu răsfăţatul şi gogolirile babei, ca copilul din leagăn cu ţâţa.

O jumătate de veac au petrecut în căsuţa aceea dărăpănată, cu acoperişul peticit, ţuguiat, pitulită sub coasta de molifţi din capul satului. Şi au trăit... Au trăit şi mai bine, şi mai rău, dar mai mult tot bine. Baba se simţea mai prostică, mai tare la cap, şi nu prea i se împotrivea. Îşi călca pe inimă, chiar dacă nu i se părea ceva, şi-l lăsa să se sfarme el din gură, să hăpăiască până s-o sătura. Numai câteodată îi treceau suliţe reci prin inimă şi o podideau lacrimile... atunci când Codrea ocăra prea rău copiii... O durere năvalnică ţâşnea din sufletul ei obidit, sângele începea să-i zvâcnească mai puternic în vine, faţa ei pocită, gălbejită de vârstă şi necazuri, ca frunza veştedă, se îmbujora de milă şi de mânie, şi ar fi fost în stare să-l şi blasteme… Dar tot nu putea. Vorbele întretăiate i se muiau într-un plâns amarnic. Iar Codrea se cătrănea, că de ce îşi mănâncă ea zilele pentru nişte copii ca aceia. El nu-i putea vedea-n ochi de urâţi…

Era un moşneag sfătos Codrea, un moşneag înalt şi drept ca un steag, cu ochii albaştri de femeie, limpezi şi adânci. Două cete de cute mărunte îi porneau de pe opcina obrajilor şi alergau de-a valma, încrucişate şi încolăcite în sus, spre gropile ochilor, şi-n jos, spre colţurile gurii, unde apoi se pierdeau în desişul perilor bătuţi de brumă. Pe umerii lui laţi şi ciobănoşi apăsa povara celor şaptezeci şi doi de ani.

Odinioară Codrea credea că n-o să îmbătrânească până-i Prut şi Siret, aşa era de zdravăn şi de voinic. Pornirile zvăpăiate ale tinereţii îl mânau tot înainte şi-i dădeau puteri de uriaş. Un vuiet îi răsuna mereu în urechi, o învălmăşeală de glasuri asurzitoare… răcnetul luptelor vieţii. Şi-i plăceau glasurile acelea încâlcite, îl fermecau şi-l întărâtau. Se încumeta să se arunce tocmai în mijlocul vârtejului de trudă şi sau să-l spargă, sau să se prăpădească.

Doisprezece ani a slujit pe împăratul ca toboşar. A colindat câte ţări şi mări, s-a bătut cu “pământezul”, cu “burcuşul”, o dată a fost şi prizărit printr-un picior. Dar nicicând nu şi-a pierdut voioşia. Numai în noianul primejdiilor i se revenea sufletul.

Pe urmă a venit acasă. Ce odor de fetişcană mai era pe atunci baba asta Firoana!... Şi pe urmă a avut copii, i-au năpustit neajunsurile. Pâinea ce-o mânca era străbătută de sudorile muncii necontenite. Truda şi zoala îi mistuiră puterile şi pofta de viaţă. Seara, toropit de greutatea nevoilor, de multe ori gemea, urla de cruzimea traiului. Fiecare an, fiecare zi trăgea câteo brazdă pe faţa lui Codrea...

Dar au trecut toate, repede, ca şi cum trece puhoiul. Copiii şi-au căpătat aripi, s-au dus care-ncotro, şi Codrea a rămas iar singur cu Firoana.

Puterile însă îi erau acuma sleite de crâncenia vremii. Mintea începea a-i zburda copilăreşte. Uitase multe din cele ce a păţit. Numele tovarăşilor de la oaste, al oraşelor, al superiorilor s-au şters din creieri. Unele visuri parcă le-a trăit aievea, unele întâmplări trăite parcă numai le-a visat. Vremea încurcă firele amintirilor şi le învâltoreşte după placul ei.

Astăzi Codrea nu-şi mai aduce aminte că a fost toboşar. Nu, nici vorbă. Grenadir a fost, sau călăreţ, dar totuşi parcă grenadir. Şi ce dragă i-a fost lui oastea! Acolo şi-a prăpădit floarea vieţii, acolo a dus traiul cel mai fără griji, cel mai uşor. O căldură priincioasă îl copleşeşte când se gândeşte la vremurile acelea. Închipuirea îi zboară vioi, grămădeşte întâmplări poznaşe, răscoleşte şi amestecă lucruri nemaipomenite. Nici stăvilile vremii, nici prăpastiile mărginirii nu o pot opăci în avântul ei năprasnic.

— Hm... Măă... Ce ştiţi voi?... Eu, când eram în oaste, mă!… Aia era oştire, nu ca azi...

O umbră de surâs batjocoritor se leagănă pe buzele lui supte. Bulbii ochilor îi năvălesc în afară. Obrajii se rumenesc în pripă. Şi semeţ, cu glas trufaş, înălţat, povesteşte:

— Eram odată, mă, cu domnul căpitan al nostru... cu domnul căpitan Carlup... Aşa, aşa, Carlup îl chema... Eram în lagăr, mă, la pământez... Şi iată că ne pomenim, mă, că ne atacă duşmanul şi cât ai bate-n palme ne fură toţi boii de la companie… Hei, să fi văzut voi atunci pe domnu căpitan! Era negru de supărat, mă, mai negru ca sumanu ăsta de pe mine... Hm… Şi mi-era milă de domnu căpitan, că era om bun, Dumnezeu să-i dea sănătate, de mai trăieşte... Şi mă pun eu, mă, şi-mi acăţ puşca pe umăr, şi mă duc, bre, mă duc până ce dau de vrăjmaşi într-o poiană. Da erau mulţi, mă... erau ca vreo cinci sute. Nu zic eu nimica, dar mă iau frumuşel şi m-ascund după o tufă. Şi-ncep a trage, băiete, şi trag, şi trag, şi trag... Şi deodată văd, mă, că se sperie duşmanii şi o apucă la fugă, mă, de se hurduca pământul sub picioarele lor... Da bucuria lui domnu căpitan când şi-a văzut iar boii! Măă! Era cât p-aci să mă înghită de voios... Şi deodată îşi descinge sabia şi mi-o dă mie. "Na, Costică! zice. De-acu înainte tu eşti comandantul companiei!...” Aşa, zău, mă... Ia vezi aşa, dragii mei!...

O clipă pare că-i alt om. O undă de lumină senină pluteşte pe faţa lui brăzdată. Se uită împrejur şi-şi întinde fălos ciolanele... Apoi, deodată tresare buimăcit, ca zguduit dintr-un vis. Îşi trece palmele peste frunte, ca şi când ar vrea şă împrăştie de-acolo nişte gânduri posomorâte. Un văl întunecat de tristeţe joacă înaintea ochilor lui... Bag seamă, îi vin în minte feciorii şi-i e ruşine.

Şapte feciori a avut Codrea, ca şapte feţi-frumoşi. Şi toţi şapte l-au făcut de ruşine, toţi şapte au fugit de la oaste, parcă a fost înadins. Să fi fost oricât de prăpădiţi, oricât de becisnici, numai asta să nu i-o fi ticluit. Ce-i pasă lui c-au fost harnici, agonisitori, că s-au aşezat bine, că şi-au găsit neveste şi frumoase, şi lăptoase? L-au făcut de râs, l-au făcut de comedie la lume, fugind de la oaste. Şi din pricina asta lui Codrea îi erau urâţi, ca şi când nici n-ar fi fost odraslele lui.

În sfârşit i-a mai rămas unul, Ionică. Acesta era mezinul. Şi a fost băiat bun totdeauna. I-au plăcut de mic copil poveştile ostăşeşti. Asculta totdeauna cu ochii scânteietori cuvintele lui Codrea... Într-însul îşi pusese el toată nădejdea.

Dar iată că într-o seară, tocmai când se ciondănea cu baba, după cină, se aude un bocănit lin, slab, în geam. Codrea păşeşte liniştit la fereastră şi întreabă:

— Cine-i?

— Eu...

— Care eu?

— Ionică...

Mustăţile moşneagului se zvârcoliră fioros de câteva ori, parcă le-ar fi smucit o mână vrăjmaşă nevăzută. Pe urmă iar întrebă:

— Ai fugit?

— Am venit...

Dintru-ntâi, îi veni să-l gonească de lângă casa lui, să-l alunge în lume, ca să nu-i mai auză nici de nume. Dar privirea lui încruntată rătăci spre babă. Nemişcată, cu doi picuri mari în colţurile orbitelor, ea nu îndrăznea nici să crâcnească. Dar durerea şi iubirea ei mută îl înmuiară. Se scărpină în ceafă, înjurând printre dinţi, ş-apoi se trânti pe pat şi tăcu toată seara.

Uşa se deschise scârţâind şi intră Ionică, smead, pleoştit, destrămat, ca o stafie. Se lăsă încetinel pe vatră, lângă foc, şi rămase acolo, tăcut, multă vreme. Baba, mototolită într-un ungher, plângea cu sughiţuri. Apoi, Ionică îşi sprijini capul în podul palmelor şi începu să se jelească.

— Mi-era dor de-acasă... Că acolo-s numai străini, şi străinii sunt răi, şi nu le pasă de durerea ta, şi te asupresc, şi te batjocoresc, şi...

Glasul lui, întrerupt când şi când de sughiţele bocite ale babei, răsuna duios în liniştea nopţii. Codrea însă nu auzea nimic. Cu mâinile împreunate pe piept, zăcea neclintit, ca un mort. Iar după ce isprăvi feciorul, se întoarse către perete şi zise aspru, poruncitor:

— Apoi mâine dimineaţă să te duci înapoi!...

În zori, când căscă ochii, văzu pe baba Firoana, cu ochii înecaţi în lacrimi, zgândărind la foc, în vatră. Codrea se uită repede împrejur.

— S-a dus?... gâlgâi răguşit.

— S-a dus.

O fulgerare dureroasă i se înghesui prin inimă, un val rece îl zgudui prin tot corpul. Vru să spuie ceva, dar nu putu scoate nici un glas omenesc. Numai un hropăit lung îi izbucni din adâncul sufletului.

În bezna fiinţei lui tulburate se petrecu atunci o schimbare mare, nelămurită. Se zbătea cu o droaie de gânduri şi nu le putea desluşi. Şi din frământările astea mute izvorâră deodată doi stropi argintii, care se rostogoliră repede peste cutele feţei, la vale. Iar stropii îi ardeau pielea, îi ardeau sufletul.

E cam mult de-atunci. Acuma Ionică e însurat... însurat bine, ca şi ceilalţi şase. Codrea însă a slăbit rău. De-abia mai poate ieşi câteodată din bordei. Şi-l mănâncă şi tusea. Dar sufletul lui e tămăduit. Nici o grijă, nici o supărare nu-l mai necăjeşte.

În sărbători, când e vremea bună, iese în grădiniţă, sub un paltin bătrân ca şi dânsul, şi povesteşte vecinilor, care se strâng bucuroşi în jurul lui... Le povesteşte păţanii năzdrăvane de pe vremea când slujea la împăratul...

— Hm... Măă... Am fost noi odată la manevre, mă, da departe, tare departe... Am umblat atunci şi pe la marginea pământului... Da-i frumos pe-acolo, bre... e numai nisip... nisip mărunţel-mărunţel ca macu... Hm... Aşa, mă!…

1908

TE-AR MAI PUTEA INTERESA