Editura Global Info / Literatură

Liviu Rebreanu

Hora morţii

Două zile şi două nopţi Ion Haramu nu s-a clintit din colţul vagonului. Ghemuit pe raniţă, strângând puşca în braţe, stă îngândurat şi posomorit, cu capul în pământ. Numai rareori îşi ridică ochii, în care s-a înfipt o spaimă cruntă de ceva necunoscut şi îngrozitor, şi se uită împrejur nedumerit. Suflă greu, ca un dobitoc beteag, în creieri îi vuieşte un gând chinuitor şi necontenit bolboroseşte:

— Am să mor în bătălie… Am să mor… Mor.

Buzele-i sunt crâmpoţite şi gâtul uscat, iar pe tâmple i s-au brăzdat pârâiaşe de sudori, pe cari, oricât le şterge, nu seacă.

Dar trenul nesfârşit uruie într-una şi roţile grele scârţâie asurzitor. Locomotivele pufnesc ca nişte balauri şi scuipă nouri năpraznici de fum, care se vălmăşesc şi se împrăştie în văzduhuri. Şi în duduitul maşinilor se amestecă jalnic chiotele şi cântecele ostaşilor trudiţi, ca behăitul unei turme de oi dusă la zalhana.

Vreo patruzeci de oameni sunt îngrămădiţi într-un vagon de vite. Mai toţi se îmbulzesc la uşa deschisă, parcă ar vrea să-şi ia rămas bun de la câmpiile, satele, dealurile, pădurile ce se clatină şi se încovoaie din goana trenului. Cu şepcile împinse pe ceafă sau trase pe-o ureche, cu feţele supte şi umezite de nesomn, soldaţii totuşi cântă răguşiţi, lungind şi tremurând vorbele. Doar câţiva sforăie nepăsători, chirciţi printre raniţele şi armele aşezate pe lângă pereţi.

Haramu se freacă la ochi cu pumnii. I se pare că visează un vis rău şi iarăşi murmură:

— Am să mor… Am să…

Apoi cântecele încetează. Oamenii izbucnesc în râsete neroade, urlă, se uită unii la alţii ca şi când nu s-ar mai fi văzut de mult, pe urmă şi deodată tac toţi, parcă li s-ar fi stins glasul. Din celelalte vagoane se aud jelaniile tărăgănate, strigătele mulcomite de bocănitul roţilor. Tăcerea se înţeleneşte şi, în aerul îmbâcsit de năduşeală, se scoboară presimţirile stăpânite şi apasă ca nişte pietre de moară pe sufletele pornite în gura morţii. În ochii tuturor tremură o întrebare. Creierii se frământă căutând un răspuns pe care nu îndrăznesc să-l găsească.

Un căprar spătos şi înalt cât un munte, cu ochii mici, sfredelitori, rămaşi în fundul capului, cu o mustaţă subţire, bălaie şi cu fălcile ieşite în afară, rupe liniştea:

— Ziceţi, feciori!… De ce-aţi amuţit, mă?… Înainte, înainte!

Vreo trei vlăjgani, foarte sfioşi, râd înfundat. Vasile Fodor din Măgură, cu un cap de veveriţă, strigă piţigăiat:

— Că bine grăieşti, Boroiule!… Cum taci, cum te cuprind grijile şi dorurile… Că, zău aşa, măi oameni de treabă!

Şi începe deodată, cu glas subţire şi scâncit, o doină.

— Aşa, Fodore, mormăie căprarul arătându-şi dinţii.

Fodor întinde gâtul şi urlă mai înfocat, iar ceilalţi, unul după altul, îi ţin hangul cu ochii pe dos.

Înserarea se strecoară pe nesimţite în vagon. Cerul s-a încenuşit şi a început să se amestece cu pământul aburit. Amurgul învăluie pe ostaşii cântăreţi şi-i subţiază.

Boroiu mai ascultă o clipă doina, pe urmă se întoarce şi-şi roteşte privirea, parcă ar căuta pe cineva. Zăreşte în colţ, pleoştit, pe Haramu, îl măsoară lung cu ochi stranii şi-i strigă batjocoritor:

— Tu ce cloceşti, Haramule?

Haramu ridică fruntea, se uită, nu pricepe şi tace.

— Eşti posomorit, ai? zice iar Boroiu, apropiindu-se rânjind şi oprindu-se dinaintea lui cu mâinile încrucişate la spate.

Faţa lui Haramu e gălbejită de tot. Mustăţile rari i s-au zbârlit speriate, ochii turburi parcă se opintesc mereu să iasă din orbite, nasul i s-a subţiat şi i s-a lungit, iar cutele în jurul gurii s-au adâncit şi s-au înmulţit. Se uită ţintă la căprar şi izbucneşte cu glas spart şi hârâit:

— Apoi ţie ţi-e lesne să batjocoreşti. Ţie ce-ţi pasă, ori că trăieşti, ori că te prăpădeşti!… Dar eu am copii, şi moşie, şi nevastă!

Simte că i se umezesc ochii. Se opreşte puţin, înghite în sec ş-apoi urmează:

— Şi-mi rămân copiii pe drumuri… Şi nevasta rămâne.

Nu isprăveşte, ca şi când i-ar fi frică. Îşi aruncă privirea la Boroiu, cercetător. Mai bâlbâie ceva neînţeles şi tace. Capul îi cade pe piept. Începe să geamă. Un soldat, care tocmai căuta să-şi şteargă somnul din ochi, se uită morocănos la Haramu, înjură, se întoarce pe cealaltă parte şi adoarme repede bombănind.

Boroiu a rămas cam uluit. A avut o tresărire, i s-au încleştat pumnii fără să vrea. Dar îndată s-a potolit şi zice:

— Taci, bre, nu te teme… Nu mori…

— Am să mor, Boroiule! răspunde Haramu apăsat. Simt eu bine c-am să mor.

— Eu nu mor! murmură căprarul încruntat. N-am să mor!… De ce să mor?

Se aşază şi el lângă Haramu, îşi scoate şapca şi se scarpină în cap. Celălalt îl priveşte cu coada ochiului, necăjit, şi nu mai deschide gura. Amândoi tac, duşi pe gânduri.

Sunt dintr-un sat, de pe valea Someşului, şi se duşmănesc de vreo şase ani, de când Haramu s-a însurat cu Ileana, fata Paraschivei şi a lui Grigore Bulbuc. De atunci Boroiu nu are hodină, dar nici. Haramu şi nici Ileana.

Boroiului i-a fost dragă Ileana şi Ilenii i-a plăcut Boroiu. Împreună erau la horă şi nedespărţiţi în zile de sărbătoare, iar în zilele de lucru făceau ce făceau, şi mereu se întâlneau.

Dar a venit vremea de a trebuit să plece la oştire.

Ileana a plâns, l-a petrecut până-n hotare şi i-a făgăduit şi s-a jurat că-l va aştepta. Mai bine moartă decât să nu-l aştepte şi să se mărite cu altul.

Şi Boroiu a plecat liniştit în Bosnia şi de-acolo i-a scris carte Ilenii, iar Ileana i-a răspuns bucuroasă, şi cartea îi era scrisă cu cerneală roşă şi pătată, cu lacrimi fierbinţi.

După un an, Boroiu a venit acasă, de Crăciun, o săptămână. Era mândru, şi avea două stele albe pe guler: îl făcuse căprar. Era fecior dezgheţat Boroiu, isteţ, săritor, muncitor. Tot satul s-a mirat de el şi l-a copleşit cu întrebările şi l-a ascultat cu gura căscată cum vorbea în limba bosniecilor şi cum povestea de câte-a dres şi a păţit. Şi Ileana se lipea de el ca o pasăre înfricoşată şi-l privea rugătoare. Boroiu însă n-a băgat de seamă tremurările fetei, ori de le-a simţit, nu le-a înţeles. Şi nici nu a îndrăznit nimeni să-i spună şi să-i deschidă ochii că Ion, feciorul lui Alexe Haramu, cel putred de bogat, se ţine scai de Ileana şi vrea s-o ia de nevastă în ruptul capului.

Apoi Boroiu s-a dus iar în Bosnia şi n-a mai venit până peste doi ani şi nici cărţi n-a mai primit de la Ileana. Şi atunci a găsit pe Ileana măritată cu Ion Haramu şi cu un copil în braţe.

Când a văzut-o Boroiu aşa, într-o dimineaţă, pe uliţa cea mare, a scuipat-o în obraz. A înţeles, însă, din ochii ei plânşi că nu-i ea de vină.

Şi, încetul cu încetul, a aflat pe urmă tot. A aflat de la oameni că Ileana s-a împotrivit cât a putut, că l-a purtat cu vorba pe Haramu un an de zile, că, în sfârşit, a simţit-o tatăl său cu vicleşug şi a început s-o bată şi a bătut-o până a înmuiat-o. Baba Firoana, moaşa satului, i-a povestit că Ileana într-un plâns o duce cu Haramu şi i-a mai povestit cum o snopea tatăl său şi cum îi striga: „Îţi trebuie Boroiu, hai?… Pe Boroiu-l aştepţi?… Na, blestemată! Na, rapandulă!… Vrei calicie, vrei sărăcie, ai?”… Şi zice că mereu ţipa, să audă tot satul: „Ori te duci după Ionică, ori îţi sucesc gâtul!”… Lui Ionică i-a dat bătrânul Haramu şaptesprezece locuri, o tablă mare de pădure, trei perechi de boi ungureşti, nu ştiu câţi cai, două vaci şvaiţere şi o turmă întreagă de oi, şi casă de piatră în sat, şi alte două case la câmp.

Totuşi, Boroiu nu i-a făcut lui Haramu nicio învinuire. Simţea că, dacă ar vorbi despre Ileana cu dânsul, nu s-ar putea stăpâni şi l-ar omorî. Boroiu avea un pumn cât un mai, iar Haramu era slab şi jigărit ca o mârţoagă nemâncată.

Vorbeau când se nimerea. Haramu se simţea vinovat şi mereu căuta să-l îmblânzească. Odată i-a îmbiat pe soră-sa de nevastă şi i-a spus că-i dă şase locuri, şi o casă, şi o pereche de boi. Boroiu însă l-a privit drept în ochi şi i-a răspuns tare, ca să-l audă bine oamenii din cârciumă:

— Eu nu mă mai însor, Ioane… Rămân holtei cât oi trăi!

Haramu a priceput şi a tăcut.

Aşa a trecut vremea. Aşa au trecut şase ani.

Când a venit porunca împăratului să pornească bărbaţii la război, tot satul s-a bocit, numai Boroiu s-a bucurat. De moarte nu-i era frică, iar de ce lăsa acasă nu-i părea rău. Era singur cuc, cu inima deşartă şi fără nicio nădejde.

În ajunul plecării însă s-a pomenit cu Ileana.

— M-ai iertat? a întrebat femeia cu ochii plini de lacrămi.

— Te-am iertat, a răspuns Boroiu, cu capul în piept.

Ileana ar fi vrut să mai vorbească şi n-a îndrăznit. A stat o vreme ştergându-şi palmele pe şolduri, mişcând gâtul şi aşteptând un cuvânt de îmbărbătare. S-a întors spre uşă şi de-abia atunci i-a venit graiul.

— Iartă-l şi pe dânsul, a zis cu glas moale. Ai grije de el şi ocroteşte-l şi nu lăsa să-mi rămâie copiii fără tată.

Boroiu a văzut-o, pe sub sprâncene, cum tremura de ruşine, şi într-un târziu i-a spus aspru:

— O fi cum o vrea Dumnezeu, Ileano!

S-au despărţit fără să-şi dea mina şi fără să se privească. Şi totuşi, în sufletul lui Boroiu s-a strecurat o rază de nădejde. Se sfia să-şi mărturisească gândul ce-i încolţise în minte. Căuta să-l alunge şi se prindea mereu mângâindu-l. Simţea că i-e şi mai dragă Ileana, deşi a făcut trei copii cu Haramu. I-e dragă. Şi simţea acuma că se bucură când vede pe Haramu zvârcolindu-se cu gânduri de moarte.

Acuma Haramu geme într-una şi îl aude cum bâiguie:

— Am să mor… Am să…

Boroiu răsuflă adânc, îşi zgâlţâie scurt mustaţa şi şopteşte:

— De moarte să nu-ţi fie frică, Ionică!… Moare cui i-e scris să moară!

— Eu am să mor, Boroiule! gâfâie Haramu stins.

Căprarul îşi înăbuşe o părere de bine, se ruşinează şi tace. Ascultă o bucată de vreme cum chiuie Moise Tripa, la uşă, cu picioarele spânzurate afară, foarte răguşit, cum râd ceilalţi şi tropăie din bocanci, cum troznesc roţile neîncetat ca un şir de ciocane mici pe o nicovală uriaşă. Dar îndată aude glasul lui Haramu:

— Barem să ştim unde ne duce, Boroiule!

— Unde vrea împăratul, zice căprarul, şi adaugă, mai târziu: Tu să te ţii după mine, Ionică, auzi?

— Aud, aud…

— Că de mine nu se agaţă moartea.

Haramu întoarce scurt capul spre Boroiu, căutând să-i vază faţa. Nu se vede nimic. Dar respiraţia i-o simte grea, liniştită, şi ceva ce-i aleargă prin suflet îi răscoleşte inima, îi furnică prin sânge şi-l încremeneşte. I se pare că o mână aspră nevăzută i se înfige în gât şi-l strânge fără cruţare. I-e frică de omul acesta, care nu se teme de moarte. Îşi aduce aminte de Ileana, de copii, de Boroiu de altădată.

„Are suflet bun Boroiu… Dacă n-a zis el nimic atunci!… Acu-s altele… Acu, Doamne feteşte!”

S-a înnoptat de-a binelea.

În uşa vagonului nu mai sunt decât vreo trei-patru întârziaţi. Cântecele au contenit. Soldaţii s-au trântit pe jos şi vorbesc încet, parcă le-ar fi teamă să nu turbure odihna cuiva. Printre şoapte se amestecă oftări prelungite şi, dintr-un vagon îndepărtat, străbate o melodie tristă, stingheră, întreruptă de zgomotul roţilor şi al locomotivelor. Stâlpii de telegraf însemnează grăbiţi câte-o dungă neagră pe crâmpeiul de cer vânăt-închis ce priveşte blând, cu ochi de stele tremurate, la ostaşii îngânduraţi.

Suspinele şi gemetele umplu toate vagoanele. O groază ascunsă a pus stăpânire pe sutele de oameni ce merg unde-i duce o maşină neroadă. Toţi ar vrea să doarmă, să uite ceea ce este şi să viseze ceea ce ar dori să fie. Şi somnul nu vine.

Sute de oameni, rupţi de osteneală, stau cu ochii mari holbaţi, scotocind întunerecul, vrând să pătrundă o taină de nepătruns. Şi în sute de priviri înfiorate care se încrucişează, se ciocnesc şi se îmbrăţişează, se zbate aceeaşi presimţire dureroasă.

Un ostaş începe să se zvârcolească, sare deodată drept în picioare şi se repede, ţipând de groază, spre uşa vagonului. Ceilalţi îl opresc speriaţi şi-l mulcomesc.

— Opriţi-l, mă, că sare din tren!

— Nu-l lăsaţi, feciori!

Se face un zgomot ca şi când intră dihorul într-un coteţ cu găini. Toţi se înghesuie spre cel îngrozit, îl mângâie cu vorbe potolite. Trece un dram bun de vreme până ce se aşterne iar tăcerea, mai apăsătoare, mai chinuitoare.

Haramu mormăie o rugăciune şi se necăjeşte că nu şi-o aduce aminte. O rugăciune pe care o spunea în fiecare seară, în copilărie, şi de la care acuma nădăjduieşte îmbărbătare şi izbăvire. Din când în când întoarce capul îngrijorat spre Boroiu, care pufneşte rar alături. Simte că Boroiu e liniştit, şi aceasta îl nelinişteşte. Se gândeşte din ce în ce mai mult la Ileana, gândindu-se la Boroiu, şi se învinovăţeşte. Îi vine să ceară iertare lui Boroiu, şi chiar deschide gura să vorbească, dar se răzgândeşte. Mai bine să rămână toate cum sunt.

Şi căprarul se simte atât de bine, parcă s-ar duce la bâlci sau la şezătoare.

Înspre miezul nopţii soldaţii adorm frânţi de gândurile negre. Şi prin somn oftează des şi numai rareori râd sau se vaită.

Trenul uruie într-una. Locomotivele sforăie obosite. Pământul aleargă pe lângă vagoane. Cerul zâmbeşte ca o mamă iertătoare.

Apoi, undeva, maşinile se opresc scârţâind sfâşietor. Toate vagoanele dorm, numai locomotivele slobod puhoaie de aburi pe nările de oţel. E o linişte grea, ca şi când lumea întreagă ar fi încremenit sub povara întunerecului.

Deodată, un ţipăt răguşit de goarnă spintecă tăcerea. Un murmur uluit răspunde din vagoanele deşteptate, prin care trece ca un fior.

— Muscalii!… Muscalii!

Un plutonier strigă aspru în fiecare uşă:

— Cinci minute!… Alarma!… Cinci minute!

Zgomotul în vagoane se aţâţă: zăngănit de arme ciocnite, pârâit de raniţe aruncate în spinare, înjurături repetate printre dinţi, gemăte zadarnice. Un ofiţer gros, mustăcios, gâfâie supărat printre şine, zdrăngănindu-şi sabia:

— Trompet! Boule! Nu se sună în apropierea duşmanului!

Un pâlc de ofiţeri somnoroşi, zgribuliţi îşi pocnesc oasele pe peronul gării, care, cu cele două geamuri luminoase, priveşte nepăsătoare, tăcută în noapte, parcă nici n-ar vrea să vază ce se petrece. Porunci grăbite se desprind din zgomotul turbure, şi comenzi scurte, tăioase.

Apoi, un nou semnal de trâmbiţă zguduie somnul nopţii, în ciuda ofiţerului gros, care-şi astupă urechile înjurând. Pe urmă, un tropot prelung, ca şi când s-ar încinge o horă uriaşă. Şi, repede, compăniile îşi încheie rândurile în faţa vagoanelor goale, ca nişte guri lacome din care pufneşte un miros greu de om.

— Intrăm în horă, Ionică… Intrăm! şopteşte Boroiu, ca să nu-l audă ofiţerul care se plimbă nervos prin faţa plutonului, tremurându-şi sabia şi căscând des.

Haramu tresare. N-a înţeles vorbele lui Boroiu, dar simte că i-e frig. Un vântişor slab, umed începe să bată. Pornesc pe-o ulicioară strimtă, noroioasă.

„Se vede c-a plouat pe-aci, se gândeşte Haramu. Pe la noi era cald când am plecat”…

Cel din spate îl calcă mereu pe bocanci. Haramu se supără. Cine-o fi? Nu-l vede. Boroiu e lângă dânsul. Îi aude paşii apăsaţi, grei. Îi cunoaşte.

I se pare că trec printr-un sat. Nişte câini hămăie când mai departe, când mai aproape. Un ochi de lumină galbenă, sfioasă pâlpâie o clipă şi adoarme iute. „E un sat… Da, da… Un sat.”

Au mai mers puţin şi pe urmă s-au oprit.

— Acu ce mai aşteptăm? zice Haramu îngrijorat. De ce nu ne ducem la bătaie? De ce?

Nu răspunde nimeni. Toţi se trântesc în şanţurile şoselei. Pe drum rămân doar piramidele de arme şi ofiţerii, cari par nişte stafii urâte. În zare, pe cer, se frământă nouri bolbocaţi, negri, ameninţători. Stelele acuma plâng înfricoşate şi împuţinate. Şoseaua albeşte în beznă, parc-ar fi de argint vechi. Se aude cântecul harnic al unui cocoş, apoi mai multe pe rând, io, răguşite, subţiri, furioase, ca un concert. Un greier spăimântat ţârâie scurt şi des. Frunze uscate zuruie împrăştiate de vânt.

Haramu şade cu faţa-n sus nemişcat, cu ochii la cerul mohorât, prăpădit de gânduri. Un miros de pământ jilav îi gâdilă nările şi-i aminteşte de-acasă. Şi deodată parcă nu mai vede cerul acesta străin şi nu mai aude zgomotele acestea străine. Parcă e în Prislop. Pe uliţa cea mare căscioarele sărace se pitulează ruşinoase după gardurile dărăpănate de nuiele. Numai casa lui de piatră se înalţă trufaşă, cu acoperişul de tinichea roşie. Intră în ogradă mulţumit. Vitele rumegă leneşe şi-l privesc lung. Sluga somnoroasă scoate apă; cumpăna fântânii scârţâie. În tindă găseşte pe Ileana, plânsă, cu băieţaşul cel mic în braţe, pe vatră. Focul duduie şi flăcările fâlfâie şi răspândesc o căldură moleşitoare. În patul răscolit, dezveliţi, dorm copiii amândoi, şi Toderaş râde prin somn.

Haramu se cutremură înfrigurat, îşi trece mâna peste ochi şi oftează adânc.

„S-a isprăvit… Am să mor”, se gândeşte dânsul îndată, cuprins de frică. În suflet simte un gol mare, - atât de mate, parcă cineva i-ar fi smuls, pe nesimţite, toate măruntaiele. Şi de jur împrejur se întinde şi stăpâneşte acelaşi gol nesfârşit, ca şi când][toată lumea s-ar fi sfărâmat şi-ar fi rămas el singur, înfricoşat şi îndurerat.

Sublocotenentul, un sas lung, roşcovan, cu glasul lung, adună plutonul într-un pâlc. Vorbeşte stricat româneşte. Vrea să fie energic, dar vocea îi tremură.

— Inamicul e aproape, feciori!… în curând primim botezul de sânge… Fiţi bărbaţi! Românu-i viteaz… Fiţi români!

Soldaţii ascultă tăcuţi, cu gura căscată, parcă n-ar pricepe. Şi sublocotenentul vorbeşte mereu. Împăratul… români… muscali… duşmani…

Pe urmă vine în goana calului un ofiţer. Spune ceva colonelului cu glas foarte tare, ca şi când ar fi speriat, în nemţeşte. Oamenii nu pricep. Ofiţerul strigă mereu, întoarce calul şi se face nevăzut. Comenzi răsună grăbite. Toţi oamenii îşi fac cruce deodată, ca de porunceală. Pe urmă picioarele pornesc, şi şoseaua parcă se clatină sub bubuitul paşilor.

Drumul coteşte când încoace, când încolo, urcă povârnişuri, trece prin câteva sate. Prundişul e proaspăt şi scârţâie sub tălpile bătute cu cuie. Ostaşii merg tăcuţi, parcă s-ar duce la înmormântare. Numai ofiţerii mormăie uneori: „Curaj, copii!” Dar şi glasul lor sună a pustiu şi se stinge fără ecou.

Haramu îşi târăşte picioarele şi priveşte în toate părţile, căutând ceva, nici el nu ştie ce. S-a făcut ziuă. Soarele însă nu se arată: norii ceia de la răsărit îl ţin încătuşat. Haramu simte într-una golul în suflet. Fruntea îi arde. Faţa-i e ca varul şi pe buze îi joacă un zâmbet.

— Pe-aici au cules bucatele, zice dânsul către un soldat, care de asemenea cercetează miriştile şi porumbiştile.

— Alţi oameni, altă ţară, alte obiceiuri, răspunde acela clătinând gânditor din cap.

— Ehe, ce bucate frumoase mai aveam pe la noi!.. Acu o să le strângă ciorile!

Haramu râde amar. Ostaşul râde şi iar dă din cap.

Deodată Fodor, cine ştie cum, iese din rânduri şi începe să joace bărbuncul, chiuind ca un nebun. Toată compania izbucneşte într-o veselie zgomotoasă, iar Haramu îl îndeamnă înviorat deodată:

— Nu te lăsa, Fodoree!

Merg mereu, merg mereu. Soarele a rămas în urmă. Tălpile ustură fripte. Cine mai ştie de câte ceasuri merg mereu?

Şoseaua taie o vale largă ca o groapă uriaşă. Compăniile se opresc puţin şi se dau la o parte, să facă loc unui şir lung de căruţe încărcate cu lăzi albe, grele, cu semne roşii. Vizitiii şed nepăsători, cu luleaua în gură. Un ofiţer călare se învârteşte într-una pe lângă căruţe, înjurând în gura mare şi ameninţând cu o cravaşă ruptă.

— Muniţiile! şopteşte Eoroiu, şi în ochi are o sticlite de veselie ciudată.

Tocmai când trece convoiul se aude un mormăit îndepărtat, prelungit, înăbuşit. O tăcere adâncă urmează. Numai scârţâitul roţilor neunse turbură căldura mocnită. Toţi ochii se ridică întrebători, cercetători, spre răsărit.

— O ploua! suflă Haramu într-un târziu.

— Tunurile! răspunde Botoiu cu aceeaşi veselie stranie în privire.

Haramu se uită la el neîncrezător. Râde şi-şi dezvăluie dinţii ca un câine supărat. Glasul îi tremură:

— De-acu începe… Bine că începe!

Acuma coloana urcă un povârniş. Mormăitul tunurilor slăbeşte. Gâfâitul ostaşilor se înteţeşte. Urcă mereu, urcă mereu.

Pe creasta dealului, însă, parcă s-ar fi deschis deodată o fereastră: bubuiturile cutremură văzduhul. Oamenii se închină fără să vrea şi-şi feresc capul.

În faţă se desfăşoară o vale lină, largă, nesfârşită. Departe, departe, în fund, albăstreşte un şir dinţat de coline. Valea toată parcă e o hartă uriaşă întinsă pe o masă uriaşă. Într-un verde spălăcit şerpuiesc drumuri albe. Ici-colo, pete vinete de păduri şi de tufişuri. Apoi fâşii mari de semănături galbene. Şi, resfirate la întâmplare, vreo câteva sate cu casele încremenite de frica tunurilor, ce nu mai contenesc. Departe, în stânga, arde un sat, şi fumul se înalţă până în cer. Drept înainte, alt sat e învăluit într-o mare de fum, cenuşiu-gălbui, din care se ridică uneori vârtejuri negre, atunci când bufneşte în grămada de ruine câte un obuz rătăcit. Mai departe, foarte departe, arde câmpia. Fumul se tăvăleşte pe pământ şi se clatină ca un beţiv plecat la plimbare.

Compăniile cotesc la dreapta pe-un drum îngust, împrejmuit de plopi deşi. Şi merg mereu…

Iar trec printr-un sat. Pe uliţă stau înşirate vreo douăzeci de căruţe pline de paie. Pe braţul vizitiilor e crucea roşie. Pe turnul bisericii fâlfâie un steag mare alb, cu crucea roşie: Un doctor foarte tânăr ţine mâna la cozoroc şi zâmbeşte vesel, aruncând din când în când vorba: „Gata!” Boroiu nu se poate opri să nu lămurească pe Haramu, privindu-l drept în ochi, parc-ar vrea să-i împlânte un cuţit în inimă:

— Astea-s pentru răniţi… Ştii, dacă eşti pe moarte, aici te aduce să mori.

— Am să mor, bâlbăie Haramu încet, întinzând gâtul ca o raţă bolnavă. Pe mine nu mai trebuie să mă aducă aici. Ce să mă mai aducă?

— Ce tot îmi baţi capul, păcătosule, cu moartea? izbucneşte căprarul cu răutate. Ce tot trăncăneşti?… Şi dacă mori, adică ce mare pagubă-i? Mori, bine! Eşti mort. Are cine să te îngroape!

Haramu ridică ochii sfios la Boroiu şi se înfioară. În faţa căprarului e ceva ce-l înlemneşte. Ar vrea să se despartă de dânsul şi nu poate. Şi în creieri îi fulgeră: „Boroiu îmi vrea moartea!”

Dar nu zice nimic. Îşi târăşte picioarele grele, plumb, oftează şi se mângâie curând: „Cum o da Dumnezeu-sfântul! Fie voia lui!”

Bubuiturile sunt tot mai furioase şi se apropie, în dosul unui dâmb turtit se zăresc tunurile, mici ca nişte jucării, iar oamenii, învârtindu-se pe lângă ele, ca nişte cărăbuşi.

Când le vede Haramu, se bucură copilăreşte şi nu-şi mai ia ochii de la ele. Troznetele răguşite, aspre îi farmecă urechile. Îl cuprinde o încredere oarbă, nemărginită, şi începe să strige vesel:

— Uite tunurile!… Tunurile noastre! Tunurile noastre!

Apucă pe Boroiu de mâneca tunicii şi-l zgâlţâie cu mândrie:

— Uite tunurile noastre!

În clipa aceea un vâjâit înfricoşător trece prin văzduh. Un şrapnel se sparge undeva, la spatele trupei, cu o flacără orbitoare. Un nour alb, cât o căpiţă de fân, răsare, se umflă, rămâne câteva minute atârnat în aer, ş-apoi se destramă şi se pierde. Boroiu răspunde rânjind:

— Ne-au zărit muscalii şi dau în noi cu tunul.

— Da’ noi n-avem tunuri? face Haramu triumfător. Avem!… Uite-le! I le arată cu mina, râde şi urmează: Nu ştiu cum, Boroiule, dar parcă-s de fier! Nu-mi mai pasă de nimic… Acu să mă trăsnească un glonţ, şi nici n-aş crâcni… Adică ce? O viaţă are omul! Aşa-i, măi Boroiule? Râde zgomotos şi începe să bată talpa, ca la paradă, numărând tare: Stâng! Drept! Stâng!

Căprarul îl priveşte nedumerit, îşi şterge sudoarea pe gât şi tace.

Pe drum vine, cu paşii târâţi, un tunar rănit. Se aşază pe marginea şanţului până trece coloana. Capul i-e îmbrobodit în zdrenţe murdare, muiate de sânge. O dungă lată, roşie-negricioasă, se scurge pe tunica cenuşie de la guler până jos. Are în ochi o lucire apăsătoare şi murmură îngrozit din când în când:

— Prăpăd mare… prăpăd mare!

Haramu aude vorbele şi simte cum, deodată cu ele, îi zboară din suflet bruma de încredere. Merge înainte cu ceilalţi, şi parcă nici nu-şi mai dă seama ce face. Vede mereu pe tunarul însângerat şi nu-l mai slăbeşte de loc gândul morţii.

Se pomeneşte într-o porumbişte, alergând, cu puşca în mână. „Cum am ajuns aici? Ce caut aici?” Boroiu merge înainte. „De ce mi-o fi vrând Boroiu moartea?!” Ostaşii sunt răsfiraţi care încotro, gâfâie greu şi calcă în picioare porumbul. Sublocotenentul păşeşte sprinten, taie în dreapta şi-n stânga tulenii uscaţi, parcă şi-ar încerca ascuţişul săbiei, se uită deseori înapoi şi şopteşte câte ceva. Tunurile mormăie mai departe. Din stânga pârâie focuri de puşcă. O frunză veştedă îl loveşte peste faţă, şi aceasta deodată îl face iar să se gândească acasă. Îşi aduce aminte că otava din luncă i-a rămas cosită, dar neadunată. Să nu fi dat vreo ploaie, să i-o prăpădească. „E muncă de şapte bărbaţi. Şi ce otavă! Mătase, nu altceva! Las’, că are grije Ileana… Dar trebuie să ia femei la otavă… Da, da, femei. Bărbaţii au plecat toţi… Mulţi au plecat, cine ştie câţi s-or întoarce?!… Azi e vineri? Da, da, vineri. Zi de post. Poţi să posteşti aici — Doamne fereşte! Ce post! mănânci ce apuci”… îi vine în minte că n-a luat nimic în gură de ieri dimineaţă şi că i-e foame. Scoate o plăcintă, adusă de-acasă, făcută de Ileana, şi înghite repede bucăţi mari. Poate că mănâncă pentru cea din urmă oară! De unde ştii? „în război acu trăieşti, acu eşti mort… Ehe! Doamne fereşte!”

Porumbiştea nu se mai isprăveşte. Răzoare, şanţuri şi mereu porumb.

„Unde-s muscalii? îşi zice Haramu încet, şi întrebarea începe să-l chinuiască. Unde-s? Unde-s?” în faţă nu se vede decât spatele lui Boroiu, cu raniţa şi cu bidonul care zăngăne necurmat, şi vârful şepcii. Îi mai trece o clipă prin cap că Boroiu îi vrea moartea, dar îndată se gândeşte iar: „Unde-s muscalii?” Şi se înfurie, parcă i-ar fi tras cineva o palmă. „Auzi, război fără muscali!… Ruşine!”

Apoi se trezeşte lungit cu burta la pământ, lângă căprar. E marginea porumbiştei. Sublocotenentul se uită cu binoclul. Deodată, în faţă, se porneşte un ropot de focuri de puşcă, şi ofiţerul ţipă foarte ascuţit:

— Foc! Foc! Foc!

În stânga, din porumbişte, ţâşneşte un lanţ de ostaşi şi aleargă înainte ca o armonică. Lângă el Boroiu ocheşte şi trage. Arma pocneşte ca un tun. Haramu se miră cum poate pocni aşa tare. Ar vrea să tragă şi el, dar nu vede nimic.

— Unde-s muscalii? întrebă dânsul necăjit.

— Eşti orb? Nu-i vezi? mormăie Boroiu, ochind din nou..

Haramu se uită zadarnic. Trage într-o doară, fiindcă simte o nevoie chinuitoare să facă ceva. Şi pe urmă trage mereu, cu toate că nu vede nici urmă de duşman, şi e nespus de mulţumit.

Dar sublocotenentul răcneşte speriat: „Înainteee”, sare şi porneşte ca săgeata. Toţi se reped după ofiţer.

Un zbârnâit scurt trece peste capul lui Haramu în vreme ce goneşte înainte. „Glonţul!” se gândeşte dânsul trăgând cu ochiul când în dreapta, când în stânga. Şi după câţiva paşi iarăşi parcă i-ar zâzâi un bondar pe lângă ureche.

„Se ţine glonţul de mine!… Se ţine!”

Când se vede lungit jos, răsuflă uşurat şi începe să tragă ca un nebun. S-a nimerit tocmai între sublocotenent şi Boroiu. Toţi ochesc, trag, şi muscalii nu se zăresc. Ofiţerului îi curge năduşala pe obraji. Haramu aude desluşit cum întreabă pe Boroiu:

— A căzut vreunul de-ai mei?

Şi cum răspunde Boroiu, gros, ca de după un zid.

— Nu m-am uitat înapoi…

Şi numaidecât iar urletul. Sublocotenentului şi iar înainte. Gloanţele bâzâie mai ascuţit. Haramu le simte ţiuind într-una, dar nu se mai gândeşte la ele. Îi trece mereu prin minte: „Unde-s muscalii?” Fugind, îi loveşte urechea un ţipăt sfâşietor. Un soldat, şi pare că tocmai Fodor din Măgură se zvârcoleşte pe arătura proaspătă, ca un câine cu spinarea ruptă. „L-a omorât”, se sperie Haramu. La dreapta lui, Trifon Mocanu înjură din răsputeri şi merge şchiopătând, iar după câteva clipe cade grămadă gemând şi sâsâind. Gloanţele însă vuiesc neîncetat, tot mai furioase, mai dese, ca nişte năpârci turbate. Lui Haramu i se pare că fuge de când lumea şi că n-o să se mai sfârşească goana niciodată. Picioarele îi sunt amorţite, nu le mai simte, îl cuprinde ameţeala. Când îşi vine în fire e într-un şanţ, cu puşca la ochi, şi aude glasul sublocotenentului:

— Zece sute, copii!… Ze-ce su-te!

Şi pe toată linia soldaţii, trecându-şi unul altuia, din ce în ce mai slab:

— Zece sute… zece sute!

Tocmai în faţa lui, numai la vreo câţiva paşi, pocneşte pământul şi se ridică un nouraş de colb gălbui, cât o căciulă.

„Se ţine de mine glonţul, îşi zice Haramu; dar nu mai are vreme să se gândească la glonte, căci îi vine iar prin minte: Unde-s muscalii?”

Mai înaintează de vreo două ori. Gloanţele bâzâie ca un roi de viespi înrăiţi. Mereu răsună vaiete, înjurături, ţipete, mereu cad ostaşi, gem şi se zvârcolesc. Puştile troznesc neîncetat, când mai rar, când mai grăbit. Bubuitul tunurilor însă a slăbit, numai uneori se sparge în văzduh câte-un şrapnel trufaş… Şi Haramu veşnic se întreabă: „Unde-s?” Şi-i e necaz.

— Nu mai putem merge înainte, aude acuma pe Boroiu. Au căzut mai mulţi de jumătate…

— Sapele! Sapele! zoreşte sublocotenentul. Nu toţi deodată!… Pe rând!… Pe rând!

Dar până să-şi desfacă sapa, vede că unii se târâie înainte spre un răzor ce desparte două mirişti arse. Se târăşte şi el cu mare băgare de seamă şi se ascunde binişor în şanţ. Pe urmă totuşi scoate capul, să caute pe muscali. Departe, la marginea unei porumbişti tivite cu pomi, zăreşte vârfuri de şepci.

— Muscalii, Boroiule! izbucneşte dânsul oftând, parcă i s-ar fi luat de pe suflet o piatră de moară. Uite duşmanul!… Uite!… Uite!… E fericit ca un copil.

— Bine, bine, mormăie Boroiu, ochind cu luare-aminte. Trage, Haramule, că ne prăpădim!

Haramu începe să tragă, şi după fiecare împuşcătură se aşază mai bine în şanţ. Simte o plăcere mare că a descoperit pe muscali. A scăpat parcă de-o grije mare. Acuma s-a mai înviorat. Are chiar chef de vorbă, dar Boroiu e furios şi înjură şi se zbuciumă. Haramu trage, face socoteli şi planuri şi nu mai vrea să moară.

„Adică de ce să mor tocmai eu? Las’ să moară alţii, care n-au la ce să se întoarcă acasă. Nu mor pentru că nu vreau să mor!… Nu mor!”

Simte totuşi că frica îi stăpâneşte inima şi că n-o poate goni, oricât îşi zice: „Nu mi-e frică!” Sublocotenentul, alături, porneşte să geamă. „L-a lovit, se gândeşte Haramu, văzându-l cum îi cade capul în ţărână şi că are o pată mare de sânge pe umărul stâng. I-a zdrobit umărul, sărăcuţul!… Vezi, cine n-are noroc… Să fii cu stea în frunte, şi nu te iartă glonţul!” Apoi deodată îşi aduce iar aminte de otava din luncă şi-l apucă o grije dureroasă să nu fi dat o ploaie să i-o fi stricat… „S-o ia dracul de otavă… Ia uite ce-mi frământă capul!” încearcă să se gândească la altceva, dar nu poate şi începe a socoti câte care de otavă o să-i iasă.

— Ioane, răsună vocea lui Boroiu. Ia seama, Ioane! Vine o companie de întărire… Auzi?… Când ajunge aici, sărim cu toţii şi înaintăm… înţelegi?

Haramu face ochii mari. „Ce vrea Boroiu?” se gândeşte dânsul bănuitor. I se pare că privirea lui Boroiu se bucură de ceva. „De ce se bucură?… Crede că am să mor?… Da, da, crede… îmi doreşte moartea, de bună seamă… Şi, după ce-oi muri, se întoarce acasă şi-mi ia pe Ileana. Are necaz pe mine din pricina Ilenii… Oho!” Se uită cu răutate la Boroiu şi strigă:

— Ileana, ai? Crezi că am să mă prăpădesc pe-aici, ai?… Nu mor, Boroiule! Nu vreau să mor!

Boroiu n-aude, căci puştile fac o gălăgie ca-n iad. Dar rânjeşte mulţumit, parc-ar înţelege gândurile lui Haramu.

Se apropie din spate paşi grei, gâfâituri, zăngănit de arme, comenzi repezite în fugă. Haramu vrea să privească înapoi. În clipa aceea însă răsună un urlet sălbatec: „Uraaa!… Înainte!… Uraa!” Sare şi el să pornească înainte, dar n-apucă să facă niciun pas şi simte o lovitură în şoldul stâng.

— M-a ucis! murmură dânsul, prăvălindu-se iar în şanţ. Mi-a rupt piciorul!

Vrea să se scoale din nou şi nu poate. Îşi pipăie piciorul, ridică aripa tunicii şi degetele i se umplu de sânge. Cureaua cu care era încins e găurită.

— Trebuie să-mi taie piciorul… Am să rămân olog…

Ochii i se împăinjenesc. Durerea îl chinuieşte din ce în ce mai tare. „Leşin… Mor”… se gândeşte el cu frică. Încearcă să strige ajutor, dar nu poate deschide buzele. Sângele i se scurge pe piele. Îl simte cât e de fierbinte. „Ar fi bine să opresc sângele”, îi trece prin creier. Mâinile îi tremură şi nu le poate mişca. Începe să zică în gând Tatăl nostru şi parcă se mai linişteşte.

Se aşteaptă, din clipă în clipă, să leşine şi se miră că încă n-a leşinat. „Am să mor… Degeaba nădăjduiesc… Am să putrezesc aici, în şanţ, ca un câine fără stăpân… Nu vine nimeni să-mi oprească sângele!” îşi aminteşte de căruţele cu paie de la marginea satului… „Rămâne Boroiu cu Ileana… Rămâne!”…

Vremea trece atât de greu, parcă ar fi de plumb topit. Soarele e aproape de asfinţit. Tot văzduhul miroase a praf de puşcă.

Apoi Haramu, pe neaşteptate, se pomeneşte iar cu Boroiu în şanţ. Toţi veneau îngroziţi şi se pitulau în dosul răzorului şi începeau a trage cu deznădejde. Boroiu era ca un ţigan la faţă şi înjura sălbatec… Haramu vrea să-l strige şi nu poate. Geme.

— Ce-i cu tine, Haramule? Eşti mort?

Haramu, auzindu-l, îşi aduce aminte de Ileana. Închide ochii; genele-i sunt grozav de obosite. Boroiu îl pipăie, mormăind:

— Unde te-a izbit, omule?… Aha!… Curge sângele dintr-însul ca dintr-o vită!

Rănitul simte o durere sfâşietoare, apoi îndată o alinare.

— Te-am legat, Ioane, duduie glasul lui Boroiu. Nu-i nimic… numai de n-ar veni ei peste noi!

Haramu geme puţin şi începe să şoşăie iar din buze o rugăciune, repede, băbeşte.

După un răstimp, cine ştie cât de lung, Haramu aude şoapte speriate:

— Vin!… Vin!… Vin!…

Şi în curând, vocea lui Boroiu, aspră, răguşită:

— Înapoi!… înapoi!…

Pe Haramu îl cuprinde o spaimă nebună. Vede cum ostaşii se scoală din şanţ şi pornesc înapoi în goană. „Vin muscalii!” se gândeşte dânsul, şi nu mai simte nicio durere, numai frica, ce-i îngheaţă sângele în vine, că rămâne singur între duşmanii cari o să-l turtească mai rău ca pe un vierme. Îşi adună toate puterile şi ţipă deznădăjduit:

— Boroiule, frate, nu mă lăsa aici!

Boroiu se opreşte şovăind.

— Nu mă lăsa frate, să mă prăpădesc în străini!… Nu mă lăsa…

Se uită lung unul la altul. Haramu, rugător, Boroiu, nehotărât. Gândul căprarului este, o clipă, să-l lase acolo, pe mina cazacilor. Cum i-a strivit el norocul, aşa să-l strivească duşmanii acuma. Dar, văzându-i faţa albă ca hârtia şi ochii scăldaţi în lacrimi, i se înmoaie inima. Îşi aduce aminte de Ileana, cum stătea şi ea plânsă şi îndurerată, şi parcă îi aude glasul tremurat: „Ai grije de el şi ocroteşte-l!”

— Hai! face Boroiu scurt, plecându-se şi luându-l în cârcă.

Gloanţele ţiuiau şi sfârâiau neîntrerupt. Căprarul gâfâia din greu cu Haramu în spinare, care gemea şi se văita. Toată miriştea era plină de ostaşi ce alergau înfricoşaţi, fără ţintă, dornici numai să scape din ploaia de foc cât mai curând.

Pe Haramu îl apucă durerea, mai nemiloasă şi mai năvalnică. Îi vine să ţipe, dar parcă i-e teamă de Boroiu. Strânge dinţii din răsputeri şi numai rareori geme scurt, înăbuşit.

— Taci, taci, că nu-i nimic, zice căprarul morocănos, păşind apăsat ca un bivol.

„Mor… mor, se gândeşte Haramu simţind cum i se sleiesc puterile. S-a isprăvit cu mine… S-a isprăvit!”

Ca să-şi împrăştie gândurile chinuitoare, începe să vorbească, încercând să arate veselie sau măcar nepăsare în glas:

— Vai de mine, Boroiule!… Mi-am uitat puşca-n şanţ…

— Las-o dracului de puşcă!… Bine că nu te-am uitat eu pe tine! răspunde Boroiu răutăcios.

— Mi se pare că ne-au biruit muscalii! urmează Haramu.

— Mi se pare… ’S mulţi… Câtă frunză şi iarbă.

— Ş-acu ce facem?

— Fugim, nu vezi? zice căprarul posomorit şi, după o vreme adaugă: Da’ eşti greu tare, Ioane… Parcă duc în spinare un sac de pământ.

Haramu se sperie de vorbele acestea, dar totuşi râde silit şi sec. Boroiu râde şi el. Râsul lui e mulţumit şi cam aspru.

— Au pierit mulţi de-ai noştri, începe iar rănitul.

— Mulţi. Şi mai mulţi o să se prăpădească de-acu înainte! Tace puţin şi apoi urmează: Mulţi de tot… Ilie Onu s-a dus. În cap l-a pocnit glonţul… Şi George al lui Bucur din Tihuţa. Şi Dolga Mihai, ştii, băieţandrul cela din Bârgău, care se ţinea numai de drăcovenii… Toţi s-au stins!

— Dumnezeu să-i odihnească…

— Mulţi, mulţi… Pe Dumitru Hrişcă l-a nimerit drept în inimă. A mai alergat oleacă, şi-apoi s-a prăvălit ca un bolovan, de nici vai n-a zis… Cine să-i mai ştie pe toţi?… E plin câmpul de ei. Şi şanţurile gem.

— Urgia lui Dumnezeu!

— Războiul, Ioane!… Aşa-i: sânge, moarte, durere, pacostea lumii.

— Le-auzi cum şuieră? face Haramu, ascultând gloanţele care umpleau văzduhul cu ţipetele lor. Să ştii că pe mine mă caută… Simt eu că mă caută.

— Să-ţi spun eu una şi bună, măi Ioane, bombăne Boroiu rar şi apăsat. Glonţul se ţine de cel ce se teme de dânsul. Auzi tu ce-ţi spun? Când ţi-o fi frică, să-ţi iei rămas bun, c-ai pus-o de mămăligă!

Haramu începe să tremure. Cuvintele lui Boroiu i s-au înfipt drept în inimă. Frica îşi încleaştă ghearele într-însul din ce în ce mai adânc. O simte cum îi pătrunde în creier, în oase, în carne, în vine. „De-acu mor… mor”… îi fulgeră prin minte. Totuşi, se mai zbate, încearcă să se apere. Limba i se învârteşte repede. Şi, vorbind, râde răguşit şi horcăie:

— Mie nu mi-e frică, Boroiule! Zău nu mi-e frică… Mi-a găurit piciorul? Bine. Poate că Dumnezeu a vrut înadins să mă scape din prăpădul ăsta… Ai? Căruţele cu paie… Mă duce la spital şi-mi taie piciorul… Mi-l taie? Bine. Parcă nu mai sunt ologi pe lume?!… Ori cu un picior, ori cu două, numai să ştii că trăieşti!… Am nevastă, moşie, copii… Trebuie să trăiesc… trebuie să…

Glasul i se taie deodată. Icneşte scurt, ca şi când i-ar fi trântit cineva un pumn zdravăn după cap, râde puţin, oftează lung şi amuţeşte, parcă i s-ar fi retezat limba din rădăcină.

Căprarului nu-i place trăncăneala tovarăşului, îşi aduce aminte de ce i-a făcut Haramu şi i se pare că tare-i prost de cară în spinare pe cel ce i-a mâncat norocul. Se gândeşte chiar să se descotorosească frumuşel de dânsul, orice ar fi. Asta o aştepta el de când a plecat de-acasă. Asta era nădejdea lui cea bună. Acum de ce să se pună de-a curmezişul soartei?… Dar când se frământă astfel, dă peste ceva, se împiedecă şi e aproape să se răstoarne. Se uită, vrea să înjure. Vorbele-i încremenesc în gât. La picioarele lui vede pe Marin Prâslea, un flăcău din Salva, prietenul său cel mai bun, mort-rece, chircit ca o râmă chinuită, cu faţa schimonosită, cu grumajii încercuiţi într-un guler roşu de sânge închegat. Boroiu se cutremură şi-şi înteţeşte mersul. Prin şira spinării îl furnică un fior.

Mai sunt doar câţiva paşi până la porumbişte. Un căpitan se răsteşte cu sabia la fugarii ce sosesc mereu şi nu se mai gândesc să se oprească, îi ameninţă. Şi răcneşte din răsputeri:

— Stai, tâlharule!… Jos! Jos!… La lizieră!

— Uite c-ajungem, Ioane! zice Boroiu mai senin. Aici poate c-or veni sanitarii să te ducă la căruţele cu paie…

Tace, râde şi aşteaptă să zică ceva Haramu.

— Nu vorbeşti? urmează apoi din nou, când vede că aşteaptă în zadar. Nu vrei să vorbeşti?… Mi se pare mie că ţi-e frică!… Ia seama, Ioane, că frica nu e bună.

Căprarul râde foarte gros, dar iar nu primeşte niciun răspuns.

— Dacă vrei tu să taci, taci! mormăie dânsul după un dram de vreme, nepăsător. „O fi leşinat, păcătosul, se gândeşte pe urmă. Hehe, mare-i frica!”

Intră în porumbişte. Câţiva ostaşi s-au întors spre duşman şi trag fără de suflet. Căpitanul strigă desperat, cu ochii ieşiţi din orbite:

— Stai!… Stai!… Liziera!…

— Am ajuns, Haramule! zice Boroiu. Hai, să te dau jos.

Îi desprinde picioarele de după mijloc şi Haramu se rostogoleşte, ca un trunchi, la pământ şi rămâne cu faţa în sus, cu mâinile şi picioarele înţepenite. Pe buzele mortului se răcise un râs dureros, iar în ochii holbaţi a rămas întipărită o dorinţă mare de a trăi, amestecată cu o frică năpraznică. În dreptul inimii, dintr-o rană rotundă cât un zlot de argint, se scurgea leneş un firicel de sânge negricios.

„L-a izbit glonţul în spate, de aceea nu mai vorbea nimic, se gândeşte Boroiu cu privirea pironită asupra cadavrului. Te-a bătut Dumnezeu, Ioane, pentru că mi-ai zdrobit viaţa şi pe-a Ilenii”.

Îşi face cruce încet, de trei ori.

E mulţumit. Cum a dorit el, aşa s-a întâmplat. De-acu Ileana iar e slobodă. Se vede bine că au fost ursiţi unul altuia.

Boroiu tresare scurt. Aude glasul căpitanului, aude pocniturile puştilor şi un bubuit de tun obosit, depărtat.

— Muscalii! îşi zice repede.

Începe să-şi dea seama că încă nu s-a sfârşit. Întâi muscalii, pe urmă Ileana. Şi cine ştie ce-o mai fi?…

Se târăşte la marginea porumbiştei. Pe câmpul însorit vede ici-colo trupuri de soldaţi, rămaşi care cum i-a trăsnit moartea. În văzduh croncăne o ceată de corbi ce se roteşte, se coboară uneori, se apropie de morţi, se înalţă iar, parcă nu s-ar sinchisi nici de oameni, nici de gloanţe. Ostaşii întârziaţi vin ş-acuma în fuga mare, cu feţele strâmbate de groază. Şi-n depărtare, din când în când, linii dese de vrăjmaşi se leagănă, dispar, apar, se apropie.

— Ne biruie muscalii, bâlbăie Boroiu şi se căzneşte să ochească bine, să oprească puhoiul duşman. Dar mâinile îi tremură, şi-n minte i se îmbulzesc neîncetat gânduri ce-i sunt dragi şi de care se înspăimântă. Acuma nu doreşte gândurile acestea. Simte bine că i-ar strecura grija în inimă şi l-ar pierde. Şi totuşi, oricât se încearcă, nu izbuteşte să le gonească.

Din porumbişte aude un geamăt amar.

„Iar moare unul… Mulţi mor”, se gândeşte dânsul.

Dar nu i-e milă. Îi pare bine că el trăieşte. Ce-i pasă de alţii? Altora le pasă de el? El să trăiască, încolo… El trebuie să trăiască!

Şi, încetul cu încetul, începe să făurească planuri. Ocheşte mereu, trage mereu şi sufletul lui zboară pe-acasă, prin Prislop. Se face că parcă se întoarce din război. Ileana îl întâmpină în capul satului. A întinerit, ori i se pare doar lui? Cum plânge, sărăcuţa! Ea zice: „Ai venit?” Şi el răspunde: „Am venit”. „Bine că te-a adus Dumnezeu!” Ar vrea s-o ia în braţe şi s-o omoare în sărutări, dar i-e ruşine, căci s-a adunat o mulţime de oameni şi toţi zâmbesc şi se bucură c-a venit. Şi popa Grozea vine şi zice: „Acu haideţi la biserică cu Ileana, c-aţi aşteptat de-ajuns!” Cineva însă zice: „Cum să meargă Ileana cu Boroiu la biserică, doar Haramu n-a murit!” „Cum n-a murit?” „Aşa, bine. Uite-l pe Haramu!” Are un picior de lemn şi-n piept o gaură roşie. Şi Haramu vine şchiopătând şi râde. Şi Ileana zice: „N-ai avut grije de el, Boroiule! Nu-ţi ajute Dumnezeu-sfântul! Nu-ţi ajute! Nu-ţi ajute!”

„Astea-s nebunii!” se gândeşte Boroiu clipind furios din ochi.

În suflet însă simte cum i se face un gol, şi golul acesta cum creşte biruitor, cum îl ameninţă. Şi numaidecât îl cuprinde îndoiala: „Poate că într-adevăr n-a murit Haramu… Poate că el a gemut adineaori?”

S-ar scula şi s-ar duce să se încredinţeze, dar i-e ruşine de sine însuşi. Strânge patul puştii de-i pocnesc degetele şi se dojeneşte singur:

— Suflet ticălos de muiere!

Îndoiala totuşi rămâne încuibată şi-l roade ca un cariu.

Pe mirişte, de-abia la vreo şase sute de paşi, vede cum se ridică un lanţ de oameni, cum se apropie. Şi se aruncă iar la pământ. Unul a întârziat. E burtos şi are o barbă roşie. „Trebuie să-l omor!” îşi zice Boroiu, ducând repede arma la ochi. Rusul se opreşte, înalţă mâinile speriat către cer, ş-apoi cade cu faţa-n jos, parcă ar face o mătanie.

— L-am nimerit, murmură căprarul mulţumit, dar îndată îi vine în gând: „Şi Haramu te pomeneşti că n-a murit!”

O răpăială sălbatică de gloanţe porneşte de la muscali. Toată marginea porumbiştei sâsâie înfricoşată. Boroiu aude mereu cum îi zbârnâie viespii de oţel pe lângă urechi, ca şi când l-ar ameninţa.

„Se vede că m-am speriat”, îşi zice dânsul gânditor şi deodată se înfurie ca un zmeu: „Nu vreau! Nu vreau! Nu vreau!” Dă să ridice puşca să ochească… Dar în piept simte o lovitură de cuţit. „Cine m-a izbit? Glonţul?… Nu vreau! Nu vreau!” Îşi încordează toate puterile, parcă s-ar împotrivi unui vrăjmaş năpraznic, şi cu o sforţare uriaşă sloboade arma. Aude lămurit răbufnitul puştii şi numaidecât un ţiuit vesel în urechea dreaptă.

„Mor… se gândeşte Boroiu, în vreme ce i se întunecă tot în faţa ochilor. Şi Haramu poate că n-a murit… Poate”…

Mâna îi înţepeneşte pe armă, gura i se umple de sânge, iar capul îi cade într-o parte, ca şi când l-ar fi prididit oboseala.

Duşmanul se apropie mereu. Căpitanul ţipă poruncitor şi plângător:

— Stai!… Foc!… Foc!… Foc!

Gloanţele vâjâie ca furtuna. Soarele asfinţeşte mânios, însângerând cerul şi pământul.

1918

TE-AR MAI PUTEA INTERESA