Editura Global Info / Literatură

Liviu Rebreanu

„Întâiul gropar”

Era atât de amărât, că strângea umbrela subţioară, deşi ploua cu găleata. Adus puţin de spinare, pălăria trasă pe ochi, pardesiul fluturat de vântul tăios care vâltora neîncetat firele de ploaie, mergea grăbit pe trotuarul lunecos, mormăind în răstimpuri:

— Asta-i bătaie de joc…

Se întunecase. Strada Unirii, punctată cu rare becuri electrice, era aproape pustie. Ferestrele şi vitrinele aburite răspândeau pâlpâiri galbene-cenuşii.

Nu ştia încotro merge, dar ajunse acolo unde se ducea totdeauna înainte de cină, la „Café Minerva”. Împinse uşa cu cotul. Când se văzu leoarcă, simţi umbrela subţioară şi se ruşină.

— Ce idiot!

O scutură totuşi, se uită împrejur şi zâmbi. Toate mesele erau ocupate. Zări nişte cunoscuţi în apropiere şi murmură spre ei:

— O ploaie mizerabilă… M-a pătruns până la piele, şi doar am venit cu umbrela…

Trecu printre mese, salutând ici-colo. În sfârşit, lângă o fereastră, în colţ, dădu peste un domn singuratec, cufundat într-un jurnal.

— Alexandre, bună seara!… Îmi dai voie?

Domnul ridică ochii:

— A, tu eşti, Aurică?

Îi întinse mâna. Era foarte oacheş, cu barba neagră, ştirbită de fire albe.

— Aşa de tare plouă? adăogă apoi, scoţând batista să-şi şteargă mâna pe care i-o strânsese cellalt.

— Grozav…

Se aşeză în faţa lui, îşi răzimă umbrela de fereastră. Se sculă iar, îşi scoase pardesiul şi-l puse pe un scaun liber.

— Ia seama, să nu-mi pătezi pălăria!

Aurică, jicnit, nici nu mai răspunse. Îşi trase scaunul mai aproape şi-şi propti coatele pe marginea mesei, netezindu-şi părul cu amândouă mâinile. Înaintea lui, în spatele celuilalt, se afla o oglindă îngustă şi înaltă până-n tavan. Îşi văzu înfăţişarea şi oftă. Avea o figură de pasăre, smeadă, cu nasul subţire şi ridicat, bărbia ascuţită, fruntea joasă şi plecată înapoi, urechile lipite, ochii castanii mici, rotunzi, neliniştiţi. Pielea negricioasă, aproape stacojie de multele rasuri, era boţită de cute aspre la ochi şi pe frunte.

Actor la Teatrul Naţional din localitate şi profesor de gimnastică şi dexterităţi la Şcoala comercială, se numea Aurel Barberini. Criticii, fiindu-i prieteni de chefuri, îi preziceau mereu un viitor strălucit, iar el se lăuda cu succesele din cei douăzeci şi cinci de ani de teatru. De când a improvizat odată pe scenă o glumă cu aluzii locale, toată lumea îl socotea om de spirit. El însuşi regreta deseori că s-a născut român, şi era convins că numai străinătatea i-ar putea făuri gloria ce se cuvine talentului său.

— Ia mai lasă gazeta, dragă Alexandre, când vezi că omul e necăjit! izbucni deodată Barberini, încercând să dea la o parte jurnalul.

— Numai două minute, suflete, şi am isprăvit, mormăi Alexandru fără să ridice capul.

Actorul suspină iar şi-l măsură batjocoritor, gândindu-se cât poate să fie de nesimţitor un burghez chiar când e directorul Liceului central. Dispreţuise toată viaţa pe burghezi, ca orice artist de provincie. Dar pe Alexandru îl socotise o excepţie. Erau prieteni din copilărie, amândoi piteşteni şi amândoi stabiliţi aici de vreo douăzeci de ani. De când ajunsese directorul liceului, Barberini începuse chiar să-l respecte, mai ales că toată lumea îl preţuia ca pe un dascăl deosebit de serios şi conştiincios.

— Aşa se înşală omul în prietenii cei mai buni… şopti actorul, clătinând din cap de câteva ori.

— Ei? făcu directorul în aceeaşi clipă, şi înfăşură ziarul cu grije, ca să-l vâre în buzunar.

— Dragă, ce să-ţi spun? zise Barberini, luând brusc o înfăţişare tragică. Trebuie să-ţi închipui!… Directorul d-tale!

— Ce director?

— Prietenul d-tale!

— Adică directorul tău? zâmbi Alexandru.

Barberini se înfurie:

— E un ticălos, înţelegi? Un… un… Să-i fie ruşine!

Alexandru zâmbea mereu.

— Nu-i glumă, te rog să crezi! urmă actorul, încurcat puţin de surâsul lui, dar din ce în ce mal mohorât. Când ţi-oi spune ce mi-a făcut, n-ai să mai zâmbeşti!

Îi povesti, cu foarte multe amănunte că i-a dat un rol de mina a treia, după ce toată stagiunea trecută l-a ţinut la carantină.

— Închipuieşte-ţi, eu, artist, pe care mă admiră o lume… Şi dumnealui îşi bate joc de mine cu Întâiul gropar!

S-a dus, fierbând de indignare, cu rolul la director. Adineaori. Nici n-a vrut să-l asculte. Trebuie să-l joace pentru că are nevoie de ansamblu… Atunci i-a spus că el nu iese în Întâiul gropar pe scenă, mai bine îşi dă demisia. Şi directorul, calm, ba chiar ironic, l-a sfătuit să nu se joace de-a demisia, că i-o primeşte numaidecât.

— Va să zică, după douăzeci şi cinci de ani de succese în slujba artei, iată-mă ameninţat pur şi simplu cu izgonirea din teatru, ca un simplu servitor oarecare! Asta e răsplata artiştilor de valoare în ţara noastră!

— Şi pe urmă?

— Pe urmă ce mai puteam face? Obrăznicia domnului m-a încremenit. Sunt omul ordinei şi al disciplinei. I-am zis „vă salut” şi am plecat. Dar ce clocoteşte în sufletul meu numai bunul Dumnezeu ştie!

Actorul îşi trecu degetele prin păr, oftă şi se uită, peste capul lui Alexandru, în oglindă, unde îşi văzu mutra dramatică cu privirea îndurerată.

— Un artist ca mine, care am jucat şi tragedie, şi comedie! adăogă cu mândrie muiată în mâhnire.

Alexandru Rătescu, fire blajină, stătea nedumerit, cu zâmbetul uitat pe faţă. Îl vedea pe Aurică amărât, simţea amărăciunea şi din glasul lui, totuşi, nu înţelegea. În cele din urmă, întrebă:

— Bine, drăguţule, bine, dar Întâiul gropar poate fi o jicnire atât de mare? Ş-apoi, dacă trebuie pentru ansamblu…

— Adică eu sunt artist de ansamblu? sări Barberini deodată furios, bătând cu pumnul în masă încât vecinii întoarseră capetele. Aşa m-am lăsat eu totdeauna călcat în picioare, de am ajuns să-şi bată joc de mine toţi nepricepuţii cocoţaţi în capul teatrului!… De-acuma însă s-a sfârşit! S-a sfârşit!

Se opri. Se uită în oglindă. Îi plăcu expresia de energie. Continuă:

— Mai bine plec din teatru! Uite-aşa!… Mă duc la Bucureşti! Acolo-i locul meu, acolo-i presa, critica, elita… De ce n-aş fi şi eu apreciat cum se cuvine, şi sărbătorit?… Mi s-a propus de atâtea ori şi am refuzat, ca un prost ce sunt. Credeam că o să mi se recunoască meritele…

Iar tăcu, iar se uită în oglindă şi se însufleţi:

— Pentru ce n-aş fi sărbătorit şi eu?… La Bucureşti actorii îşi aranjează jubileuri şi banchete în fiecare stagiune. Eu nu merit?… Spune tu, Alexandre, nu merit?

— Negreşit, murmură directorul fără convingere.

— Dacă ar fi aici adevăraţi iubitori de artă, crezi că nu mi s-ar putea face mie o manifestaţie de admiraţie, spune?

— Desigur…

În clipa aceasta îi veni o idee şi repede îşi aruncă ochii în oglindă, să vază cum e când îi vine o idee. Se însenină, apucă mâna directorului:

— La urma urmelor, chiar Întâiul gropar ar merita o manifestaţie! Tocmai pentru că dumnealor vor să mă umilească. Ar fi cea mai frumoasă revanşă pentru mine! Idioţii cred că numai rolurile mari trebuiesc răsplătite. Ei bine, să le dovedim că talentul adevărat e mare şi în roluri mici! Nu-i aşa, Alexandre?

Rătescu încercă să spună ceva. Actorul nu-i dădu răgaz:

— Şi să ştii că numai de tine depinde, Alexandre! Absolut numai de tine!… Nici să nu zici nimic… E în joc soarta mea, înţelegi?… Directorul umblă să mă distrugă. Ţi-e prieten, dar e un mizerabil, degeaba îl aperi. Trebuie să-mi dovedeşti că mi-eşti prieten. Nu uita că am copilărit împreună!

— Aurică, m-ai zăpăcit de tot, izbuti directorul să zică.

Barberini se întinse peste masă, stăruitor:

— N-ai înţeles?… Şi cât e de simplu!… Dacă nu joc Întind gropar, directorul e în stare să-mi facă cine ştie ce. De jucat, iarăşi nu-l pot juca, fiindcă e onoarea mea de artist. O singură modalitate ar putea aranja lucrurile: să joc, dar să mi se facă o manifestaţie… Ar fi ceva simplu şi superb pentru reputaţia mea!

— Ar fi, ar fi, dacă publicul ar vrea, zise directorul cu bunăvoinţă.

— Apoi de ce-ţi spun ţie, dragă? clipi misterios actorul. Parcă manifestaţiile pică din cer, ca ploaia? Şi, cum zic, numai de tine depinde… Liceul, înţelegi, şi ştii bine cât mă admiră elevii. Baremi despre ai mei de la Comerţ, nici nu vorbim. E curată pasiune… Cu toate astea, răuvoitorii ar zice că i-am pus eu să mă aplaude. Nici nu există ceva mai intrigant ca provincialul. Tu mi-ai face un serviciu imens, dragă Alexandre! Doar să arunci o vorbă, tot oraşul va fi cu tine şi va ieşi o manifestaţie splendidă… îţi dai seama ce ar fi asta pentru mine, pentru arta mea?… Aduceţi elevii din cursul superior, că e o piesă clasică, şi unul pronunţă câteva cuvinte, pe scenă, fireşte. Eventual şi un profesor… Dacă mi-aţi da şi un cadou, ar fi perfect. Poate să fie orice fleac, indiferent, chiar aş putea să-l cumpăr eu… Dar, ştii, face impresie un cadou… cadou…

Alexandru Rătescu îşi încheie haina. Se posomorise. Murmură jicnit:

— Mie să-mi ceri asemenea lucruri? Se poate, Aurică? Demnitatea mea de îndrumător al tineretului… Ar însemna…

— Stai, stai, nu fi ridicol, Alexandre! se înflăcără Barberini. Ce ţi-am cerut, dragul meu? O crimă?… Nu spui tu — ca toată lumea de altfel — că mă admiri?

— Te admir, fireşte, dar eu sunt profan în chestie de teatru, se scuză directorul.

— Ei şi? Ori n-ai încredere în talentul meu? Îmi pare rău!… Fii sigur că voi face din Întâiul gropar o creaţie cum nu s-a pomenit nici la Bucureşti. A, nu-ţi fie teamă, n-am să te dau de ruşine! Şi, dacă tocmai vrei să ştii, am mai jucat rolul acum treisprezece ani, şi am avut un succes monstru… Dar azi, cu experienţa mea! Încât vezi bine că scrupulele tale…

Rătescu se codi, se împotrivi o jumătate de oră. Actorul îl copleşi cu argumente, strivind chiar câteva lacrimi între gene la momentul oportun.

„Săracul! se gândi la sfârşit directorul, înduioşat. E băiat de treabă şi suferă”…

Se sculă, se îmbrăcă şi-i zise ocrotitor:

— Fii tare, Aurică!… Trebuie să-ţi ridicăm moralul… Suntem datori…

— Bine zici, Alexandre, moralul… Mulţumesc, salvatorule!

— Am întârziat de la masă şi mă aşteaptă nevasta, adăogă Alexandru îngrijorat, strângându-i mâna. La revedere!

— Şi discreţie absolută, Alexandre, şopti actorul strălucitor. În astfel de cazuri surpriza e totul!

Îşi frecă mâinile, fericit, privindu-se în oglindă, îşi zâmbi şi se felicită. Chipul din oglindă îi plăcea… Apoi se uită împrejur. În cafenea lumea se rărise, dar zgomotul era mai mare. Alături, un domn cu burtă respectabilă bătea cu halba goală în marmura mesei, bâiguind gros: „Plata, băiete!” De la altă masă, chelnerul cu socoteala răspundea supărat: „Vine! vine!” Privirea domnului se întâlni cu a lui Barberini şi se învioră:

— Bună seara, bună seara! ce mai noutăţi pe la teatru?

— Iacă, stătui niţel de vorbă cu directorul liceului, răspunse actorul foarte încântat. Minunat om! Inimă de aur!… Dar ştii că jucăm Hamlet, ai auzit?… Da, duminica viitoare! O să fie un spectacol superb!… Am eu acolo o creaţie, ceva straşnic de tot, Întâiul gropar… Nu s-a mai văzut pe-aici aşa ceva, crede-mă!… Sper că vii…

Chelnerul sosi, domnul plăti şi, plecând legănat, zise:

— Venim, venim, negreşit… M-ar lăsa nevastă-mea să nu venim?

— Opreşte şi pe la noi cu plata, onorabile! strigă Barberini triumfător şi confidenţial către chelnerul care strângea bacşişul de pe masa domnului. Ai fost vreodată la Hamlet? E o minune! Eu joc pe Întâiul gropar… Să vii să mă vezi, tovarăşe! Aşa ceva n-ai mai văzut nici la Paris… Creaţia mea… Ce-am avut? Da, o bere… Să vii, tovarăşe, să mă vezi!..

TE-AR MAI PUTEA INTERESA