Editura Global Info / Literatură

Liviu Rebreanu

Golanii

— Tăticule! Tăticule! ţiui Margareta, lovindu-se repede cu palmele peste piept, către Gonea Bobocel, care se necăjea să-şi croiască drum cu coatele prin furnicarul de lume ce se grămădea la intrarea cafenelei.

Gonea se opri o clipă, întoarse capul şi, văzând pe Margareta, îi strigă cu glas rebegit, zvârcolindu-se furios în puhoiul de oameni:

— Stai că viu, puiule, stai!

Cernea o ploaie măruntă şi grasă ca untura topită. Trotuarele erau negre de umbrelele umflate, care se bălăbăneau şi răpăiau, ca nişte darabanele, sub bătaia picurilor de apă. Lumea, cu rămăşiţe de zâmbete îngheţate pe buze, se grăbea acasă, sau se înghesuia la uşile cafenelelor şi ale restaurantelor, ca albinele la urdinişuri când le goneşte furtuna.

Margareta se adăposti sub cortul de pânză sură al unui galantar, unde un pâlc de oameni muiaţi leoarcă priveau cu frică la săgeţile albe de ploaie, ca un cârd de găini speriate de uliu. Era o fetişcană jigărită, cu faţa smeadă, bolnăvicioasă, pe care se citea durerea mută şi nehotărâtă a sufletelor pedepsite de Dumnezeu. Îmbrăcată c-o rochie neagră, scurtă, de sub care răsăreau două picioare mari cu pulpele groase cât cofele, c-o bluză roşă-zinoberie, învăluită ca într-un sac cu un şort larg, cum poartă fetiţele de şcoală, vedeai numaidecât că vrea să se facă mai tânără de cum este. Dar obrajii spoiţi c-un strat gros de pudră şi sulemenele, ochii stinşi, cu cearcănele vinete negrii, pe care nici dresurile nu le mai puteau ascunde, buzele cărnoase, muşcate si vopsite cu carmin, care păreau o pată de sânge pe o coală de hârtie, şi pălăria-beretă ţanţoşă, aninată peste claia castanie de păr străin ce-i împovăra capul, erau parcă urmele şi rezultatul celor douăzeci şi şapte de ani, care nu se mai puteau tăgădui.

— Ştii că eşti nostimă, măiculiţă? îi zise Gonea, scăpat cu mare greu din vălmăşagul de oameni; apoi după un scurt răstimp repetă c-un zâmbet straniu, mângâindu-i bărbia: Aoleu, foarte nostimă!

Fata îl iscodi o clipă şi-l întrebă c-un hohot ascuţit şi silit:

— Sunt bine?

— Parc-ai fi o ştrengăriţă de paisprezece ani... Aoleu, bată- te noroacele, fată, au să te soarbă fraierii, au să te soarbă...

Gonea vorbea repede şi căutând să-şi înfigă privirile în ochii fetei. Margareta însă îl smuci de braţ, îl scoase în ploaia care ţârâia cu o monotonie plictisitoare şi-i şopti ca un copil corcolit:

— Vino, cocoşelul mamii, vino să ne plimbăm şi noi niţel!...Vino...

— I-ascultă, fă, mi se pare că eşti cam taram-taram! strigă Gonea, scos deodată din ţâţâni. Nu vezi tu cum plouă?... Ce vrei, să mă fac zgulici de dragul tău? Asta o vrei?

— Vino, tăticule, nu mai cârti! îl întrerupse Margareta, astupându-i gura cu palma.

Gonea Bobocel încruntă din sprâncene, bombăni o frântură de sudalmă, dar pe urmă deschise umbrela şi porni:

— Hai, hai şerpoaico... Acu văd că vrei să-ţi baţi joc de mine... De vreo două zile văd... Dar să nu mă prosteşti, Marghioliţo scumpă, că te sugrum şi-ţi strivesc ţeasta ca la un pui de năpârcă... Uf!

Plecară agale pe Calea Victoriei. Pe faţa Margaretei plutea o umbră de bucurie şi tremura, parcă ar fi gâdilat-o un fior de fierbinţeală. Cu o mână în buzunarul bărbatului, sărea şi se sucea, învrăjbind băltoacele cenuşii de apă ce începuseră a se lăfăi pe trotuar.

— Mergem până-n capul podului, puişorule, aşa-i? Şi bem o halbă de bere, şi mâncăm o pereche de mititei, şi luăm o prăjitură, şi...

— Da, da, duhni scurt Gonea, care păşea morocănos, pufnind de necaz că iar a lăsat să-l biruiască nepriceputa asta de fată.

Margareta ştia că Gonea se frământă, şi-l pândea cu coada ochiului. Fălcile bărbatului clămpăneau, iar mustăţile i se zvârcoleau scurt, în răstimpuri. Se întoarse spre dânsa cu nişte sclipiri albe, pătrunzătoare, în ochii care îi jucau în cap ca două mărgele de argint-viu.

— Ei, ce-ai isprăvit?... Ai apucat ceva? zise înăbuşit, mişcând repede degetele de la mâna dreaptă, ca şi când ar fi numărat gologanii.

Pe fată o păli frica şi începu a bate din buze fără să poată scoate vreun cuvânt. În sfârşit, însă, se reculese şi rosti răguşit:

— Bine, bre, eşti chior? Nu vezi şi tu că acuma nu-i vreme de învârteală?... Plouă, nene, nu vezi cum plouă? Unde găseşti tu fraieri acu, ai?

Dar Gonea parcă n-ar fi auzit-o; se burzului, roşi ca racul fiert şi păşi din ce în ce mai apăsat, gata-gata să izbucnească.

— Şi n-ai luat nimica?... Nimic, nimic? întrebă cu vocea înecată de mânie.

— O piesă...

— Aoleu, o piesă!... O piesă!... Ce să fac eu c-o piesă, ce să fac? crâşni dânsul, muşcându-şi crunt buzele.

Se apropie de Margareta şi, pe-ascuns, ca să nu-l vadă lumea, îi repezi un ghiont în coaste.

— Eşti nebun, tăticule? sughiţă fata. Vrei să te ducă la poliţie?

— Aoleu, fă, aoleu!... Şi tu mai ai poftă să te plimbi?… Plimbare, domnule, plimbare-i trebuie coniţei!... I-ascultă, fă! Unde-i piesa? Dă-o-ncoace!...

Margareta şovăi o clipă. Gonea se opri brusc, îşi împinse jobenul asudat pe ceafă şi se puse să înjure în gura mare.

— Dă piesa, taică, dă piesa, c-aici te zdrobesc, iac-aici, în clipa asta!... Dă-o-ncoace! Ş-acu du-te, maşer, şi-ţi vezi de treabă, că te deşăl, te schilodesc, te...

Fata scoase fuga banul din geantă, i-l aruncă şi se făcu nevăzută, căci lumea, curioasă, se înteţea în jurul lui Gonea, care răcnea cu ochii bolbocaţi ca un smintit.

— Vrea să-mi tragă clapa! Vrea să mă părăsească! îşi zicea dânsul, simţind că numai gândul acesta îl frige ca un fier înroşit. Capul i se înfierbântase ca un ibric în care clocoteşte ceva. Se opri în faţa unei vitrine, vroind să se hoalbe şi el la nimicurile acelea pe care cei de seama lui le privesc hămesiţi şi înspăimântaţi, parc-ar vedea nişte lucruri sfinte.

— O piesă! bolborosi Gonea iarăşi şi iarăşi. O piesă… Adică nimic, curat nimic! Atunci ce nevoie mai am de ea?… O şontoroagă bătrână ca dânsa să-mi facă atâta inimă friptă? Aoleu, dar prost mai sunt, nene, prost mai sunt!...

Simţea, însă, când rostea cuvintele acestea, că minte, că încearcă numai să se amăgească. Şi atunci îl apuca meteahna înjurăturii şi-i venea parcă să se ia de gât cu toată lumea.

“Dar bine, bre, de ce să mă părăsească ea pe mine, de ce? Huohoho!... Şi tot mai are obraz să mă mintă ca pe un gogoman! N-am văzut-o eu alaltăieri cu Aristică? Dar ea nu, că era un fraier... Am ştiut că minte şi totuşi n-am bătut-o... Uf, măgarule, măgarule!... Iar de atunci fasoane şi mofturi, şi eu nu mai îndrăznesc să-i fac nimic, căci sunt laş ca o ţoapă… Mă fac de râsul mahalalei, şmecherii o să-şi bată joc de mine, şi tot nu mă încumet s-o zdrobesc, uuh!... Ba mai plec şi la plimbare cu domnişoara...”

Crâşni iar din măsele, bâlbâi vorbe murdare, între buze i se închegă o dungă subţire, gălbuie de spume, şi începu a da din mâini, parcă s-ar fi înecat.

Deodată o mână de oţel îl înşfăcă de braţ, iar un glas cunoscut îi pufni la ureche:

— Ce-i cu tine, Goneo?... Ce-ai de umbli aşa, ca un mahalagiu de provincie?

Bobocel se întoarse speriat şi răspunse cu glas sugrumat:

— Nimic, Aristică... ce să am? Iacă, mă gândesc...

Ochii lui Aristică scânteiau ca doi tăciuni aprinşi pe faţa roşcovană, lată, pe care o împărţea drept în două perechea de mustăţi galbene ca paiele, întinse de-a curmezişul obrajilor, de la o ureche până la cealaltă. Rânjea cu râsul grosolan al unui mutalău, un râs la care luau parte gura, ochii, mustăţile, obrajii şi chiar nasul lung şi subţire, care tremura şi se îndoia ca o frunză de ţigară.

Gonea, privindu-l, simţi un fior ciudat prin inimă. I se păru că începe să înţeleagă ceea ce nu înţelegea. Aristică era vioi şi tânăr, tânăr, încât părea că te înveseleşte cu tinereţea lui. Alături de dânsul, el era ca o gloabă mocănească lângă un cal năzdrăvan...

Îi trecu braţul pe după mijloc şi-i zise râzând:

— Hai, Aristică, să luăm o halbă!... Astăzi fac eu cinste...

— Parol? strigă Aristică bătându-l prieteneşte pe umăr, dar apoi, ca şi când şi-ar fi adus aminte de ceva, strâmbă mofturos din nas şi urmă: Au, au, au! Imposibil, neiculiţă! Trebuie să mă duc, căci mă aşteaptă... Ştii, bre, un mic randevu… Cred că mă-nţelegi?

Gonea nu putu sufla nici o vorbă. Un nod amar i se înţepenise în gât. Dar se silea să zâmbească larg, cu înţeles, deşi presimţirea îi spunea că Aristică se duce după Margareta. Îl mai văzu o clipă răzbind printre lumea ce prinsese a forfoti iarăşi pe stradă; umerii lui laţi şi ciolănoşi cu grumajii de taur îl ridicau parcă din rândul celorlalţi oameni... Şi atunci o dâră luminoasă pătrunse în mintea lui Gonea:

“Puterea... puterea şi tinereţea!…”

Rămase câteva clipe aiurit. Abia acuma începea să-şi dea seama cu tot dinadinsul de ceea ce va să zică putere şi tinereţe, de farmecul ce se ascunde în aceste două cuvinte. Şi acuma, parcă, înţelegea şi pentru ce Margareta caută să-l părăsească, şi pentru ce dânsul nu poate lupta împotriva lor cum ar trebui...

Ploaia încetase. Prin aerul spălat şi limpezit, însă, tot mai zbârnâiau când şi când stropi întârziaţi, ca nişte boabe scumpe de argint. La spatele cernit al unui nour uriaş, se dezvelise o baltă roşă-aprinsă de lumină, rumenind toată faţa oraşului îngenuncheat sub plescăiturile reci ale ploii. Şiragurile de geamuri ale palatelor împodobite începură a arde cu flăcări galbene-roşcate, ca o pădure minunată de făclii de răşină, iar coperişele, turlele şi fumul acela albăstrui, care se aşterne deseori peste capetele Bucureştilor ca un cearşaf nemărginit de dantele, se îmbrăcară într-o haină strălucită de mătase arămie... Numai jos, prin uliţile murdare şi întortocheate, o ceaţă plumburie, gâtuită, leopăia şi se terfelea în noroiul proaspăt, ca o femeie beată, deşirată şi zdrenţoasă...

Gonea rătăci mult pe străzi, cu sufletul răscolit, printre lumea ce năpădise iarăşi trotuarele, mai veselă şi mai numeroasă. Simţea cum i se înfige în inimă tot mai adânc un cui şi nu-l poate smulge, nu ştie de ce să se apuce. Se zvârcoleşte şi se sfarmă ca un tont, dar nu poate face nimic. Când ar fi nevoie s-o scarmene, atunci o gogoleşte şi-i ascultă toanele, iar când ar trebui să se facă n-a vede, n-aude, atunci o înjură ca un hamal. Ea râde de prostia lui, vede el bine cum râde din toată inima şi cum îl poartă cu ciga-niga.

— Adică şi eu sunt un zevzec şi jumătate, s-a isprăvit… Şerpoaica mi se urcă în cap şi foarte bine-mi face, are dreptate, căci sunt prost! Degeaba mă cred eu băiat deştept, sunt mai netot ca orice huidumă…”

Îşi trase pălăria pe ochi şi se îndreptă, plouat, spre casă, mângâindu-şi mustaţa subţire, cănită ca pana corbului şi cârlionţată ungureşte. Sub mustăţi, printre buzele ca două şiruri purpurii, se zgâiau trei dinţi viermănoşi şi înnegriţi, şi o plombă de aur, care clipea şi licărea mândru în mijlocul feţei înguste şi galbene ca chihlimbarul. Mergea legănat, tacticos, cum avea obiceiul să se poarte totdeauna pe Calea Victoriei, ca să n-aibă boclucuri cu oamenii poliţiei, care îl duşmăneau de mic copil. Şi ca să-şi dea un aer mai boieresc, întoarse ochii pe dos şi începu a fredona, cu o voce de oală crăpată, un cuplet care făcea mare furoare prin mahalalele Bucureştilor.

În colţul străzii, însă, îl opri brusc un băieţandru pipernicit, cu o mutră tăbăcită, cu degetele lungi şi subţiri ca fusele.

— Bonjur, nea Goneo! îi zise, măcar că acuma pretutindeni pâlpâia lumina zăcută a felinarelor.

— Bonjur, Teacă... Ce vrei? N-ai parale? răspunse Gonea repede, fără să se oprească; îi era frică să nu-l vază cineva stând la taifas c-un pungaş cunoscut.

— Ba am parale, nene, am berechet... Vrusei numai să te întreb: ce mai faci?

Şi începu a râde şiret, ca omul care ştie ceva, dar nu vrea să spuie. Gonea îl târîi mai deoparte şi se răsti la dânsul:

— Hai spune, cotarlă, nu-mi umbla cu fasoane!

Pungaşul se făcu deodată serios, îşi scufundă mâinile în buzunarele pantalonilor ferfeniţiţi şi întrebă mândru şi scurt:

— Ai văzut matale pe Margareta?

Gonea îngălbeni, ca şi când i-ar fi trântit două palme. “Adică tot oraşul ştie, numai eu mai cred în mofturi!” Îşi zgâi ochii la băiatul care-şi făcuse buzele ca gura unei pungi de băşică.

— Zi, mă, zi! lihăi cu o voce de om bolnav.

Teacă se uită la dânsul cu ochii aprinşi de o văpaie sălbatică şi începu a torăi pe nerăsuflate, parcă fiecare vorbă rostită i-ar fi luat un bolovan de pe inimă:

— Am văzut, nene, pe Margareta cu Aristică. Mergeau la braţ şi râdeau, şi tot mergeau. Apoi odată s-au oprit şi s-au pupat în mijlocul străzii, iar oamenii i-au luat cu huo...

— S-au pupat, mă?

— Da, s-au pupat. Şi Margareta, când m-a văzut, a prins a schimba feţe, însă nea Aristică mi-a cârpit o palmă peste ceafă, uite pe-aici, că şi acu o simt... Şi a zis că dacă-ţi spun matale ceva, o să-mi mute fălcile, o să...

Pungaşul tăcu brusc, sfredelindu-şi ochii în ochii lui Gonea. Văzu că faţa acestuia se schimonoseşte, ca şi când i-ar fi dat otravă. Asta îi mai răcorea sufletul ruginit; dacă l-a lovit celălalt, să pătimească cel puţin ăstalalt.

În mintea lui Gonea gândurile se învâltorau cu aşa iuţeală, că nu le mai putea urmări. Stătea uluit, buimac şi numai inima i se zvârcolea şi tremura. Dar Teacă nu-i dădu răgaz.

— Hai, neică! îi şopti cu glas mai muiat. Hai să-i vezi!… O să-ţi arăt cum se plimbă fără pic de ruşine...

Se luă în neştire după băiat, cu paşi de plumb, ca o vită care merge la zalhana. Trecea pe străzi strâmte şi întunecoase, unde oameni palizi, îmbrăcaţi în zdrenţe murdare, alergau zăpăciţi, încoace şi-ncolo, cu necazurile tipărite pe faţă.

Acuma Gonea vedea lămurit că Margareta e gata să-l părăsească. Dar nu putea înţelege ce se petrecea în sufletul lui însuşi. Poate l-o fi fermecat hoaţa?... Nu prea căutase niciodată să-şi dea seama dacă o iubeşte sau nu. Golanii, de altmintrelea, rareori îşi pierd vremea cu d-astea. Fetele îi iubesc, poate, la început, dar şi iubirea lor se schimbă repede într-o frică oarbă care, la ele, este mult mai trainică decât iubirea. Oricum, însă, îl rodea un necaz nespus când se gândea că azi-mâine n-are s-o mai vază pe lângă dânsul. Începuse să-şi închipuie că fata asta e legată oarecum de sufletul lui, poate chiar de viaţa lui, şi, în clipa când s-ar despărţi de ea, viaţa lui ar trebui să ia o întorsătură neaşteptată... Şi deodată simţi o trebuinţă mare să vorbească, să-şi verse focul şi aleanul ce-l mistuia. Îşi mai domoli paşii şi fură cu ochii pe tovarăşul său, care tropăia foarte grav alături de dânsul, examinându-şi din când în când ghetele scâlciate şi înglodate.

— Bine, mă, începu Gonea c-un glas jalnic de femeie, acu şi tu eşti şmecher şi ştii cum merge lumea... Apoi bine, se poate să vie Aristică să-mi ia pe Margareta iac-aşa din senin? Se poate, bre?... Ei, ce zici tu, că eşti băiat deştept... ce zici?

— Nea Aristică-i mai tare, răspunse Teacă cu o mutră întristată.

— Ei da, nici eu nu zic că nu-i mai tare. Bine. Dar ce i-am făcut eu lui ca să se lege tocmai de Margareta mea? Ce i-am făcut, măi Teacă, ia spune?

— De, Margareta câştigă mai mult dintre toate fetele, ştii matale destul de bine, făcu iarăşi Teacă, privind c-un ochi la Gonea, care clătina din cap nerăbdător, căci răspunsurile nu erau deloc pe placul lui. El avea nevoie de mângâiere, nu de mustrări ascunse. Vru să-l ia la înjurături, dar totuşi se răzgândi şi urmă cu aceeaşi voce cadenţată, dăscălească:

— Câştigă, fireşte, dac-o îngrijeşti cumsecade. Eu am scos-o din mizerie, acu-i lesne să câştige... Ş-apoi nu merit şi eu ceva după ce m-am trudit cu dânsa? Nu merit?... Ei, spune tu singur, să vedem, nu merit?

— Sigur că meriţi, ţivli pungaşul cu vârful limbii.

— Vezi?... Şi Aristică totuşi vine şi vrea să mi-o încânte şi să mi-o răpească. Apoi crezi tu că ăsta-i lucru cinstit? Aşa crezi?

Când cotiră în strada Sfinţii Voievozi, Gonea zări numaidecât, pe trotuarul din faţă, pe Margareta cu Aristică. Veneau încetinel, şoptindu-şi nas în nas, ca doi logodnici. Gonea simţi că-i joacă genunchii, se opri şi se răzemă de un perete, cu privirile pironite la dânşii. Apoi bâjbâi cu mână, ca şi când ar fi vrut să apuce pe Teacă de braţ, dar Teacă o tulise îndată ce dăduse cu ochii de Aristică. Vedea singur că e caraghios şi se pomeni punându-şi întrebări peste întrebări:

“Ce vreau eu acuma? Ce caut aici? La ce-am mai venit aici, când ştiam bine că sunt laş, că nu pot să fac nimica?”

Se uită înspăimântat la cei doi, cu ochii înlăcrimaţi, parcă le-ar fi cerut iertare... Ei însă râdeau şi nici nu-l vedeau. Iar când îl zăriră, Aristică îl strigă prieteneşte, fără urmă de sfială:

— Bonsoar, Goneo!...

Gonea găsi în cuvintele acestea o zeflemea, care-i şfichiuia obrajii cu pleasna unui bici de foc. Şi tot atunci îi fulgeră prin minte ce vrednic ar fi el, dacă ar avea acuma îndrăzneala şi puterea să se arunce la fată şi, în faţa lui Aristică, s-o înhaţe de păr, s-o târască pe pietrele uliţei, să-i ciocănească ciolanele… să facă în sfârşit o halima, de care să se minuneze Bucureştii. Dar picioarele îi erau atât de grele, încât se părea că sunt bătute cu cuie-n pământ. Numai târziu de tot, când perechea se depărtase de-a binelea, se urni şi el după dânşii, şontâc- şontâc, fără să-şi dea seama pentru ce, ca un căţel bătut pe urmele stăpânului care l-a huiduit.

Deodată însă băgă de seamă că Margareta şi Aristică s-au oprit. Stătu şi el şi se dosi iarăşi lângă perete. La lumina amorţită a unui felinar, văzu că umbrele lor se apropie o clipă şi se contopesc.

— O sărută! mormăi Gonea şi mai întunecat.

La câţiva paşi, apoi, se întâlni piept în piept cu Margareta.

— Bine, fă, se zborşi el la dânsa, tu faci cabazlâcuri cu şmecherii în loc să-ţi caţi de învârteală? Tu...

Se întrerupse ca să se poată îmbăla în tihnă. Se simţea parcă mândru şi mulţumit că poate iar să răcnească şi să înjure. Încruntă straşnic din sprâncene, iar fata, văzându-l atât de sărit, se zguli ca o şopârlă şi dârdâi cu glas plâns:

— Iartă-mă, tăticule, iartă-mă!...

— Unde-s gologanii? se răpşti dânsul cu aceeaşi voce răguşită.

— Mi i-a luat, mârâi încet Margareta.

— Aoleu, aoleu! mugi Gonea, întorcându-i spatele, înţepat, şi pornind ca furtuna, în vreme ce femeia alerga după dânsul murmurând neîncetat:

— Iartă-mă, tăticule...

— S-a umplut paharul, mândro!... O să te stâlcesc acuma, acuma o să-ţi rup ciolanele! urlă bărbatul fără să se uite măcar la ea.

Gonea totuşi parcă simţea, chiar şi când clămpănea din dinţi şi înjura surugeşte, că el mai nu mai are nici o stăpânire asupra acestei femei. Mai venea dânsa după el şi-i răbda ocările, dar firul cel vechi, împletit din frică şi din iubire, care o lănţuia strâns de dânsul, începuse a se destrăma. Sufletul Margaretei s-a schimbat cu desăvârşire, şi Gonea vedea din ce în ce mai lămurit că numai el este pricina acestei schimbări. Totdeauna bărbatul este de vină când o femeie îl părăseşte. Dacă bărbatul e bărbat, femeia trage la dânsul, caută scăpare şi adăpost în braţele lui dinaintea tuturor primejdiilor. Căci femeia e slabă şi are nevoie de un apărător voinic în vârtejul caznei fără sfârşit care este viaţa. El însă a fost laş. Şi-a pierdut cumpătul îndată ce a bănuit că Aristică îi dă târcoale. A bătut-o, şi ea ştia că pentru Aristică o bate. Iar când femeia mănâncă bătaie pentru un bărbat, atunci, dacă nu l-a iubit, va începe să-l iubească... Acuma, fireşte, totul e târziu...

Margareta ciusmuluia în urma lui cu paşi molatici, cu capul plecat puţin, cochet, într-o parte. Buzele-i bâiguiau necontenit “iartă-mă, tăticule”, dar glasul ei se făcea clipă cu clipă tot mai leneş, mai nepăsător. Simţea şi ea că n-are de ce să se teamă.

Furia lui Gonea, într-adevăr, scădea şi se potolea pas cu pas. Sudălmile i se opreau în gât, bolboroselile înverşunate îi amorţiră pe buze. Iar când intrară în strada Occidentului, unde aveau o odaie cu chirie, o luă de mână ca pe un copil rău şi dezmăţat, pe care mă-sa îl strânge acasă de pe drumuri.

În odăiţa săracă şi dărăpănată, amândoi tăcură, ca două buturugi, vreme îndelungată. Ceva neobişnuit şi apăsător fâşâia în aer... Margareta se aştepta ca bărbatul, după toate acestea, s-o bată sau cel puţin s-o înjure şi să se strâmbe la dânsa. Atunci barem ar putea să ocărască şi să ţipe şi ea, şi n-ar fi nevoită să se ruşineze. Acuma, însă, fiind silită să stea aşa neclintită, să ocolească mereu privirile îmblânzite şi întrebătoare ale lui Gonea, o cuprinse o ruşine, care o stânjenea şi o necăjea. Şi Gonea înadins, parcă, nu-şi lua deloc privirea de la dânsa. Se încolăcise pe sofaua roasă din care curgeau şuviţe de scamă şi, oftând în răstimpuri din baierele inimii, îi urmărea cu ochii toate mişcările.

În sfârşit, Margareta nu mai putu răbda liniştea aceasta înăbuşitoare şi începu a se boci cu hohot... Gonea tresări mirat...

— Acu de ce plângi, maică? Hai?...

Fata bâlbâi cu o voce sughiţată şi mustrătoare:

— Nu mai mă baţi, tăticule... nu mai mă baţi!...

Pe Gonea nu-l uimi deloc imputarea aceasta; se întinse pe o rână şi glăsui trăgănat şi căinător ca o bocoavnă străveche:

— Pentru ce să te mai bat... S-a sfârşit, puişorule... vezi tu bine că s-a sfârşit... Ş-atunci de ce să te bat?... De-acu, iacă, s-a isprăvit... Ce să-i faci? De douăzeci şi trei de ani trăiesc cu fete ca tine, dar încă nu mi s-a întâmplat niciodată să mă părăsească ele pe mine... Acu tu faci de-a-ndoaselea… Ei, ce vrei? Tu, poate, eşti mai şmecheră... sau poate aşa sa nimerit? Ce poţi şti? Lumea-i ciudată. Rareori îi ghiceşti toanele... Astăzi mă laşi tu pe mine, poimâine o să te lase Aristică pe tine. Vezi, aşa-i lumea, puiule, iac-aşa!

Margareta se târî lângă dânsul ca o pisică bătrână, răsfăţată, şi începu să-l ogoiască:

— Ce-i, Goneo, sufleţelule drag?... Adică pentru că m-ai văzut o dată cu Aristică, tu crezi că...

— Taci din gură, fă, o întrerupse Gonea într-o bobotă de mânie, eu nu sunt tocmai atât de gogoman cum credeţi voi cu Aristică! Eu ştiu ce ştiu şi văd ce văd...

Apoi, după o tăcere de o clipă, iar se potoli şi urmă mai rar:

— Şi când mă gândesc bine-bine, văd şi eu că aveţi dreptate... Acu, ce mai la deal-la vale, eu sunt bătrân... Paizeci şi şapte, asta înseamnă ceva! Dacă nu mi-aş vopsi părul şi mustaţa, aş rămâne mai cărunt ca lustragiul cela din colţul Buzeştilor... Ş-apoi, la urma urmelor, de ce ţi-aş lua tocmai eu gologanii şi de ce nu altul, mai tânăr şi mai fercheş? Pentru tine e cam totuna cine ţi-i ia: eu, Aristică sau altul. E vorba numai să ţi-i ia cineva, altmintrelea ai avea belele cu borfaşii... Ei, şi Aristică-i mai tare ca mine, e mai tânăr... mai tânăr...

Dar fata plângea mereu şi sughiţa şi murmura:

— De ce nu mă mai baţi, tăticule, de ce nu mă torturezi?… Ştii tu cum sunt eu... Ciupeşte-mi carnea, dacă vrei să te iubesc!

Gonea o cântări puţin din ochi, apoi continuă rostind vorbele cu greutate, parcă le-ar fi smuls din adâncul pieptului:

— Eu ţi-am luat paralele, dar în schimb te-am îmbrăcat, te-am hrănit, ţi-am cumpărat orice ţi-au poftit ochii şi inima… C-aşa sunt eu, dragă, aşa e firea mea. Eu sunt îngrijitorul vostru. Trăiesc şi eu destul de bine şi fără muncă pe lângă voi, n-am ce zice, dar de ce să nu trăiesc şi eu bine şi nemuncit? Nu sunt şi eu om? Om sunt, frate, şi-mi place să umblu cu minciuna şi să lenevesc... Ce! În viaţă trebuie să fii deştept... Trebuie să ştii înşela viaţa, altmintrelea ea e un adevărat iad pentru bietul om... Cu viaţa nu te poţi război, degeaba! Viaţa nu se lasă biruită de oameni, cel mult înşelată. Pentru aceia care izbutesc s-o înşele, ea e o glumă urâtă, pentru cei care se războiesc cu dânsa e un şir neîntrerupt de dureri... Bine, ştiu şi eu că, odată ş-odată, orice înşelăciune trebuie să iasă la iveală, dar poţi să ştii când o să fie asta? Cel ce a înşelat va fi strivit, da, dar oare nu e învins şi cel ce se războieşte?

Margareta nu înţelegea nimic din toată vorbăria aceasta. Ea vedea numai că Gonea nu o bate şi asta o făcea să-şi aducă aminte de Aristică.

În odaie se înţepeni o tăcere grea ca o pânză neagră, pe care tictacul trudit şi răguşit al ceasornicului de masă o dumica în clipe searbede şi plictisitoare. Pe urmă Gonea întrebă scurt:

— Când pleci?

— Unde? murmură fata mirată.

— La Aristică...

Un moment, Margareta şovăi şi se uită tulburată la flacăra galbenă, chircită, a lămpii, dar în sfârşit răspunse domol, mai mult pentru sine:

— Nu ştiu...

Şi apoi nu mai schimbară nici o vorbă. Mâncară şi se dezbrăcară tăcuţi, parcă acest “nu ştiu” ar fi ridicat un zid de piatră între dânşii. Se aşezară în pat unul lângă altul. Gonea stinse lampa. Margareta îşi hodini capul şi acuma pe braţul încovrigat mort al bărbatului, cum se obişnuise în cei doi ani de zile, iar Gonea stătea întins cu faţa-n sus, cu ochii pironiţi la cercul de lumină mohorâtă pe care candela o tremura în tavan, şi număra tictacurile ceasornicului. În hârbul candelei untdelemnul sfârâia încetinel, ca o pisică ce toarce la căldură; afară, sub fereastră, paşi grei, îndesaţi, se apropiau în răstimpuri, bocănind din ce în ce mai tare, apoi se depărtau şi se stingeau iarăşi, în tăcerea ce se aşternea clipă cu clipă tot mai deasă.

În creierii lui Gonea gândurile se vâltorau, se întreceau fără încetare şi tot mai nehotărâte. Toate fetele cu care a trăit, gologanii soioşi ce i-a luat i se perindară prin minte ca nişte icoane stranii, iar pe urmă, ca o prăpastie fără fund, i se înfăţişa ziua de mâine, neagră şi pocită, întocmai ca o zi trecută… Căldura ce izvora din trupul adormit al Margaretei i se părea că-i învălmăşeşte toate gândurile şi încetinel-încetinel îi înmoaie creierii, care încep a picura ca ceara topită pe o lespede albă de piatră...

Când se trezi, în odaie stăpânea aceeaşi tăcere năbuşită. Candela sfârâia şi acuma, ceasornicul ţăcănea neobosit, numai de afară mai pătrundea un zgomot surd, nedesluşit, zgomotul jalnic şi trudit al vieţii. Braţul lui Gonea însă se uşurase, căci Margareta nu-şi mai proptea capul pe dânsul. Un fior rece îl cutremură din creştet până-n tălpi... Se simţi deodată atât de stingher şi de părăsit, încât inima i se zgârci de durere.

După un dram de vreme, se uită împrejur necrezător şi mirat, parcă, apoi se repezi la dulapul de haine şi-l deschise. Era gol.

— A plecat…

Rămase smirna în mijlocul odăii...

Un mănunchi de raze blânde, veştede, intră pe fereastra colburoasă, spoind odăiţa c-o lumină tristă şi amărâtă. Firele de praf, dezmorţite de adierea căldurii, începură a juca, leneşe şi cumpătate, ca nişte moşnegi cuminţi... Şi odaia totuşi părea pustie ca o şandrama de vechituri.

Încetul cu încetul, Gonea Bobocel se dezmeteci. Sub crucea pieptului îl apăsa o greutate mare. Începu să tremure şi trebui să se lase grămadă lângă pat. Şi, în vreme ce ochii i se înecară într-un val sărat de lacrămi, gemu slab, sfârşit:

— Of, puiule, puiule!...

1916

TE-AR MAI PUTEA INTERESA