Editura Global Info / Literatură

Liviu Rebreanu

Idilă de la ţară

Se înserează…

Armeanul se târăşte pe laviţa din faţa prăvăliei, gâfâie grozav, îşi şterge fruntea cu o batistă roşie, mare cât un cearceaf, şi apoi strigă Bertei să-i aducă armonica. E şchiop şi spune tuturor că şi-a pierdut piciorul în război. Şi toată lumea îl crede. De ce adică nu l-ar crede?

Îl cheamă Sencovici, dar ţăranii îi zic „Armeanul”, fiindcă vorbeşte foarte stricat româneşte, iar copiii „Şchiopul”, fiindcă umblă în două cârje. Are o faţă neagră ca un harap, o chelie ca o lună plină şi o pereche de ochelari pe care toată ziua îi freacă şi îi curăţă cu un petec de flanelă gălbuie, şi care totuşi sunt veşnic unsuroşi. Din pricina cheliei răceşte uşor şi suferă deseori de guturai, iar cu ochelarii nu vede bine, şi de aceea nici nu-i pune decât atunci când se ceartă cu Armeanca sau are ghinion mare la cărţi.

Berta îi aduce armonica… Berta e odrasla cea mai mică a Armeanului. Şi cea mai răsfăţată, fireşte. E urâţică şi cam morocănoasă, cu dinţii negri ca barba Şchiopului. Ţăranii îşi speriau copiii cu dinţii Bertei, zicând că au înnegrit fiindcă a mâncat prea mult zahăr. Şi copiii credeau. Deoarece credeau şi ţăranii.

Armonica Armeanului e veche şi roasă, lui însă i-e dragă, căci îi aminteşte vremile când era tânăr, când avea şi el două picioare şi dădea târcoale Armencei. E cam mult de-atunci. Pe-atunci armonica era nouă şi Armeanca tânără. De-atunci armonica s-a hodorogit, iar Armeanca a făcut trei copii: pe Iani, care umblă cu pantaloni roşii, largi şi peteciţi, pe Şimi, care veşnic se spilcuieşte, dar veşnic e murdar, ca ochelarii Armeanului, şi pe Berta.

Armeanca e o femeie naltă, uscăţivă şi înţepată ca o prinţesă. De dimineaţă până seara se necăjeşte cu copiii, fiindcă cu Şchiopul nu se mai poate certa de când şi-a pierdut piciorul. Înainte de întâmplarea aceasta, Armeanca a fost stăpâna casei. Şi se zice că atunci treburile mergeau mai bine. De când casa e pe mâna Armeanului, a început să se ofilească norocul familiei…

Şchiopul întinde armonica, întoarce ochii pe dos şi cântă falş o melodie armenească, tărăgănată şi monotonă. Cântând, se înduioşează, şi ochii i se umplu de lacrămi. Dar cântă mereu, şi lacrămile i se revarsă pe obraji şi se împrăştie prin barbă.

Berta s-a ghemuit lângă piciorul cel şchiop al bătrânului, se uită cu gura căscată la armonică, se înduioşează şi ea şi începe să cânte cu glas piţigăiat.

Pe urmă vine Şimi, pe urmă Iani, pe urmă Armeanca… Şi toţi se aşază în jurul Armeanului şi ascultă, şi pe urmă cântă, şi pe urmă lăcrimează.

Se înnoptează…

La Armeanul era clubul intelectualilor satului. Aici se întâlneau în fiecare seară, şi mai cu seamă iarna, tot ce Maierul avea mai nobil: notarul Bărgăuanu, pădurarul Laar, David, feciorul cârciumarului, popa Grozea, dascălul Tofan şi ceilalţi.

Armeanul ţinea o prăvălie şi de-aceea era clubul la dânsul. Se întâmplă că e nevoie de ceva în casă. Ca la oameni. O sticlă de lampă, o luminare, ori oţet, ori cine ştie ce. Fuga la Armeanul. Boierul tot nu face nicio treabă; iaca, se mută de pe un scaun pe altul. Să meargă dumnealui, că slujnica spală rufe… Boierul vede bine că aşa e, şi pleacă. Ajunge într-un suflet la Şchiopul.

— O sticlă de lampă!

— Bine. Numaidecât.

Şi Armeanul, până înveleşte sticla în hârtie, se apucă să povestească boierului, sau unui alt muşteriu, că vaca cea mai frumoasă a Boroiului a pierit azi-dimineaţă din senin. Spune că tot satul fierbe.

— I-auzi!… Şi eu habar n-aveam!… Cum a putut pieri Dumana Boroiului? Cum? O fi mâncat trifoi otrăvit, i-o fi făcut cineva farmece?

Muşteriii se perindă mereu. Fiecare ştie sau născoceşte câte un amănunt nou şi interesant. Ion a Glanetaşului zice că ar fi pierit cu limba scoasă de-un cot. Floarea Oanei spune că de două zile dădea câte zece ocale de lapte amestecat cu sânge…

În sfârşit, numai lucruri de mare senzaţie, în faţa cărora o sticlă de lampă trebuie să dispară şi să se uite cu desăvârşire.

Din vorbă-n vorbă, boierul trece şi-n odaia de-alături, să vază ce mai spun intelectualii. Domnii sunt în păr şi joacă. Joacă domino sau cărţi, neapărat. Deci, până una-alta, boierul face şi el niţică galerie. Pe urmă îi vine prilejul să ţie locul unuia care iese până afară ca să se răcorească, fiindcă are un ghinion turbat. Vremea trece, jocul se înteţeşte şi boierul se adânceşte în cărţi, aşa că nici cu patru boi nu l-ai mai scoate… Când i-e lumea mai dragă, însă, se pomeneşte că-l zgâlţâie cineva de mână. E băieţaşul, pe care l-a trimis măicuţa să cheme acasă pe tăticul. Tăticul însă a început să aibă ghinion, pierde cinci gologani, e supărat şi-şi mângâie disperat cărţile. Tocmai când copilul iese cu gura pornită pe plâns, vrea să-i spună că vine numaidecât. Mai trece ce trece, apoi vine servitoarea, suflecată până-n genunchi, înăduşită şi murdară, de, cum e omul când spală duşumelele sau rufele. Din prag strigă:

— Domnule, să faci bine să vii acasă, că avem mare nevoie de d-ta.

— Îndată! Îndată! răspunde boierul, zâmbind cu înţeles şi jenat către ceilalţi, care de asemenea zâmbesc, dar cu dispreţ.

Servitoarea pleacă bombănind. Vremea trece ca gândul. Servitoarea se înfiinţează iar, mai morocănoasă, şi se răsteşte:

— Domnule, să vii, că n-avem niciun strop de petrol în casă şi stăm prin întuneric!…

— Cumpără o luminare, fetiţo, şi du-te înainte, că te ajung!

Şi iar aşa, şi iar aşa… Până ce, în sfârşit, uşa clubului se deschide ca trăsnetul şi apare însăşi leoaica, doamna, înfuriată ca o vijelie. Face cu ou şi cu oţet pe toţi intelectualii, şi mai cu seamă pe Armeanul, care e pacostea satului, căci înăcreşte traiul tuturor cucoanelor. Pe urmă îl spală cum se cuvine pe iubitul soţ şi-l scoate din club în drăgălăşii…

Intelectualii rămân încurcaţi şi opăriţi, zâmbesc şi trec înainte. Ce să răspundă unei femei?

Cel mai însufleţit partizan al clubului e dascălul Tofan, care, deşi de-abia răsuflă de calicie, are totuşi multă trecere, fiindcă ştie nemţeşte. Venea totdeauna cu copilul ca să fie liniştită dăscăliţă şi să nu creează că se ţine de drăcii. Copilul făcea pe chibiţul. Şi-i plăcea atât de mult să facă pe chibiţul, încât stătea ceasuri întregi fără să scoaţă o vorbă, cu ochii holbaţi la grămăjuile de bani albi şi roşii ce zuruiau pe masă. Se bucura nebun când vedea că dinaintea tăticului creştea grămada de parale, că tăticul era vesel şi-l întreba mereu dacă nu i-e somn, iar dacă-i era somn, îi dădea câte un gologan. Atunci tăticul câştiga. Când vedea însă că tăticul şade pe scaun parcă ar şedea pe ghimpi, că numără într-una bănişorii ce amarul i-au mai rămas, atunci copilul se posomora. Fiindcă atunci tăticul pierdea de se smintea. Atunci el îşi rezema căpuşorul pe marginea mesei şi bâlbâia un Tatăl nostru, ca să-i ajute Dumnezeu tăticului să câştige. Şi adormea cu gândul la Tatăl nostru şi la tăticul, şi nu se mai trezea decât atunci când vreunul, scos din fire de prea mult ghinion, bătea cu pumnul în masă…

S-au luptat ele, femeile, mult să omoare clubul, dar n-au izbutit. Şi totuşi, o femeie a pricinuit moartea clubului: Armeanca.

Familia Armeanului s-a împrăştiat. Prăvălia s-a vândut la mezat. A cumpărat-o un ungur posac, care nu vrea să dea niciun ac pe datorie. De aceea şi intelectualii l-au poreclit „Pocitul”.

De altmintrelea, Tofan a prevăzut moartea clubului îndată ce a aflat că a murit Armeanca. I-a şi spus dăscăliţei, foarte mişcat:

— De-acum poţi fi fericită! A murit Armeanca, a murit şi clubul!

1913

TE-AR MAI PUTEA INTERESA