Liviu Rebreanu

Jar

OCTOMBRIE

1

Casa avea subsol şi parter şi o fâşie de curte asfaltata cu poartă de fier împletit spre stradă, şi în fund cu grădiniţă. Zugrăvită de curând galben-cenuşiu, culoare despre care Rosmarin aflase de la un arhitect prieten că e mai durabilă şi rezistă bine la intemperii, se deosebea de celelalte clădiri din strada Transilvaniei prin faţada încărcată abundent cu ornamente de gips. Pe ferestrele subsolului, deopotrivă de late cu cele de la parter, dar numai pe jumătate de înalte şi aproape atingând nivelul trotuarului cu marginile de jos, trecătorii curioşi ar fi putut observa ce se petrece înlăuntru dacă doamna Rosmarin n-ar fi avut grijă să tapeteze geamurile interioare cu hârtie imitând sticla lăptoasă.

Dintre camerele subsolului, amândouă la stradă, una era a bunicii, iar cealaltă sufrageria de toate zilele pe care Mircea şi Liana o porecliseră în derâdere „living room", fiindcă de fapt familia mai mult aici îşi trăia traiul: aici mâncau, afară de când aveau mosafiri străini, aici se odihneau şi tăifăsuiau şi plănuiau toată ziua, în jurul bătrânei mese rotunde cu vreo duzină de scaune ieftene vopsite roşu sânge. Bătrânul Rosmarin aici îşi făcea siesta după-amiezile, cel puţin o oră, pe divanul din colţ, după uşă, care a fost patul lui Mircea înainte de a-şi fi luat garsoniera în oraş şi mai era şi acum când se întâmpla, destul de rar, să mai doarmă acasă. Baremi d-na Rosmarin, gospodină renumită de harnică şi de energică, numai aici se simte cu adevărat la largul ei, alături de bucătăria mare, luminoasă, unde este loc destul şi pentru culcuşul servitoarei Tinca. Iese din sufragerie în gangul larg cât holul de deasupra şi iată în dreapta bucătăria cu uşa veşnic închisă, ca să nu se împrăştie în toată casa mirosul de mâncări, iar în faţă pivniţa, împărţită în compartimente anume pentru lemne şi legume. Camera bunicii comunică, fireşte, cu sufrageria, dar are ieşire şi spre gang chiar în dreptul scării de beton ce urcă la parter cu trepte blânde şi cu platformă de odihnă la cotitură. În peretele din fund al platformei e uşa de serviciu pe unde însă umblă obişnuit toţi ai casei, intrarea principală, prin marchiza de sticlă albastră din curte, fiind întrebuinţată numai când vine lume străină.

Petrecându-şi viaţa mai mult în subsol, familia Rosmarin făcea economie de lumină şi de căldură, ba mai cruţa şi mobila cea bună de sus. Singură Liana, şi mai ales de vreo doi ani, de când a intrat în Universitate, s-a apucat să strice vechea rânduială retrăgându-se din ce în ce mai des în camera ei, să citească sau să mediteze. Camera Lianei, decretată de ea ca atare, era însuşi salonul de la parter, cu mobila bătrânească atât de bine păstrată de părea nouă-nouţă, cu pianina şi gramofonul (aparatul de radio avea în hol un loc mai bun), cu divanul plin de perne, cu micul biurou feminin în colţul dintre două ferestre şi turnanta cu cărţi. Rosmarin a avut destule discuţii cu fata, din cauza asta, mai avea şi acuma, dar în zadar. Cine să se înţeleagă cu tinerii din vremea de azi? Şi încă Liana e fată bună şi cuminte, nu ca altele de seama ei...

Parterul era împărţit ca şi subsolul. Deasupra sufrageriei de toate zilele se afla salonul, alături de sufrageria cea bună cu masă lungă de stejar pentru douăsprezece persoane, scaune de piele cu speteaza înaltă, bufet şi servantă modeme, joase şi, pe pereţi, câteva naturi moarte, pânze originale, cumpărate de la Alcalay mai ieften decât reproducerile. Deasupra pivniţei era dormitorul cu patul dublu de nuc, vechi, solid, cu dulapuri şi scrinuri, cu uşa secretă la odaia de baie. Patul venea cu căpătâiul la zidul dinspre scară şi cu picioarele spre ferestrele ce priveau în curte. Calcanul clădirei vecine, ridicată pe locul lor vândut în ajunul războiului, împiedeca acuma soarele să le bată în geamuri dimineaţa, ca odinioară... Cât ţinea jos gangul, aici se întindea holul (bătrânii îi ziceau tot antreu, cum apucaseră de mult), având în fund camera de debara, separată numai printr-un perete fals, şi în capătul celălalt, ieşind până în mijlocul curţii, marchiza cu uşa de sticlă zgrunţuroasă şi câteva trepte spre stradă.

Era veche casa, poate de vreo cincizeci de ani, clădită de răposatul Nae Popescu pe terenul şi din zestrea bunicii. Fusese fără subsol, numai cu pivniţă şi trei camere, cele două din faţă şi alta unde se găseşte azi scara de serviciu, o casă simplă, în formă de L. De-abia mai târziu, când au început să prindă cheag şi mai cu seamă când unica fată, Didina, s-a făcut de măritat, s-a gândit bătrânul că ar fi bine să transforme căsuţa aşa încât la nevoie să poată adăposti un ginere. Cum zidurile erau foarte solide, a chibzuit că ar fi mai economicos să transforme parte din pivniţă în odăi de subsol, să adaoge din nou doar o cameră şi antreul şi astfel să aibă tot ce trebuieşte. A lucrat fără arhitect şi l-a costat mai scump decât dacă ridica alt rând de case, că loc aveau pe atunci destul Pe urmă, peste alţi câţiva ani, după ce Didina a devenit d-na Rosmarin, a trebuit să mai facă o modificare, anume să astupe intrarea în subsol, exterioară, pe lângă marchiză, pe o scăriţă întunecoasă, pe unde curgea apa ca într-un rezervoriu când ploua tare, şi să construiască scara cea mare din dos, legătura sigură între jos şi sus, între înlăuntru şi afară.

Cât a trăit bătrânul Popescu, om harnic, încăpăţânat şi autoritar, el se culca în dormitor împreună cu Frusina, iar Rosmarin cu Didina dormeau jos unde şade acum bunica cu Bebe, nepotul cel mai micuţ. Războiul, cum a răscolit toate în toată lumea, a sfărâmat şi a răsturnat toate rosturile casei. Nae s-a prăpădit în refugiu, la Iaşi. N-ar fi fost nevoie să plece din Bucureşti, fiind trecut de şaizeci de ani, dar fusese cam fricos şi-i intrase în cap că nemţii au să-l spânzure în Piaţa Palatului fiindcă i-a înjurat în gura mare, înainte de-a intra noi în luptă, şi chiar s-a certat urât pe chestia asta cu un bulgar care îndrăznise să-l contrazică. Rosmarin, ca funcţionar al statului, a fost evacuat cu ordin, luându-şi nevasta şi pe cei doi copii, Liana numai de şase ani, iar Mircea abia mai răsărit de cum e azi Bebe. Astfel Frusina a rămas singură să-şi păzească şi casa, şi bruma de avere ce se mai agonisise. În mijlocul tuturor nenorocirilor a avut cel puţin norocul de i s-a dat în cvartir un ofiţer neamţ de omenie prin a cărui protecţie a putut salva tot, încât n-a lipsit nici un cui când s-au întors din pribegie, ba a mai făcut şi câteva îmbunătăţiri, bunăoară asfaltarea curţii aproape pe gratis. Atunci s-a obişnuit Frusina să doarmă în subsol, lăsând sus pe neamţ în toate camerele. Fe urmă ea, văduvă, a rămas jos, iar sus s-au instalat soţii Rosmarin.

2

Alexandru Rosmarin era acru şi ursuz. În cei şaisprezece ani, cât au vieţuit împreună, şi-a însuşit numai apucăturile tiranice şi izbucnirile de mânie ale socrului său, dar nimica din jovialitatea-i zgomotoasă care întreţinuse în casă în general o atmosferă de voioşie. Totuşi pe Rosmarin însuşi răposatul l-a ales de ginere, dintre mai mulţi pretendenţi. Didina era numai fată de negustor, fără carte (tocmai bine silabisea în Universul lui Cazzavillan crimele şi întâmplările din toată lumea), fără franţuzească şi fără fasoane, dar singură la părinţi, frumoasă picătură şi cu o zestre bunicică; dacă n-ar fi fost decât casa, care fatal îi revenea, şi încă însemna ceva, chiar pe vremea aceea. Rosmarin era, şi atunci, funcţionar la Finanţe, fireşte, mititel de tot. Popescu a pus ochii pe el părându-i-se mai aşezat şi fără pretenţii exagerate ca ceilalţi care cereau pe şleau să le numere atâtea mii de lei. Rosmarin n-a făcut caz de bani. Iubea cu adevărat pe Didina şi mai mult suspina. Pe atunci era simpatic la înfăţişare şi atât de sfios că bătrânului îi era frică să nu-i facă de râs neamul bărbătesc. Măritându-şi odrasla cu un funcţionar, negustorul se simţea Mîndru şi în plină ascensiune pe scara socială. Atunci, ca şi totdeauna, funcţionarul era idealul românului doritor de trai bun cu muncă puţină. Funcţionarul înseamnă doar omul care în fiece lună primeşte sigur şi anticipat o leafă, tune-fulgere-trăznească, fie criză, fie belşug, care lucrează mai nimic şi totuşi se ridică mereu în grad dacă e deştept, care are avantagii în toate şi pretutindeni, iar la bătrâneţe rămâne şi cu pensie până la moarte.

Mai tare s-a înrăit Rosmarin în ultimii ani de când trăia necontenit sub ameninţarea ba să fie scos la pensie înainte de termen, ba să-l treacă în cadrul auxiliar, ba chiar să fie suprimat din serviciu pur şi simplu pentru vreun motiv oarecare, şi motive se găsesc destule dacă vor să găsească cei mari. Avea cincizeci şi opt de ani din care treizeci şi doi în serviciul statului. N-avea carte. Spunea totuşi, la nevoie, fără alte precizări, că a făcut patru clase de liceu. În statul său personal de la minister nu se găsea nici un certificat de studii, numai declaraţia lui că actele i s-au prăpădit în timpul războiului. Când a început el cariera biurocratică nu se căutau slujbaşii după numărul claselor absolvite, ci după obraz şi după propteaua cu care se înfăţişau. Pe el l-a recomandat şi l-a numit un deputat de pe vremea aceea. Dumnezeu să-l odihnească în pace. Fiindcă avea scris frumos şi a fost supus şi harnic, l-au păstrat până s-a învechit, iar pe urmă nu l-a mai putut clinti nimeni din pricina vechimii şi a drepturilor câştigate. Dealtfel ştiind să se poarte cu superiorii, a dobândit reputaţia de funcţionar destoinic şi a ajuns să fie socotit aproape indispensabil şi în orice caz un stâlp al breslei. La avansări însă nu l-a ajutat norocul suficient. Au trecut peste dânsul şi buni şi răi, unii cu mai multă carte, alţii cu protecţii mari. El a luptat numai cu munca şi plecăciunile. După război pe urmă au năvălit cei cu licenţe şi diplome peste diplome. Atunci s-a resemnat de tot, mai ales când a fost făcut totuşi subdirector. Mărturisea tuturor că el n-are ambiţii, că se dă bucuros la o parte ca să lase loc tinerilor, că e rândul lor acuma să lupte şi să se ridice. În sineşi însă se credea profund nedreptăţit. Cu experienţa lui bogată, ar trebui să fie azi director general. Administraţia ţării nu se face cu diplome; practica te unge funcţionar adevărat. Lumea şi-a pierdut cumpătul, de aceea merge din rău în mai rău. Mereu ne organizăm şi ne reorganizăm de nici nu mai poţi şti ce va aduce ziua de mâine. Când credea să mai ia cel puţin o clasă, să-şi îmbunătăţească pensia, s-a pomenit retrogradat şef de serviciu păstrându-şi titlul şi salariul de subdirector. Uite, se plângea, recunoştinţa statului pe care l-a slujit o viaţă de om, cu cinste.

Se gândea la pensie, neavând încotro, dar o dorea mai târziu şi cât mai mare. Gândul îl înspăimânta fiindcă îl obliga să se întrebe ce va face când nu va mai merge în fiecare zi la biurou? Va sta toată ziua pe acasă să încurce pe Didina, sau va bate trot oarele pentru a-şi trece timpul? Uneori îşi zicea că are să activeze în politică. Îndată ce îşi va fi regulat drepturile la pensie, se va înscrie într-un partid (la liberali negreşit, căci naţionali-ţărăniştii s-au purtat mizerabil cu funcţionărimea), va vorbi la întruniri, va ajunge senator şi va pretinde vehement reorganizarea ţării pe baze sănătoase prin întărirea statutului funcţionarilor şi sporirea lefurilor. Despre planurile acestea şi altele similare nu cuteza însă să vorbească decât cel mult cu nevastă-sa care era deplin convinsă de superioritatea lui. Nici măcar faţă de copii nu se destăinuia, mai ales faţă de copii; obraznici cum sunt, ca toţi copiii de azi, ar fi în stare să-l ia peste picior şi să-i aducă aminte că niciodată n-a legat în lume nici trei fraze, necum un discurs.
A fost întotdeauna foarte econom şi casnic. Nu i-a prea plăcut să-i vie mosafiri şi nici el nu s-a îmbulzit la alţii cu vizitele. Păstra relaţii tocmai atâtea cât să nu zică oamenii că e sălbatec. Acuma, de când Liana e domnişoară mare, a trebuit să se mai schimbe lucrurile.

Fata nu poate fi ţinută sub obroc. Trebuie să iasă, trebuie să primească. Azi-mâine poate să se mărite. Ea ţine mai mult la Universitate, e studentă eminentă, numai bile albe, peste un an va avea şi licenţa în buzunar. În vremurile acestea, când până şi sergenţilor de stradă li se cer studii, nu strică să aibă şi fata diplomă, măcar ca o rezervă pentru orice eventualitate. Deşi cariera cea mai sigură pentru fete tot măritişul rămâne, dacă nemeresc un bărbat bun. Liana nu admite înţelepciunea asta, fireşte. Ea vrea o profesiune, banul ei din munca ei, să poată fi totdeauna independentă, chiar de s-ar mărita. N-ar suferi, zicea, să ajungă la cheremul nimănui. Femeia trebuie să fie egala bărbatului, nu sclava lui... Rosmarin zâmbea de câte ori o auzea vorbind aşa. Era convins că viaţa are să-i ajusteze teoriile. Căsnicia bazată pe independenţa soţilor e sortită să se destrame tot atât de repede cum s-a încheiat.

Bătrânii nu se amestecau în micile sindrofii ale Lianei. Veneau aproape săptămânal prietene de-ale ei, ici-colo şi băieţi, vorbeau, dansau după gramofon, se mulţumeau cu un ceai, prăjituri, dulceaţă, ce se găsea. Nu însemnau vreo cheltuială simţitoare, nici vreo altfel de încurcătură. De cele mai multe ori Rosmarin nici nu trecea pe sus, în salon, unde n-ar fi făcut decât să jeneze pe tineri prin prezenţa sa. Însăşi Didina de-abia se arăta şi numai ca să nu-şi închipuie, mai cu seamă fetele, că părinţii se dezinteresează de rosturile Lianei... Altceva erau sindrofiile mari cu invitaţi anume, bătrâni şi tineri, ca aceea care se pregătea pentru mâine şi din pricina căreia toată casa, de vreo săptămână, trăia într-o continuă şi plăcută agitaţie. Asemenea petreceri dădeau două, cel mult trei pe an şi de reuşita lor atârna oarecum onoarea familiei.

O importanţă cu totul deosebită avea sindrofia de întâi novembre. Era ziua Lianei, aleasă de ea acum trei ani, când a intrat în Universitate şi în lume. Cea dintâi a fost şi cea mai strălucită: au avut şi lăutari, au servit şi puţină şampanie şi s-a prelungit până spre dimineaţă. Pe-atunci criza nu bântuia încă atât de cumplit ca azi.

Pentru sindrofia de mâine Rosmarin părea mai înfrigurat ca toţi. Iar circulau, de un răstimp, veşti grave despre primeniri de funcţionari şi, fiindcă el se socotea mereu ameninţat, voia să-şi asigure oarecare prop teii în minister, ca să fie cel puţin prevenit, de s-ar întâmpla vreo nenorocire. De aceea a poftit câteva persoane simandicoase cu care să se sfătuiască şi de la care să afle noutăţi. Pe chestia invitaţilor însă se ciocnea cu Liana care privea petrecerea aceasta ca o proprietate a ei şi căuta să reducă pe bătrâni. Chiar la dejun a fost o discuţie destul de animată, încât Rosmarin s-a enervat rău că o fată inteligentă şi cu pretenţii nu e capabilă să judece mai serios viaţa. S-a culcat amărât, a dormit două ore şi s-a deşteptat bosumflat şi obosit. În cameră nu era decât Didina. Liana plecase cu Tinca să facă acum cumpărăturile căci mâine e duminică şi băcăniile cele mari sunt închise. Bebe ieşise cu bunica la un cinematograf. Rosmarin se învârti puţin prin casă, apoi îşi luă pardesiul căptuşit, bombănind:

— Ia să mă mai mişc şi eu niţel că somnul ăsta m-a ameţit de tot...

— Du-te, dar să nu stai mult că-i răcoare, să nu răceşti! zise Didina fără să ridice nasul din socotelile pieţei cu care se lupta în fiecare după-amiazi.

Bătrânul mai zăbovi prin curte, examinând câte ceva, ieşi în stradă, merse până aproape de Cişmigiu şi apoi se întoarse repede acasă. Se însera, se lăsase într-adevăr răcoare şi mai ales umed, încât îi era frică să nu răcească, fiindcă răcea îndată şi făcea câte-un guturai care-l chinuia trei, patru zile, obligîndu-l să tragă ţuică pe nas până se îmbăta de-a binelea.

Tinca sosise între timp încărcată. Pe Liana o lăsase pe Calea Victoriei să mai târguiască unele mărunţişuri. Masa era plină de pachete. Didina le desfăcea, pe rând, le cerceta, le admira, le preţuia. Rosmarin îşi trase un scaun şi începu să ciugulească ba din şuncă, ba din brânzeturi, până ce femeia îl dojeni:

— Astâmpără-te, Alexandre, că doar nu eşti copil... Ori dacă ţi-e foame să-ţi aducă Tinca un tacâm, să mănânci ca oamenii!

— Ce foame? făcu bătrânul cu gura plină,continuând după o pauză, ca să schimbe vorba: Dar Mircea n-are de gând să mai dea pe acasă?... El vine mâine ori nu vine, baremi să ştim?

Parcă întrebarea ar fi izbit-o în punctul cel mai dureros, d-na Rosmarin răspunse cu imputare:

— Mă mir că mai şi întrebi când numai tu eşti de vină că băiatul ăsta s-a stricat în aşa hal. Tu ai fost moale şi ai crezut că eşti bun şi acuma uite...

Rosmarin se simţi ofensat, se înţepeni pe scaun şi zise demn ca să-şi mascheze supărarea:

— Tineretul de azi nu e ca pe vremea noastră, Didino, nu uita! Dacă n-ar fi el stricat din firea lui, s-ar simţi şi n-ar face ce face. Un vlăjgan de douăzeci şi opt de ani împliniţi trebuie să aibă ruşine. Eu la vârsta lui eram însurat şi cu copil, nu cu garsoniere!

— Copilul trebuie învăţat şi cioplit şi când e mic, şi când e mare. Tinerii pot să greşească, d-aia-s tineri, dar părinţii sunt datori să-i oprească de la rele şi să-i îndrepte pe calea bună.

— Nu te-am pomenit pe tine niciodată să vorbeşti ca o femeie bătrână şi cuminte — făcu Rosmarin mai apăsat, totuşi mereu calm fiindcă era şi servitoarea de faţă. Pe de o parte îmi reproşezi că nu-l muştruluiesc, pe de altă parte imediat sai cu gura când îi zic ceva...

Discuţiile asupra acestui subiect, începute acum zece luni după ce Mircea şi-a luat locuinţă în oraş, nu se mai sfârşeau. Se simţeau profund umiliţi că fiul lor, fără să fie căsătorit, nu stă în casa părintească. A fost şcolar leneş şi numai bătrânul ştie cât s-a căciulit până l-a trecut dintr-o clasă în alta ca să nu-şi piardă bursa şi apoi până i-a obţinut un loc de funcţionar la Interne pe când era încă în Universitate. N-a dat nici un ban în casă, dimpotrivă l-au mai ajutat ei de multe ori deşi ştiau că-şi cheltuieşte leafa cu femei şi în petreceri. Drept recunoştinţă le-a făcut ruşinea cu garsoniera de se minunează toată lumea cumsecade.

— Dacă băiatul nostru pentru care ne-am sacrificat atâta, nu poate fi cu noi nici într-o zi ca asta, atunci ce să mai zic şi eu, dragă Alexandre? murmură d-na Rosmarin oftând de amărăciune.

Bătrânul însă observă batjocoritor:

— Ce să te mai miri de Mircea dacă însăşi mama ta tocmai acuma se găseşte să meargă la cinematograf?

— Lasă, omule, nu fi aşa de hain cu biata matîna că ştii bine cât nu-i place dumneaei să hoinărească pe străzi, că-i bătrână şi bolnăvicioasă... Dar dacă nu scapă de Bebe? Ori mai bine să fi lăsat copilul să păţească cine ştie ce pe la cinematografele astea de cartier?

3

— Să aştept, domnişoară?

— Dacă-ţi face plăcere...

— Mult?

— Până mâine dimineaţă, cred. Sunt acasă la mine, aici!

Văzând mutra uluită a tânărului, Liana izbucni într-un râs zgomotos. Totuşi numai după ce intră în curte şi închise poarta, continuă:

— Da, da, uită-te bine la numărul casei... Strada Transilvaniei, 33!... Şi acuma îţi mulţumesc că m-ai urmărit cu atâta perseverenţă şi m-ai adus acasă. Cel puţin mi-ai ţinut de urât, deşi eu nu ţi-am răspuns până aici. Bună seara!

Dispăru în fundul curţii fredonând ironic şi aproape alergând parcă i-ar fi fost frică. Părinţii îi auziră paşii grăbiţi coborând pe scară şi glasul băieţesc care lălăia în tactul treptelor o melodie zvăpăiată. Năvăli pe uşă cu o vioiciune care risipi atmosfera mocnită din cameră:

— Uf! Sunt ostenită de nici nu vă văd!... Tincuţo, ia repede pardesiul şi blana şi du-le sus!... În Piaţa Palatului s-a agăţat de mine un cavaler şi nu m-a slăbit până acasă! Ce m-a pisat! Şi numai prostii! păcat de el, că altfel era băiat nostim... Ce zici, mămicule scump, ţi-a plăcut ce-am târguit?... Superbe lucruri, nu-i aşa? Şi n-am cheltuit peste prevederi, ba încă mi-am luat ceva şi pentru sufletul meu...

Mamă-sa o sorbea din ochi de dragoste şi admiraţie. Rosmarin clipea mişcat, aprobându-i fiece cuvânt. Până şi Tinca, de obicei posacă, avea un zâmbet pe faţa-i lătăreaţă. Liana era răsfăţata casei mai mult chiar decât Bebe. Baremi bunica o diviniza mai ales pentru inima ci fără pereche de bună şi de simţitoare.

— Cum să nu se ţie boierii după d-voastră, domnişoară, dacă sunteţi aşa de frumoasă! zise deodată Tinca, întrerupând cuvintele Lianei.

— Ei, şi tu acuma! murmură Didina cu o imputare satisfăcută.

Rosmarin surâdea în vreme ce Liana striga vesel:

— Sunt frumoasă, Tincuţo?

Bătu din palme şi se răsuci cu paşi de dans împrejurul camerei parcă ar fi auzit o mare noutate. Apoi, după ce Tinca ieşi cu haina şi blana, se aşeză la masă, începând să examineze cu amănuntul cumpărăturile, explicând fiece lucru în vederea zilei de mâine.

Era obişnuită să primească complimente şi totuşi îi făceau plăcere ori de la cine veneau. Pe stradă bărbaţii întorceau capul după ea ca şi când ar fi răspândit o vrajă irezistibilă. Figura ei de fetiţă mirată şi nevinovată, cu părul blond natural, cu obrajii puţin bucălaţi, cu nasul mic obraznic, nu o prea distingeau din mulţimea de femei drăgălaşe care dau străzilor bucureştene, altfel puţin remarcabile, un aspect atât de simpatic. Ochii ei însă fascinau prin culoarea lor albastră închisă cu reflexe violete, adumbriţi de lungile gene blonde ca într-un cuib de aur. În privirile lor scăpăra curiozitatea inteligentă, un etern semn de întrebare, şi, mai ales în momentele de uitare de şine, o pâlpâire stranie, o melancolie tulburătoare ca un avertisment ascuns. Avea gura senzuală arcuită cu buzele pline şi totdeauna foarte vopsite. Pentru că încolo nu se farda deloc, excesul de roşu cheltuit pe buze părea o sfidare care atrăgea atenţia subliniind vioiciunea ochilor. Zveltă, cu talia mlădioasă, cu o degajare băieţească în mers şi în mişcări, fără rigiditatea calculată a femeilor cochete veşnic atente să nu-şi deranjeze frumuseţea îndelung îngrijită, îi şedea bine orice făcea precum îi venea bine orice îmbrăca. În vocea ei groasă contrastând cu obrajii de păpuşă, vibrau inflexiuni moi, mângăioase, cu nuanţe ironice.

— Mămicule, să ştii că am trecut pe la coafor şi ţi-am luat oră şi ţie pentru mâine dimineaţă la zece! Mergem împreună! Vreau să fii ca o regină la ceaiul nostru, să le baţi pe toate cucoanele, să nu fie nici una mai frumoasă şi mai cochetă ca tine!

Didina surise răspunzând cu o modestie firească:

— Parcă de mine e vorba... Eu sunt bătrână, mi-am trăit traiul. Tu să fii, şi voi...

— Ba să mă ierţi, cucoană! interveni Rosmarin. Ce bătrână?... Are dreptate Liana, perfectă dreptate! Păpuşă să te faci mâine, că poţi şi ai cu ce!... Dacă domnişoara e aşa de frumoasă, cu cine seamănă, cu mine?

— Liana seamănă cu matîna, c-o ţii minte şi tu cât era de frumoasă...

— Şi tu parcă aveai vreun cusur? stărui bătrânul.

— Uite ce galant e tata! se bucură Liana. Bravo, tată! Aşa-mi place şi aşa-ţi stă bine, nu mohorât şi acru şi...

Camera, pentru economie, era luminată de un singur bec electric, destul de puternic, atârnând din tavan deasupra mesei într-un abajur mare de mătase roză. În soba de teracotă, cu uşiţa deschisă, mocnea un rest de jăratec care însă nu mai dogorea.

— Mi se pare că s-a stins de tot focul — zise Rosmarin ca şi când ar fi vrut să oprească o alunecare a gândurilor.

D-na Rosmarin dădu să se scoale, dar Liana sări:

— Lasă, mămicule, că eu sunt tânără!

4

Peste vreo oră se auzi un zgomot în odaia bunicii unde era întunerec şi uşa dată la perete.

— A sosit matîna! spuse Liana. Cum or fi intrat de nici nu i-am simţit?

Bunica cu nepotul se furişaseră în casă într-adevăr ca nişte vinovaţi, să mai amâne, dacă se poate, izbucnirea furtunei. Prevăzuse bunica şi spusese lui Bebe pe drum: „Acuma să vezi iar scandal şi gălăgie!... Dacă nu mă asculţi deloc şi mă ţii acolo să vezi de două ori filmul!"

— Ce-i cu voi. Bebe, de staţi până noaptea pe străzi? începu Didina supărată.

— Ce să fie, mămico? strigă copilul îmbufnat, vrând să pareze astfel avalanşa de dojeni. Am fost la cinema şi am stat până s-a isprăvit programul. Şi gata.

— Nu zău, mamă, că şi d-ta te întreci cu firea! continuă Didina. Copilul n-are minte, că-i copil, dar d-ta ar trebui...

— Apoi dumneaei ce-i pasă că n-are nici o grije! adăogă Rosmarin.

Morala se dezlănţui întreagă asupra bunicii care, obişnuită, tăcea şi se dezbrăca prin întunerec, aşezându-şi la locul lor, haina, pălăria, jerseul, fularul. Bebe, răsfăţat şi sigur de imunitate, căuta să le ţie piept trântind ici colo câte-o obrăznicie pe care, fireşte, nu o lua în seamă nimeni, că doar e copil.

Avea acuma peste şaptezeci de ani bunica. În ultimul timp slăbise şi parcă scăzuse. Se ţinea totuşi bine, nu bolea şi muncea în menaj la toate, alături de Didina şi de Tinca. Pe faţa-i albă şi uscată cutele fine în jurul ochilor şi la colţurile gurii păreau urmele unui surâs înviorător. Dealtfel şi azi când zâmbeşte se înseninează casa. Se vorbea despre frumuseţea ei de odinioară ca de o minune, adăogându-se totdeauna că a fost atât de cinstită încât nici gurile cele mai rele n-au putut scorni nimica pe socoteala ei.

De când a rămas văduvă şi trăieşte de la copii, cu toate că averea şi casa sunt ale ei, zestrea părintească, a devenit paratrăznetul tuturor discuţiilor în familie. Asupra ei îşi descarcă toţi necazurile, căci ea e liniştită şi mai bine lasă să treacă de la dânsa decât să întindă cearta. În privinţa asta îi seamănă perfect Liana care la fel are oroare de ţigănie.

Rosmarin i-a zis la început mamă, ca şi Didina; numai la supărare îi zicea şi azi soacră, iar la toane bune coană Frusino, ca lumea străină. Când Mircea, în primii ani de copilărie, a botezat-o „nica", toţi au numit-o pe urmă aşa până ce Liana a prins a-i spune mămică de s-au luat şi ceilalţi după ea. În sfârşit acuma familia îi zicea matîna, cum i-a zis Bebe când a fost mai mititel în loc de mamă bătrână, numele de mămică rămânându-i Didinei.

Bunica era totuşi confidenta intimă a tuturor, chiar a Tincăi. Blajină, ascultând cu bunătate, păstra cu sfinţenie orice secret şi nu purta niciodată vorbele de la unul la altul. Pe Liana a iubit-o mai mult dintre toţi nepoţii şi dacă se ruga Atotputernicului să-i mai dăruiască zile de trăit era numai ca să apuce s-o vază mireasă. Bebe stătea şi dormea în odaia ei. Se înţelegeau bine împreună. Vorbea şi se sfătuia cu el ca şi cu un om mare. Se obrăznicea el deseori şi n-o prea asculta, dar alteori avea drăgălăşii faţă de ea prin care îşi răscumpăra toate greşelile...

După ce-şi potrivi tacticos toate la locul lor, bunica îşi luă pe umeri o broboadă, să nu răcească, trecu în sufragerie şi se aşeză binişor la masă. Bebe, bosumflat, îşi făcea de lucru într-un colţ. Liana, ca să-l împace, îi duse un sandvici cu şuncă. În semn de protest însă copilul refuză. Abia cu multe mângâieri şi sărutări reuşi să-l înduplece. Dealtfel vijelia se potolise, mai ales graţie insistenţelor Lianei să nu se mai facă scandal în ajunul zilei ei. Pentru a desăvârşi pacea, Didina zise mai blând:

— Nu-i de mirare să vă fi cuprins şi foamea de atâta cinematograf, fire-ar al naibii, că pe mulţi îi mai scoate din minţi... Gustă, matîna, şi d-ta că şi noi am mai ciugulit stând colea de vorbă...

— Ba eu nu-mi stric pofta înaintea mesii — răspunse bunica simplu. Bune şi frumoase lucruri a târguit Liana. O să fie un belşug ca la Palat, mâine.

— Aşa-i, matînă? zise Liana aducând şi pe Bebe la masă. Şi nici nu-ţi închipui ce puţin s-a cheltuit faţă de alte dăţi.

— Dar ce film ai văzut, cavalerule, de ţi-a sucit aşa de rău capul? întrebă Rosmarin cu o jovialitate ce părea totdeauna silită.

Copilul izbucni cu entuziasm:

— Tăticule, ascultă-mă pe mine, trebuie să te duci şi tu să-l vezi numaidecât! Cel mai straşnic film de aviaţie, mai tare ca Escadrila morţii... O minune, tăticule! I-am şi spus matînii că mai bine mă sinucid decât să nu mă fac aviator!

Bătrânul mormăi cu un zâmbet acrit şi aruncând o privire spre bunica:

— Sigur! Ori aviator, ori şofer, ori lăcătuş...

— Ai să vezi tu când voi fi mare! făcu Bebe dârz. Crezi că atunci o să vă întreb pe voi?

Bunica tăcea. Nu voia să priceapă aluzia lui Rosmarin, ca să nu degenereze discuţia ca astă-vară. Pe atunci tot timpul se vorbea în casă numai despre Bebe din pricina examenului de admitere ce trebuia să-l dea la liceul Lazăr şi de care le era frică tuturor fiindcă copilul, deşi avea certificatul de clasa a patra primară foarte bun, nu ştia nimic şi nici măcar nu citea, să se pregătească puţin, bizuindu-se doar pe protecţia tăticului. Aşa într-o zi, rugată de Bebe, matîna şi-a exprimat părerea c-ar fi mai cuminte să lase copilul să intre la şcoala de meserii, că i-ar fi mai drag să înveţe lucruri de mecanică decât să buchisească şi să-şi sfarme mintea cu cărţile, mai cu seamă că, după cum se întorc vremurile, cu atâţia bolşevici şi cu revoluţii şi războaie, parcă tot mai sigură e o meserie bună, că oamenii totdeauna vor avea nevoie de haine sau de unelte şi meseriaşul nu moare de foame, că dacă şi voievodul Mihai învaţă meserie... N-a apucat să termine căci toţi au tăbărât cu gura, s-o sfâşie: se vede c-a intrat în mintea copiilor de se gândeşte la asemenea bazaconii; adică familia Rosmarin a ajuns în aşa hal încât să-şi bage copiii la cizmărie? dar câţi copii avem. Doamne Dumnezeule?... Didina a început să plângă, a luat în braţe pe Bebe: dragul mamii mic, auzi că să te facem cizmar... În sfârşit, un tărăboi grozav şi o indignare care se manifestează de atunci la orice ocazie în reproşuri mai mult sau mai puţin făţişe.

Pe când Rosmarin continua controversa, glumeaţă din partea lui, cu copilul, Didina ridică deodată capul nedumerită:

— Nu cumva vine cineva?... Parcă am auzit uşa de la scară... Ia vezi. Alexandre, să nu fie cineva străin şi să se urce sus, să ne pomenim cu casa prădată!

Până să se urnească bătrânul, uşa se deschise şi apăru Mircea, surâzător, în pardesiu maron, cu fular alb de mătase, fercheş şi pudrat ca totdeauna.

— Uite, domnule, că a catadixit să mai dea şi pe la noi! făcu Rosmarin. Ei, bravo, mare onoare!

Mircea se simţi ofensat, dar se stăpâni şi, îmbrăţişându-i pe rând şi apoi dezbrăcându-se, nonşalant:

— Fiecare cu grijile lui... Am şi eu destule. Dealtfel ce ţi se pare aşa grozav, că nu-s nici cinci zile de când am dejunat aici?

— Cinci zile? urmă tatăl cu indignare potolită. Şi adică cinci zile e normal la tine să nu treci pe acasă? Stai în alt oraş ori te-au năpădit ocupaţiile?... Ehei, băiete, oi fi tu mare şi deştept, dar ce faci nu-i frumos şi nici cuviincios! Noi ca noi, tăcem şi te suportăm, dar lumea te vede şi te judecă şi, fii sigur, nu te judecă bine!

— Pisălog şi nedelicat ai rămas, ce să-ţi spun! răbufni tânărul. Nici n-apucă omul să intre că-l şi trăsneşti cu morala ta răsuflată! Una două, morală! Dar mai slăbiţi-mă, frate, cu morala şi cu sfaturile! Sunt bărbat şi...

Rosmarin întrerupse dispreţuitor:

— Bărbaţi ca tine...

— Evident! Ce să-ţi fac dacă tu priveşti lumea cu ochelarii de acum treizeci de ani? Lumea se schimbă, merge înainte. Altă viaţă trăim noi decât pe vremea ta. Trecutul a murit. Bat vânturi noi, dorinţe noi, obiceiuri noi. Sunt tânăr şi vreau să trăiesc! Tu ai vrea să fiu bătrân ca tine!

— Eu aş vrea numai să fii om de treabă! zise Rosmarin.

— Ai un dar să enervezi lumea cum n-am mai pomenit! strigă Mircea începând să umble de ici colo prin odaie.

Nimeni nu cutezase să se amestece în ciocnirea neaşteptată dintre tată şi fiu. Se uitau toţi consternaţi când la unul, când la celălalt. Acuma, făcându-se o pauză sacadată de paşii lui Mircea, Didina rosti înfricoşată:

— Vai de mine, ce Dumnezeu vă luarăţi aşa...

— Adevărat! zise Mircea căutând să se liniştească. Eu sunt de vină că-mi fac sânge rău pentru nişte baliverne pe care mi le-a servit de mii de ori cu aceeaşi delicateţă!

Se aşeză brusc la masă, între bunica şi Liana, şi întrebă cu altă voce, de o blândeţe încă forţată:

— Ce mai faci, matînă dragă? Bine, voinică, sănătoasă?

Apoi, fără să mai aştepte răspuns, adăogă în general:

— Mai bine spuneţi-mi, frate, ce-i cu sindrofia? Aţi lansat invitaţiile? Au răspuns toţi? O să fie destulă lume?

Întrebarea reuşi să risipească îndată tulburarea. Liana îi servi prompt o serie de lămuriri complectate copios de Didina şi chiar de Rosmarin căruia îi trecuse de asemenea necazul, fiind altfel om bun la inimă şi neluând în tragic mai ales discuţiile familiare.

— Ascultă, Liana, pe Gavrileştii i-aţi poftit? Vin? zise Mircea cu interes.

— Sigur! aprobă Liana. Am vorbit şi eu cu Nina şi abia aşteaptă dumineca de mâine!

Liana avu un surâs de complicitate. Gavrilescu era subdirectorul personalului în Ministerul Finanţelor. Fetele lui, Angela şi Nina, rămase de mici fără mamă, au crescut într-un exces de libertate şi le mergea faima c-ar fi stricate. Drăguţe, elegante, cochete, plăceau însă mult tinerilor. Cu Liana se aflau în vizită şi prietenie din şcoală, deşi ele n-au terminat liceul. Pe Angela o simpatiza mai puţin, considerând-o foarte ipocrită. Nici cu Nina nu legase adevărată intimitate până la destăinuiri. Mircea părea că o iubeşte mai de mult, poate de un an. Liana bănuia că e vorba de o iubire ajunsă departe şi că fratele ei şi-a luat casă în oraş în special pentru Nina. Se fereau amândoi de ea. Când l-a întrebat pe Mircea, a răspuns evaziv: e fată nostimă şi deşteaptă, îi face curte numai aşa, ca la toată lumea. Totuşi Nina a rugat-o odată să o ducă la Mircea, să vază şi ea cum se prezintă o garsonieră, fiindcă nu văzuse încă. Au şi fost împreună, curând după ce s-a instalat Mircea, şi Nina chiar s-a întins în glumă pe patul lui.

— Foarte bine! Foarte bine! repetă Mircea. Gavrilescu are pâinea şi cuţitul în minister, poate să şi ajute pe tata la nevoie, nu-i rău să ni-l apropiem!... Sper însă că vor fi destui băieţi tineri să nu se plictisească domnişoarele!

— Numai să nu dea ghes prea mult bătrânii tatii, că n-am scăpat până nu i-a invitat pe toţi, toată galeria de vechituri! zise Liana uitându-se râzând la Rosmarin, care dădu din cap şi mormăi:

— Noi cu bătrânii ne ajutăm, nu cu filfizonii!

— A, să nu uit! se grăbi tânărul. Ştii că am invitat şi pe Remus Oloman, ziaristul de la Fulgerul, trebuie să-l cunoşti din nume că scrie mereu articole în pagina întâi şi face şi literatură... E un băiat foarte simpatic. Vine câteodată şi pe la minister. A primit bucuros. O să sosim împreună şi aducem şi pe Coralia...

— Admirabil! se bucură Liana. Ce-ar fi să scrie şi la ziar despre ceaiul nostru!

Încetul cu încetul toţi se înviorară. Începură a se aprinde speranţele, întâi timide apoi din ce în ce mai cutezătoare. Sindrofia era pretextul unei ample explicaţii cu viitorul. Conul de lumină de subt carcasa abajurului îi apropia mai mult şi parcă le cernea pe capete o pulbere de argint dându-le înfăţişarea unor naivi conspiratori împotriva destinului. Glasurile se înmuiau, se îndulceau, se contopeau într-o armonie de încredere mare. Şi Tinca, în bucătărie, horea cu foc un cântec de pe la ei, trăgănat şi plin de dor. O chema Floarea, dar Didina i-a schimbat numele când a angajat-o fiindcă avusese mulţi ani pe una Tinca şi se obişnuise cu ea. Era ardeleancă, de pe lângă Sibiu, şi a venit la Bucureşti să slujească numai ca să-şi strângă puţini bani şi pe urmă să se întoarcă acasă să se mărite. Didina o auzea acuma cântând dar nu se indigna, cum ar fi făcut altădată, ci se gândea înduioşat: „Săraca! Cine ştie ce-o fi şi în inima ei!“

Din obişnuinţă Rosmarin ofta mereu, dar pe faţă şi în cuvinte îi flutura adierea fericirii. Explica elocvent cum îşi va apropia definitiv pe Gavrilescu. Dacă-l are sincer de partea lui, poate fi complet liniştit. Gavrilescu învârteşte toate chestiile de personal. Directorul nu-i iese din cuvânt niciodată. Ce zice Gavrilescu e sfânt. Şi ce lucru mare pentru el să declare ritos directorului şi comisiei şi, la nevoie, ministrului: „Rosmarin, tre-buie să rămâi pe loc. N-a atins limita de vârstă şi chiar când va atinge-o nu ne putem lipsi de dânsul. E un funcţionar excelent... Dimpotrivă, ar merita o avansare, fiindcă locuri ar fi şi astfel ar avea cel puţin o mică satisfacţie pentru serviciile nepreţuite pe care le-a adus statului!"

Toţi erau de aceeaşi părere inclusiv Mircea şi Liana care, uneori, altfel credeau şi, cu cruzimea lor tinerească, i-o şi spuneau direct, că e funcţionar mediocru şi încurcă degeaba un loc ce s-ar cuveni unui băiat deştept şi bine pregătit, cum sunt atâţia azi fără slujbă. Mircea spera şi el că Gavrilescu îi va acorda bătrânului o mână de ajutor, ca să nu-l mai vază mereu tremurând de frica eliminării, şi - declară misterios că la urma urmelor Gavrilescu va trebui să se dea pe brazdă. Liana surise. Cât ar fi şi ea de fericită să ştie pe tatăl său liniştit! îngrijorarea lui întreţinea o permanentă tulburare şi amărăciune în casă. Numai aşa va putea şi ea să-şi prepare mai temeinic licenţa, să termine, să-şi găsească un post undeva şi pe urmă...

Didina şi bunica zâmbeau într-una. Bucuria li se aşternuse pe faţă ca o mască. Mulţumirea lor era să-i vază pe toţi mulţumiţi. Zbuciumarea lui Rosmarin n-o prea înţelegeau. Dacă îi dă o pensie bună, fără să mai muncească şi să se necăjească, fie şi mai puţin decât leafa, de ce se mai zbate? Nu îndrăzneau să-i spuie lui, să nu-l supere mai rău, dar între ele vorbeau şi nu se dumireau. Grija lor mai mare era pentru copii: Bebe să aibă ce-i trebuie şi să înveţe măcar cât să treacă clasa, Mircea şi Liana să se aşeze la casele lor, să-şi facă rostul în lume. De Mircea totuşi se sinchiseau prea puţin. Are slujba lui; când îi va sosi ceasul, îşi va găsi norocul. Băieţii se însoară acuma singuri, nici nu mai întreabă pe bieţii părinţi. Pentru Liana însă aveau dese momente de panică. Lor, care s-au măritat la optsprezece ani, li se părea că o fată de douăzeci şi unu e aproape bătrână. Liana încă nu voia să vorbească serios despre căsătorie. Îi plăcea să cocheteze, să fie curtată şi avea adoratori prea mulţi. Cei cu intenţii solide nu cutezau să se apropie de frică probabil că ar fi respinşi. Asta era durerea Didinei şi din pricina asta a şi mustrat-o de atâtea ori, fireşte în zadar.

Profitând de atmosfera caldă, Didina aduse vorbă şi despre viitorul fetei. Mult ar dori ea să aibă Liana norocul să ia un ofiţer. Nu există carieră mai bună ca milităria. Nici o ţară nu se poate fără armată şi armata va fi întotdeauna în fruntea tuturor. Orice criză ar fi, armata trebuie să primească drepturile ei la zi. Iar ofiţerul e respectat şi primit bine pretutindeni, şi la Palat, încât soţia unui ofiţer e ca o regină. Unde mai pui că are şi ordonanţă şi nu trebuie să se trudească cu servitoarele leneşe şi hoaţe, cum sunt toate...

Liana asculta, cu ochii în jos, cu coatele pe masă, cu fruntea sprijinită în palma stângă. În colţul gurii îi juca o frântură de surâs ironic. Proiectele mamei o amuzau. Tocmai ofiţer! Avea oroare de ofiţeri îi considera proşti, fuduli, bădărani şi goi. După un răstimp, ca să facă ceva, se ridică în picioare şi începu a strânge pachetele care rămăseseră pe masă.

Pe când subt abajurul trandafiriu speranţele şi planurile pluteau şi se legănau ca nişte fiinţe imateriale, alături, în bucătărie, pomi un bocănit metalic aspru şi sacadat, asemeni unor lovituri de ciocan. Întâi parcă nu le auzi nimeni. Cuvintele roze se înălţau şi ţeseau mereu pânza fermecată care învăluia toată încăperea într-o fâlfâire de visări şi taine.

— Tare-aş vrea să-ţi facem cât mai curând o nuntă frumoasă cum n-a mai fost în Bucureşti! continua Didina cu o figură atât de încântată că-şi recăpăta parcă toată frăgezimea de odinioară. De-ar fi să cheltuim oricât, nu-mi pasă! Atâta ambiţie am şi eu!

— O, Doamne! oftă bunica de asemenea. Măcar de mi-ar îngădui bunul Dumnezeu să ajung şi eu ziua aceea, că mai mândră mireasă ca Liana noastră nici n-a fost de când e lumea lume!

— Şi dac-ar vrea Cel-de-Sus să fiu şi eu avansat până atunci, apoi să ştiţi că mă îmbăt! zise Rosmarin aproape solemn. Nu m-am îmbătat de nu mai ţin minte, dar atunci îmi dau drumul, uite-aşa!

Se făcu deodată o tăcere. Liana, în picioare, rămase nemişcată, cu privirea spre becul a cărui lumină îi scălda faţa şi-i cernea în păr sclipiri de aur. Inima îi bătea în piept în ritmul bocănitului de afară, încât loviturile se confundau în auzul ei, cum se confundau şi cu şoaptele mamei despre nuntă şi mireasă. În suflet însă i se filtra o nelinişte, vagă, stranie, pe care n-o putea alunga.

În tăcerea aceasta bocăniturile răsunau atât de puternic şi de strident că toţi le ascultară câteva clipe buimăciţi ca nişte zgomote din altă lume. Pe urmă, dezmetecindu-se, avură impresia că li se sfărâmă ceva în suflete şi că în cameră s-a lăsat subit un val de frig amorţitor. Însăşi lumina parcă slăbise şi se spălăcise, devenind aproape cenuşie.

— Dar ce bate toanta aia acolo? întrebă Rosmarin cu un glas străin, continuând apoi din ce în ce mai furios: Tinco!... Tinco!...

În acelaşi timp Didina apăsă pe butonul perei ce atârna sub lampă. Ţârâitul nervos al soneriei se amestecă o clipă cu bocăniturile, încetând pe urmă amândouă. Servitoarea se ivi în prag.

— Ce faci tu acolo atâta gălăgie, fetiţo? o întâmpină sever Didina.

— Apoi coniţa a spus să pisăm întâi zahărul pentru tort — zise Tinca, liniştit.

— Ce să pisezi? strigă Rosmarin. Eşti o toantă!

— Ba, conaşule, eu nu-s de vină, că mojarul...

— Mojarul, mojarul! o imită Rosmarin mai mânios. Ce mojar, tâmpito?... Să nu te mai aud, înţelegi?... Nici un mojar!... Nu vreau bocănituri şi scandal, ai înţeles?... Ai, ieşi afară!

— De, conaşule, dacă mojarul...

Tinca plecă bombănind, lăsând în urmă o dâră de tristeţe. Didina observă, vrând s-o scuze:

— Eu i-am spus să piseze zahărul şi nucile pentru tort, dar la şapte, nu acum... E toantă rău, n-ai ce să-i faci!

Apoi, îndulcindu-şi vocea, ca şi când ar fi căutat să reia firul de adineaori, urmă către Liana:

— Ei, ce zici tu, păpuşi ca mamii dulce? Te vedem curând mireasă?

Dar întrebările ei sunau acum fals şi sâcâitor. Liana se enervă:

— Mai lasă-mă-n pace, mămico dragă, cu ofiţerii tăi şi cu ordonanţele lor! Tu nu observi că ai ajuns ridicolă?... Ia mai bine să mă duc sus!

NOVEMBRE

1

Fereastra sufrageriei şi uşa marchizei erau deschise. D-na Rosmarin poruncise să rămâie aşa un sfert de oră, să se facă puţin curent ca să se primenească bine aerul în toată casa. Prima zi din novembre a fost frumoasă, însorită, dar friguroasă parc-ar fi prevestit o iarnă grea. Rosmarin, în jacheta-i neagră, îmbătrânită, rezervată pentru solemnităţi, se plimba prin hol, înfruntând vitejeşte aerul rece ce năvălea înăuntru, fiind însărcinat să închidă când va fi trecut sfertul. Pendula din salon bătuse adineaori şase. Deodată auzi glasuri şi paşi la poartă. Se zăpăci. Au şi început să sosească invitaţii? Ei au crezut că până la şase şi jumătate n-are să vie nimeni... În dormitor, cu uşa închisă, Liana se retrăsese numai acum câteva minute să se mai examineze puţin în oglinda cea mare, să-şi mai adaoge eventual un puf de pudră sau o licărire de roşu.

— Aide, unde sunteţi? strigă Rosmarin speriat. Voi n-auziţi?... Au venit!... Liana! Ieşi de-acolo să-ţi primeşti mosafirii!

Până să apară Liana, afară, pe treptele marchizei, răsună vocea lui Mircea:

— Stai, frate, nu vă alarmaţi că suntem noi!

Coralia Ionescu îşi făcu intrarea în marchiza împodobită cu plante, împrumutate de la d-na Raluca Gotcu, tocmai când ajunse acolo şi Liana.

— Să trăieşti, scumpa mea, prietena mea cea mai iubită şi mai încântătoare! ciripi Coralia, sărutând-o pe amândoi obrajii cu toată atenţia necesară ca nu cumva să-şi strice pictura buzelor, îndelung muncită, şi nici să nu lase vreo urmă de roşu pe figura Lianei. Eu îţi urez toate fericirile şi împlinirea tuturor visurilor tale de fecioară, din toată inima, şi tu ştii cât îţi sunt de sinceră! adăogă pe urmă mai cald, în vreme ce Liana murmura mulţumiri.

Trecură îmbrăţişate în hol. Liana îi spunea să nu-şi scoată încă mantoul, că hainele cucoanelor le ia servitoarea şi le duce în camera bunicii, unde stau mai bine şi la căldură. Din urmă o chema Mircea:

— Aşteaptă o secundă, Liana, să cunoşti pe prietenul Oloman!

Remus Oloman, tânăr, curăţel, cu ochelarii pe nas, se apropie şi sărută galant mâna albă întinsă spre el:

— Sunt fermecat, domnişoară!

Coralia se repezi la Rosmarin să-l hiritisească cu aceeaşi efuziune, deşi bătrânul părea că se posomoreşte ascultând-o, obiceiul lui când îl cuprindea emoţia. Mircea întrerupse abondenţa verbală a Coraliei ca să prezinte şi tatălui său pe Oloman. Pe urmă se retraseră în marchiză să-şi lepede pardesiurile. Remus, auzind felicitările insistente ale Coraliei şi neştiind ce rost au, se simţea nedumerit şi jenat.

— Nu te uita la Coralia! îi spuse Mircea. Aşa-i ea, veşnic face exces de zel!

Îi explică scurt cum şi-a ales Liana ziua de întâi novembre pentru primul ei ceai din sezon. Totuşi Oloman regreta că n-a ştiut, altfel ar fi putut aduce şi el măcar o floare prin care să-şi exprime omagiul său modest unei domnişoare atât de adorabile. Avu grija să rostească mai tare regretul şi omagiul ca să audă şi Liana care se apropiase iarăşi de ei.

— Intenţia d-tale e cea mai frumoasă floare! zise Liana cu surâsul ei natural şi cu o intonaţie puţin teatrală.

Mircea îi lăsă singuri. Schimbară câteva amabilităţi. Liana mărturisi apoi că a citit vreo trei poezii de-ale lui Oloman într-o revistă, dar activitatea de la Fulgerul nu i-o cunoştea; nu caută în ziare decât ştirile despre spectacole, politica n-o interesează deloc. El era mai măgulit de versuri; gazetăria o practică pentru pâine; are în cap un roman gata şi nu-l poate scrie din cauza gazetei care-i sechestrează toate energiile...

Vorbind, mai mult se examinau. Liana constata în sine că nu prea i-e simpatic. Ochii lui miopi parcă se ascundeau în dosul ochelarilor, la pândă, cu scăpărări aspre în lucirea artificial onctuoasă. Îşi freca mâinile mereu, avea vocea mieroasă şi un zâmbet cenuşiu în colţurile gurii care-i subţia mai viu buzele. Părul castaniu moale, tuns aproape milităreşte, îi şedea pe cap lins ca o perucă. Ovalul figurii se ascuţea spre bărbie, iar pielea galbenă-sură părea unsă. În sfârşit o expresie în care timiditatea se îmbina cu îndrăzneala, de tinereţe care se sileşte din răsputeri să domine mizeria... Şi Oloman era cam stânjenit în faţa ei, oricât căuta să apară degajat. Privirea lui rătăcea grăbită de la buclele aurii, răzvrătite în ciuda artei coaforului de a le încătuşa cu fierul, până la piciorul delicat cu gamba fină şi elastică. Braţele ei goale aveau linii băieţeşti cu carnea tare, iar decoltajul adânc, exagerat poate înadins, lăsa să se întrezărească conturul sinilor liberi ca nişte capace de metal alb, mat, fierbinte. Se uită numai o clipă în ochii al căror albastru calm părea ameţitor şi îşi opri apoi privirea pe buzele încărcate de roşu, urmărind mişcarea lor cadenţată şi ascultând timbrul glasului, învăluitor ca o melodie de alt, fără să-i mai înţeleagă cuvintele. Îi trecea mereu prin gând că fata asta are un parfum care te tulbură şi-ţi răscoleşte simţurile.

— Sper că vom deveni buni prieteni — zise deodată Liana, ca şi când i-ar fi pătruns gândurile. Numai un lucru te rog, foarte mult, să nu-mi faci curte!

— Şi eu care tocmai chibzuiam cum să încep! râse puţin atins Oloman. Dar cel puţin în taină îmi permiţi să te găsesc adorabilă?

— Vino mai bine să te prezint mamii şi bunicii!

În ochii tânărului răsări o străfulgerare de ironie.

„Bine a zis cine a zis — se gândi dânsul — că o femeie frumoasă nu e niciodată prea inteligentă!”

Între timp apăruse şi Didina, urmată de aproape de bunica şi Bebe. Tinca, gătită şi ea şi dichisită, alergase să închidă fereastra sufrageriei şi aştepta să ia haina Coraliei Stăteau în mijlocul holului, iar Coralia le vorbea despre Oloman lăudîndu-l cât e de talentat, ce frumos câştigă şi ce viitor strălucit are.

— Ei, ce-ţi spuneam? zise triumfător către Oloman care venea cu Liana. Am avut dreptate?... Ai mai cunoscut d-ta o floare superbă ca Liana?

— N-ai exagerat deloc, domnişoară! Dimpotrivă! răspunse tânărul cu o închinare ceremonioasă.

Rosmarin, cu mustaţa gălbenită de tutun, cu figura necăjită, asculta gânditor parc-ar fi meditat asupra unui referat complicat. Ca să se arate politicos întrebă şi el, cu un zâmbet care-i stătea ca o haină de împrumut:

— La ce jurnal scrii d-ta, dacă nu te superi? C-am înţeles că eşti jurnalist?...

— Sunt redactor la Fulgerul — pronunţă Oloman mîndru, ofuscat că un subdirector de minister nu-i cunoaşte numele cu care semnează zilnic în pagina întâi a unui jurnal atât de răspândit.

— Bun jurnal, n-am ce zice! aprobă bătrânul cu mai mult suflet. Nouă acasă ne aduce ziarul Universul, că s-a obişnuit soţia mea cu el din tinereţe. Dar la biurou îl citim cu toţii regulat, că numai aşa ne mai răcorim inima de hoţii ăştia care nenorocesc ţara.

— Atunci aţi observat numele meu... — insistă Oloman.

— Se poate, dar noi nu ne prea uităm la iscălitură, dacă înjură bine...

Bunica avea rezervat un fotoliu de onoare în salon, între uşa sufrageriei şi fereastră. Îşi luă locul de acuma, înconjurată de celelalte femei, lăsând pe domni să discute politică. Dealtfel Coralia chiar venise cu tolba doldora de felurite noutăţi pasionante. Era colegă de facultate cu Liana, de doi ani însă nu mai dăduse nici un examen. Fata cea mai mare a unui funcţionăraş sărac de la primăria Caracal, a debarcat în Bucureşti ca să se facă profesoară, să-şi scape părinţii de grija viitorului ei. Primul an a luptat cu mizeria, a urmat cursurile, şi-a trecut examenele. Pe urmă a capitulat în faţa vieţii. A căutat un serviciu şi a devenit secretara particulară a unui director de bancă fiindcă a fost fecioară. Astfel a ajuns să aibă un mic apartament cu chirie, toalete, blănuri şi câteva bijuterii. Pe lângă directorul bătrâior, care o iubea la date fixe, inima ci tânără dorea şi dragoste adevărată. Anul trecut Mircea i-a făcut o curte foarte pasionată după care totuşi au rămas buni prieteni... Totdeauna veselă, drăguţă cu toată lumea, incapabilă să supere pe cineva, căutând şi reuşind să spuie fiecăruia numai lucruri agreabile, era o fiinţă fără duşmani.

— N-aţi aflat nimic despre prinţesa Elena? zise ea cu importanţă. Cum să aflaţi dacă jurnalele nu îndrăznesc să scrie ori poate nici n-au voie?... Mie mi-a spus însă o persoană care e intimă cu un om de-al regelui...

Zvonurile în legătură cu Palatul stârneau pretutindeni o curiozitate extraordinară. Povestind cine ştie ce năzdrăvănie care circula, Coralia le cuceri interesul într-atâta că nici nu observară sosirea altor doi invitaţi, locotenentul Mitrofan Tănăsescu şi Iancu Petrescu, care se întâlniseră chiar în poartă şi intraseră împreună în marchiză.

— Mi se pare că suntem cei dintâi — şopti locotenentul puţin plictisit.

— Atât mai bine — murmură cellalt.

În vreme ce-şi lepăda mantaua şi baioneta, agăţându-le în cuier, Tănăsescu îşi morfolea nemulţumirea de-a fi ratat o intrare triumfală. Era din administraţie, cam plăpând şi puţintel ca statură, deşi purta tocuri înalte. Avea o frizură îngrijită meticulos, cu cărarea în dreapta, linsă şi pomădată, mustăcioara spilcuită, eroică, neagră, şi o încredere mare în propriile-i însuşiri intelectuale pentru că citea multe ziare şi romane şi se ducea în fiecare săptămână la Teatrul Naţional, încât cunoştea toate piesele din repertoriu. Faţă de celelalte teatre afecta puţin dispreţ estetic, socotindu-le prea uşoare pentru dânsul, mai ales că nici nu făceau reducere militarilor, totuşi nu scăpa nici o revistă şi ştia pe dinafară toate cupletele lui Tănase şi romanţele de amor. Pasiunea lui teatrală nu era în legătură cu vreo aventură de culise. Băiat sărac şi calculat, solda îi comanda calitatea iubirilor. Scria însă piese de teatru şi avea terminate vreo cinci, toate istorice în multe acte şi tablouri. Îşi schiţase un plan vast de a dramatiza toată istoria românilor într-o serie de tragedii care să slăvească virtuţile neamului şi să devie breviarul propagandei naţionale. Camarazii şi cunoscuţii ştiau toţi că e autor dramatic şi-l stimau. El însuşi se admira din plin şi se revolta în sine că Teatrul Naţional nu-şi înţelegea menirea şi nu i-a jucat încă nici o operă. Spunea deseori în lume, cu o modestie care credea că-i şade bine, că în literatură trebuie să ai răbdare până pătrunzi şi cita pe Ursache, de asemenea ofiţer de administraţie, care a dăruit României o piesă nemuritoare... Pentru cariera mondenă însă locotenentul Tănăsescu poseda şi darul de-a citi în palmă şi de-a ghici totdeauna o mulţime de lucruri în special cucoanelor.

Iancu Petrescu lucra la minister în aceeaşi cameră cu Rosmarin, ca subşef de birou. De vreo treizeci de ani, avea înfăţişarea posomorâtă şi necăjită, cum trebuie să fi fost Rosmarin în tinereţe. Etern înfricoşat de ziua de mâine, etalându-şi mereu grijile şi durerile, plângându-se necontenit împotriva tuturor, începând cu lumea şi sfârşind cu soarta, răspândea în jurul său o deprimare care îndepărta pe oameni în loc să-i procure compătimirea râvnită şi necesară ca o merinde. Altfel părea vânjos, bine hrănit, foarte grijuliu de sănătate, negricios, cu sprâncenele stufoase, cu ochii severi implorând totuşi milă. Se simţea umilit că la vârsta lui şi cu studiile lui era numai subşef. Uitase că licenţa a trebuit să şi-o ia la Iaşi, fiindcă aici a fost respins de două orii că apoi trei ani a încercat să fac avocatură, înscris în barou şi convins de superioritatea cunoştinţelor sale juridice, şi că abia când l-a răzbit foamea s-a gândit să se facă funcţionar, fericit să găsească un locşor de impiegat cu leafă sigură.

Amândoi erau favoriţii bătrânilor, fireşte în vederea Lianei Subşeful se bucura de simpatia lui Rosmarin, pe când Didina prefera pe Tănăsescu. Bătrânul îl primi cu o efuziune neaşteptată din partea Iul Până să sosească Liana făcură cunoştinţă cu Oloman. După salutările de rigoare Iancu Petrescu se trase mai la o parte cu Rosmarin, vorbind despre de-ale slujbei, văitându-se de greutăţile vieţii şi compătimindu-se reciproc.

— Trebuie să te însori, Petrescule, ascultă-mă pe mine! zicea bătrânul cu un ton plin de milă care-i făcea bine şi lui şi interlocutorului său. Tu nu eşti ca alţii. Tu ai nevoie de un cuib, de o îngrijire mai bună, în fine...

Subşeful dădea din cap grav, îngândurat. Îl preocupa şi pe el însurătoarea de la care spera o îndulcire a vieţii. Dorea o fată foarte frumoasă, cu bani mulţi şi cu protecţie mare. Se credea simpatic şi cuceritor, numai că vrea el, cu o situaţie socială şi perspective de viitor încât să-şi poată permite a aspira la o partidă strălucită. Liana îi plăcea deşi ea nu i-a arătat niciodată vreo atenţie deosebită. Înţelegea că Rosmarin i-ar da-o bucuros şi era sigur că pe ea ar cuceri-o el repede dacă ar fi nevoie. Dar mai şovăia. Visa ceva mai bun. Rosmarin nu-i putea oferi nici o zestre demnă de aşteptările lui, nici mai ales vreo protecţie pentru carieră... Se făcu a nu pricepe aluziile şi răspunse parcă Rosmarin n-ar fi avut fată de măritat:

— Desigur! Viaţa de holtei ajunge să te enerveze când eşti om serios şi cinstit şi muncitor ca mine care nu cunosc decât biuroul şi casa... În vremea de azi însă trebuie să bagi bine de seamă căci fetele sunt atât de pretenţioase şi de stricate...

— Fete bune se găsesc, Petrescule — murmură Rosmarin. Numai să ştii să le descoperi şi să le alegi dintre cele multe...

Întoarse capul instinctiv după Liana care, în mijlocul salonului, stătea cu palma întinsă spre locotenentul Tănăsescu, ciripind şi insistând:

— Spune-mi repede cu cine am să mă mărit, dar acuma, înainte de-a veni invitaţii, ca să nu-mi fie ruşine dacă-mi spui ceva rău!

— Duduiţă dragă, cum să-ţi ghicesc eu rău d-tale când d-ta eşti ca un crin pe care numai soarele l-a sărutat? zise locotenentul dulce şi tare ca să fie auzit şi admirat de toţi.

— Se vede că eşti poet! reluă Liana cu uşoară ironie în glas şi cu o privire conspiratoare spre Oloman care se afla lingă ei. Nu poţi scoate o vorbă fără să fie un compliment. Dar vezi că eu nu mă mulţumesc cu complimente. Vreau să-mi spui numaidecât viitorul!... Tot, tot!

Remus Oloman surâdea cu o superioritate zdrobitoare. Tănăsescu apucase mina stingă a Lianei, o ridicase puţin şi examina atent palma, plecat asupra ei, parc-ar fi vrut s-o sărute. După câteva clipe însă zise mai încet, aproape suspinând:

— Ai o mână delicioasă, domnişoară, cu nişte linii foarte interesante care ar merita să fie studiate de un chiromant mai priceput ca mine.

— O, o, alte complimente!

— Deloc! făcu locotenentul şi, plecându-se mai tare, continuă misterios:

În orice caz aş fi în stare să pariez că nu vei fi prea fericită în iubire sau cel puţin vei avea de suferit din cauza iubirii!

— Iubirea fără suferinţă nici nu e iubire! observă Oloman sentenţios.

2

D-na Raluca Gotcu fu primită mai ceremonios de toată familia ştiindu-se că asta o măguleşte. Văduva unui avocat cu clientelă şi fost senator, a cunoscut timpuri de bogăţie şi lux. Acuma trăia într-o odăiţă cu antreu, în vecini, în mare mizerie. Păstra din epoca ei de strălucire, ca nişte trofee glorioase, rămăşiţe de mobilă şi plantele pe care le împrumuta cunoştinţelor la ocazii, cum le-a împrumutat azi familiei Rosmarin. Deşi clienta fondurilor de milă de pe la diferite ministere şi eforii, exploatând cât putea amintirea răposatului, avea o energie mândră prin care impunea tuturor. Era cam de seama bunicii, dar nu voia deloc să îmbătrânească. Încerca să-şi ascundă vârsta purtând perucă neagră şi fardându-se ca o domnişoară încât astfel părea mai bătrână. Iubea jocul de cărţi cu patimă dârză în speranţa că are să se procopsească odată şi odată, cu toate că pierdea mereu consumându-şi uneori chiar pâinea de a doua zi.

— Ai auzit despre Gotcu? întrebă pe Oloman când îi fu prezentat ca ziarist. Ei, atunci să ştii că eu sunt văduva lui Gotcu, uite aşa cum mă vezi!... Am ajuns săracă fiindcă bietul bărbatul meu a fost cinstit. Foştii lui secretari sunt azi miniştri, iar văduva lui de-abia are cu ce să-şi ţie zilele Iacă, asta e dreptatea în
România!... Ministrul de finanţe, stăpânul lui Rosmarin, în casa mea şi-a făcut ucenicia...

Până să isprăvească d-na Gotcu obişnuita-i ieşire împotriva nerecunoştinţei societăţii româneşti faţă de oamenii mari ai ţării. Liana alerga să primească pe soţii Buta care apăruseră în marchiză.

— Vai, ce toaletă superbă! zise Liana îmbrăţişând pe d-na Buta. Şi-ţi vine admirabili... Unde ai făcut-o?... La tine, la şcoală?

Agripina Buta era maestră de rufărie la o şcoală profesională şi soţia unui contabil pe care îl dispreţuia şi-l ţinea subt papuc pentru că avea leafă mai mică decât ea.
— Da, scumpa mea— răspunse d-na Buta foarte languros. Îţi place? Într-adevăr, se fac acuma la noi nişte lucruri drăguţe de tot. Avem o maestră nouă, eminentă, diplomată de la Paris. Dacă vrei să-ţi comanzi ceva... (Continuă deodată cu glas acru, cu faţa strâmbată, către soţul ei care se aranja liniştit fără să asculte:) Anghele, ţine, frate, mănuşile şi pune-le în pardesiul tău! Nu ştii că eu n-am buzunare? Ce Dumnezeu eşti aşa de nedelicat? (Reveni cu glasul dulce de adineaori la Liana:) Vai, scumpa mea Liana, cât sunt de fericită că te văd! Nu-ţi închipui ce dor mi-a fost de tine! Sunt două săptămâni de când...

Era romantică, iubea versurile şi visa să fie iubită de un poet. Avea cincizeci de ani, cu şapte mai mult ca Buta, părea însă mai tânără ca el. Îşi cheltuia toată leafa pe rochii şi parfumuri, băi de aburi şi masagii... Când cunoscu pe Oloman, exclamă mişcată:

— Ah, Remus Oloman!... De la Fulgerul?... Ce frumos scrii! Ce stil, ce imagini! Câtă energie!... Vai, ce bine-mi pare că am plăcerea să cunosc un scriitor atât de tânăr şi de talentat!

Oloman fu agreabil surprins de explozia aceasta de admiraţie. Trase cu coada ochiului după Rosmarin care însă continua colocviul cu Iancu Petrescu, aproape indiferent de restul lumii.

— Doamnă, sunteţi prea amabilă! murmură tânărul frecându-şi mâinile.

Agripina îl luă îndată deoparte să vorbească literatură. Era încântată că avea ocazia să se întreţie cu un om subţire care poate să-i aprecieze calităţile intelectuale.

Rosmarin părăsi brusc pe subşeful de birou şi se repezi spre marchiză unde zărise pe Constantin Alistar care tocmai intrase.

— Bine-ai venit, dragă Costică! făcu Rosmarin cu faţa inundată de bucurie, scuturând mâna noului venit şi ajutându-i înfrigurat să-şi scoată pardesiul.

— Bine v-am găsit, Alexandre! zise Alistar cu o privire spre interiorul casei. Aveţi lume multă?

— Este, a început să sosească — răspunse bătrânul Ce bine-mi pare c-ai venit, Costică! Poftim! Poftim!... Liana, vino!... Uite pe Costică!

Alistar sărută pe rând amândouă mâinile Lianei, suspinând:

— A, tinereţe, tinereţe!... De ce n-am câţiva anişori mai puţin să-ţi pot face curte cu oarecare şanse?

— De ce nu încerci totuşi, domnule Alistar? râse Liana. Ce contează anii? Nu ştii că fetele de azi preferă pe bărbaţii maturi? Iar d-ta care mai eşti şi neînsurat...

— Ai o fată adorabilă, Alexandre! Adorabilă! zise Alistar radios.

Liana îl luă de braţ şi-l duse să-l prezinte lumii Rosmarin se ţinea după ei cu aceeaşi bucurie cenuşie. Alistar era director general şi fusese numit de curând directorul mişcării fondurilor. A început cariera împreună cu Rosmarin, însă a avut şi diplome şi noroc. Deşi aproape de aceeaşi vârstă, Alistar părea mult mai tânăr. Se îmbrăca cochet. Veşnic ras şi pudrat, păstra o elasticitate în ţinută care-i dădea o înfăţişare de cuceritor profesional. Îi şi plăceau femeile, şi mai ales variaţia. Totdeauna se afla încurcat în vreo aventură de amor, plângându-se că din pricina lor a rămas burlac, îşi încerca norocul oriunde se ivea prilejul. Chiar acuma venise mai mult pentru Liana decât pentru vechiul său coleg Rosmarin. Prinsese undeva o şoaptă că fata n-ar fi tocmai cuminte şi s-a gândit să arunce o vorbă, iar dacă se nemereşte, atât mai bine. O cunoştea de când era mică. Frecventa foarte rar casa. Cu doi ani în urmă a văzut-o domnişoară şi i-a rămas în amintire, fără speranţă.

După ce făcu ocolul camerelor şi schimbă câte-o gentileţe cu toţi, Alistar se întoarse la Rosmarin:

— A propos, să nu uit, Alexandre! Vino într-o zi d-astea pe la mine, fie la birou, fie acasă, că am să-ţi comunic ceva confidenţial, ceva ce ştiu că te interesează... Dar nu amâna! Dacă nu poţi tu, trimite pe Liana...

— Ba viu eu, Costică, se poate? se grăbi bătrânul. Cum să nu viu. Chiar mâine viu, Costică... Dar de ce nu-mi spui mai bine acuma şi mă laşi să mă perpelesc? Trecem un moment în dormitor sau în sufragerie şi...

— Lasă, monşer, nu putem vorbi lucruri serioase când e atâta lume. Vii mâine şi discutăm pe îndelete!

Se duse spre marchiză unde Liana se îmbrăţişa cu Nina şi Angela sosite atunci împreună cu tatăl lor. Rosmarin îl auzi exclamând vesel:

— Ce buchet de fete frumoase!

„Ce-o fi vrând să-mi spuie?" îşi zise bătrânul cuprins de toate îngrijorările. „Bine nu, desigur, că de era vorba de ceva plăcut îmi spunea acuma..."

Alistar era în relaţii mai apropiate cu Gavrilescu, mânca deseori în casa lui şi făcea curte fetelor mai în glumă, mai în serios, după împrejurări şi fără nici un rezultat cu toate că amândouă îşi permiteau faţă de dânsul toate intimităţile.

— Liana dragă, să ştii că am venit hotărâtă să dansez la desperare! strigă Angela. Sper că vor fi destui tineri...

— Din moment ce mă vezi pe mine poţi fi liniştită! glumi directorul.

— D-ta eşti dansator mediocru! interveni Nina. Numaidecât oboseşti...

— Pe cine nu eşti tu în stare să oboseşti, diavoliţă drăguţă!

Anibal Gavrilescu îşi sufla nasul cu zgomot de trâmbiţă. Scund, grăsun, avea ochii blânzi şi figura luminată de o bonomie comunicativă. Şi-a iubit nevasta atât de mult că nici azi, după cincisprezece ani, nu poate vorbi de ea fără să i se umple ochii de lacrimi, mai cu seamă că a murit din facere şi se simte într-un fel şi el vinovat de pierderea ei. La fel îşi iubeşte fetele şi le răsfaţă, permiţându-le şi iertându-le orice numai să fie ele mulţumite şi fericite. Ele îi răspund cu o dragoste capricioasă, lipsită de respect şi nu se sfiesc a-l socoti mai mult prost decât bun.

În vreme ce Mircea se ocupa de Nina, iar Alistar însoţea pe Liana şi Angela, Rosmarin conduse pe Gavrilescu la cucoane, străduindu-se să fie vesel şi nereuşind deloc, muncit cum era într-una de spaima celor ce avea să afle de la Costică.

— Ascultă, Anibalule! strigă d-na Gotcu stând parcă pe spini în aşteptarea pocherului Astă-seară eşti clientul meu! Am o poftă nebună să-ţi iau nişte franci.

— Coană Raluco, eu sunt gata oricând, ca cercetaşii! declară Gavrilescu, sărutându-i mâna. Cavalerul d-tale pe viaţă şi pe moarte!

D-na Gotcu îl simpatiza deosebit şi glumea cu dânsul şi pentru că era totdeauna vesel, dar mai cu seamă pentru că juca larg, boiereşte şi nu se supăra când pierdea.

— Vezi, ai grije să facem o masă serioasă! insistă bătrână. Ia-l şi pe domnul ăsta, cum îi zice, că i-am scăpat numele, care e cu mişcarea fondurilor...

— Numai să-l lase fetele — se îndoi Didina. Uite cum l-au înconjurat şi el cum se răsfaţă între ele! Coralia nici n-a avut răbdare să-şi termine povestea...

— Toate femeile au un miros special pentru mişcarea fondurilor, vorba coanei Raluca — zise Gavrilescu râzând cu poftă.

— Bine, bine, dar deocamdată vezi de al patrulea! reluă d-na Gotcu cu gândul numai la cărţi. Caută pe cineva care...

— Ce să mai caut? Luăm pe prietenul Alexandru!

— Fugi de-aci, domnule! Vrei să-mi tragă rău? Nu vezi ce mutră face de parcă l-ar durea măselele?

Toţi râseră, inclusiv Rosmarin. Numai Didina, deşi făcea şi ea haz, se simţea atinsă că lumea râdea pe socoteala bărbatului ei şi ţinu să explice:

— El a fost totdeauna serios şi potolit. Aşa e firea lui.

Pe urmă Rosmarin rămase câteva minute singur cu Gavrilescu. Socotea momentul potrivit să abordeze chestia care îl durea, dar nu ştia deloc cum ar începe fără să pară lipsit de tact. În sfârşit Gavrilescu rupse tăcerea întrebând ca să zică ceva:

— Altfel ce mai noutăţi, ce mai faci. Alexandre?

— Apoi noutăţile la tine sunt, că tu eşti tartorul cel mare — răspunse Rosmarin bucuros că astfel Gavrilescu însuşi i-a deschis calea. Umblă iar fel de fel de zvonuri că la întâi ianuarie se vor face suprimări şi scoateri la pensie...

— După zvonuri să nu te iei niciodată! zise Gavrilescu evaziv.

— Nu, fireşte, dar vorba ceea, unde nu e foc nu iese fum — urmă bătrânul căutând să zâmbească. Şi omul, când se ştie ameninţat, începe să aibă frică şi de umbra lui.

— Desigur, desigur — murmură cellalt cu ochii după Nina care, între Mircea şi subşeful de birou, asculta cu mici izbucniri vesele proorocirile ce i le citea în palmă locotenentul Tănăsescu.

— Eu tocmai la tine mă gândeam să te rog frăţeşte să ai grije de soarta mea... Nu ştiu ce-or fi având bandiţii ăştia cu mine de nu mă lasă să-mi sfârşesc cariera liniştit? Că eu harnic sunt, priceput sunt de mă cunoaşte tot ministerul... Tu poţi, dacă vrei, să mă serveşti. Să le spui, uite cum e cazul cu Rosmarin, de ce să-l nedreptăţim pe bietul om...

— Măi Alexandre, crede-mă, zău, n-am nici o putere!

— Spune mai bine că nu vrei să mă serveşti — zise Rosmarin, abătut, lăsând capul pe piept. Toată lumea ştie că tu învârteşti lucrurile la personal...

— Dacă nu vrei să mă crezi — făcu Gavrilescu deodată mai cald, privindu-l cu ochii umezi. Poate că şi eu sunt ameninţat, dar nu-mi amăresc inima ca tine. Nici directorul nu are putere. Ministrul cu secretarul general taie şi spânzură, pe noi nici măcar nu ne întreabă. Asta e realitatea. Alexandre dragă!

— Barem să fiu prevenit din vreme, să-mi pot căuta vreun sprijin undeva — bolborosi Rosmarin fără speranţă.

— În privinţa asta să fii sigur. Alexandre, să n-ai nici o îndoială!

Asigurarea era sinceră, dar pe Rosmarin nu-l mai liniştea. În sine îşi spunea că Gavrilescu ar putea să-l ajute şi nu vrea, cine ştie din ce cauză. Se eschivează ca să nu-şi ia nici un angajament. Parcă ministrul, oricât ar fi de hain, face ceva fără să ceară avizul lui care e cel mai vechi la direcţia personalului şi cunoaşte pe toţi funcţionarii? Nu vrea şi nu vrea. S-a terminat. Cel puţin a clarificat situaţia. Instinctul lui nu-l înşeală niciodată. N-a avut încredere în Gavrilescu şi s-a ferit de dânsul oricât lumea zicea că e om bun şi săritor. Cine zâmbeşte mereu, tăinuieşte ceva în suflet.

— Ce complotaţi, bătrânilor? întrebă Alistar apropiindu-se de ei mulţumit.

— Ei, despre de-ale vieţii — zise Gavrilescu revenindu-şi brusc, cu glasu-i obişnuit vesel şi cu veselie în ochi. Tu cu fetele, noi cu necazurile.

Directorul întâlni privirea mohorâtă a lui Rosmarin. Surâse şi cu un gest de nepăsare:

— Mai lăsaţi încolo necazurile că viaţa nu e chiar aşa de rea!

Rosmarin tresări. Glasul, surâsul, privirea lui Costică, mai mult decât cuvintele lui, parcă voiau să-i spuie: fii liniştit, Alexandre, e bine. Îi trecu prin minte să-l întrebe acuma ce anume are să-i comunice. Se abţinu. A refuzat adineaori. De ce să-l mai supere când i-a dat a înţelege acuma că nu e vorba de nimic rău. Altfel cum i-ar fi propus să meargă fata dacă nu poate el? Dacă ar fi o veste rea, nu s-ar fi oferit să i-o transmită prin Liana. E doar om delicat şi simţitor... Se învioră şi-şi compuse o figură încântată zicând:

— De, Costică, de...

În acelaşi moment Remus Oloman oprea pe Liana care pornise spre marchiză unde intraseră alţi invitaţi:

— Domnişoară, fie-ţi milă de mine şi scapă-mă de cucoana cu literatura că mă omoară!

— A, Agripina? zise Liana. Ce nenorocire!... O secundă, să văd cine a mai venit!

3

— Dragă Liana, noi ţi-am adus un mosafir nepoftit! N-am putut scăpa de el, atâta a insistat să-l luăm... Dacă te încurcă, dă-l afară tu ca să se înveţe minte, că noi n-am fost în stare!

— Vai, dar îmi face chiar plăcere! Un dansator e totdeauna...

Se întrerupse scurt. D-na Leliţa Antonescu intrase în marchiză în timp ce soţul ei, maiorul de cavalerie, încă pe scară, spunea unui ofiţer mai tânăr:

— Hai, domnule, treci înainte că tu eşti nou aici, să nu ţinem uşa deschisă!

— Numai după d-voastră, domnule maior!

După ce se închise uşa, maiorul Cosma Antonescu zise familiar Lianei:

— Uite-l, duduiţă!... Pedepseşte-l, iartă-l, fă ce vrei cu el!

— Locotenent Dandu Victor din aviaţie — se prezintă tânărul, plecându-se.

— D-ta? se miră Liana cu un surâs puţin confuz. Cavalerul care m-a urmărit aseară până în poarta casei?... Ei, dacă ai venit...

Îi întinse mâna şi trecu în hol cu Leliţa, lăsând pe cei doi ofiţeri să se dezbrace. Maioreasa era tânără, măritată numai de un an, drăguţă, deşi mai înaltă cu aproape un cap decât Liana şi voinică şi vânjoasă ca o amazoană. Se potrivea cu bărbatul ei, mare, spătos, umeros. Îl iubea nebuneşte şi era geloasă pe toate femeile, convinsă că toate îl adoră şi sunt gata să i-l răpească dacă nu-l va păzi bine. Nu se clintea niciodată de lângă el, fiind în stare să-l însoţească şi la cazarmă. Prietenă bună din şcoală cu Liana, nici în ea n-avea încredere deplină mai ales de când Muţu i-a spus odată că fata lui Rosmarin e foarte nostimă. A fost încântată când Dandu a rugat-o să-l ia la sindrofie. Cel puţin Liana va fi mai ocupată şi nu se va putea uita la Muţu. Totuşi îi plăcea să fie admirată şi curtată de bărbaţi sperând şi nereuşind să facă gelos pe Muţu.

Maiorul intră gălăgios, jovial, cum îi era felul. Leliţa se agăţă îndată de braţul lui. În urma lor, locotenentul aviator, cu un buchet de liliac alb în mână, se apropie de Liana şi-i întinse florile puţin stângaci:

— Domnişoară...

— Eşti drăguţ, îţi mulţumesc— murmură Liana.

Era într-adevăr încântată. Adora florile, iar liliacul alb era floarea ei favorită. De unde va fi aflat? I-a spus desigur Leliţa... Numai el a avut o atenţie delicată. Se uită în ochii lui. Negri, sprâncenele pronunţate. O lucire moale, umedă, parcă intimidată... Aseară nici nu l-a văzut bine. Ca să nu o ia drept încurajare. Dealtfel era în civil şi hainele civile îl dezavantajau încât părea mai curând un funcţionăraş comercial în căutarea unei aventuri galante. Uniforma albastră-cer îi dădea o înfăţişare bărbătească, oricât nu-i plăceau ei în general uniformele.

— Acum trebuie să te prezint, nu-i aşa? zise Liana îndată simplu înăbuşind în mod natural uşoara emoţie stârnită de bucuria florilor.

Îl duse întâi la maică-sa şi la bunica. Ele îl observaseră de când a intrat.

— Vai, ce frumos liliac!... Dumnealui ţi l-a adus?... Foarte gentil! bâigui Didina cu mare satisfacţie.

Liana găsi complimentul mamei excesiv. Nu voia ca tânărul să-şi închipuiască mai mult decât merita atenţia lui.

— Întâi să ne debarăsăm de flori — zise ea către Dandu.

Le puse într-un vas. Locotenentul căuta să-i fie de ajutor. Vrând totuşi să nu-l ofenseze cumva, Liana rupse un fir şi şi-l potrivea în corsaj.

Didina îi sorbea pe amândoi cu priviri lacome:

— Foarte frumuşel băiat!... Şi ce atent! Auzi, liliac alb acuma, în plină toamnă! Trebuie să-l fi costat o groază de parale... Degeaba, gentili şi bine crescuţi ca ofiţerii nici nu sunt alţii!

Maiorul Antonescu începuse să povestească lui Alistar cum a ajuns să aducă la sindrofie pe Dandu. Mai înalt ca toţi, vorbind cu glas tare parc-ar fi comandat divizionul său, cel dintâi în regiment, la o inspecţie, cu un umor comunicativ, se făcea ascultat de toată lumea. Tineretul se adună în jurul lor spre bucuria Leliţei care era fericită că Muţu al ei are aşa de mari succese mondene încât toţi o invidiază. Remus Oloman zâmbea ironic şi plictisit că el, personagiu cu nume cunoscut de o ţară întreagă, rămânea pe planul al doilea până şi faţă de Dandu un ofiţeraş cu care se găsea într-un fel de prietenie de cafenea fără să-l preţuiască şi care aici devine interesant din pricina unei obrăznicii destul de comune.

— Şi cum zic — reluă maiorul ca să auză începutul şi ceilalţi — ne pomenim după masă, când tocmai eram la cafea, cu Victoraş. „Ce-i cu tine, băiete? " „Am venit, domnule maior, zice, să vă iau la un film foarte frumos..." Noi fuserăm aseară la cinematograf, totuşi ne-am fi dus că Leliţei îi place grozav şi ar fi în stare să vază şi cinci filme pe zi dacă am avea timp şi bani. Dar, zic, nu se poate, că suntem invitaţi la un ceai cu prelungire la o prietenă foarte bună a nevestei mele, d-şoara Rosmarin... „Care stă în Transilvaniei 33?" zice el. „Da, în Transilvaniei... O cunoşti?" „Nu, dar..." „O fată nostimă de tot" zic eu.

Leliţa, parcă muşcată de şarpe, îl strânse de braţ.

— Ce-i dragă? se întrerupse maiorul De ce mă ciupişi?

— Eu? roşi Leliţa. Ţi s-a părut...

— Ei, şi din una din alta — urmă maiorul — ne spuse băiatul ce-a păţit, cum s-a agăţat aseară pe Calea Victoriei de o domnişoară, cu toate că el nu are asemenea obiceiuri, cum s-a ţinut după ea şi a pisat-o până acasă, cum fata nu răspundea nimic şi grăbea pasul cum i-a închis poarta în nas... În fine!... Întâmplare!... A stat în faţa casei, s-a mai învârtit. „Trebuie să aflu, zice, cine-o fi?" Atunci iacă o servitoare. „Cine şade aici?" „Un boier." „Nu ştii cum îl cheamă?" „Ba ştiu. Rosmarin". „Rosmarin... Dar o domnişoară nu şade aici?" „Cum nu, şade şi e tare frumoasă. E fata dumnealor..." Ce să vă spun? Râdeam cu Leliţa de ne prăpădeam. Când colo, ce se gândeşte Victoraş? „Domnule maior, trebuie să repar bădărănia asta cu orice preţ. Vă rog să mă luaţi şi pe mine la ceai, să cer scuze d-şoarei Rosmarin." C-o fi, că nu se face, că ce-or zice oamenii... Pe urmă Leliţa zice hai să-l luăm, că Liana e fată inteligentă şi are să facă haz...

Ascultătorii se aşteptau la o poantă sau măcar la o întorsătură de râs. Se risipiră. Singur locotenentul Tănăsescu se crezu obligat, fiindcă vorbise maiorul, să-şi exprime admiraţia printr-o exclamaţie entuziastă.

— Superb!... Aveţi un dar de-a povesti, domnule maior, fenomenal!

— Stai, să vezi acuma alta, mai bună! strigă maiorul Antonescu, umflându-şi pieptul, ca să atragă iar lumea.

Grupul se refăcea însă acuma în salon în jurul lui Oloman. După decepţia cu maiorul, se căuta ceva mai interesant. D-na Buta, vrând să mai intelectualizeze conversaţia, atacă din nou pe Remus cu literatura. Tânărul se codea. I-a bătut capul destul lingereasa asta în patru ochi cu părerile ei literare. El avea credinţe estetice revoluţionare, reclama mereu, chiar în articole de umplutură din Fulgerul, revizuirea radicală a valorilor, destituirea atâtor genii false de pe soclurile pe care s-au cocoţat prin indulgenţa unei critici complice şi a publicului nostru fără educaţie artistică serioasă. Dintre contimporani nu recunoştea decât vreo trei, patru şi încă cu rezerve. Era campionul tinerei generaţii care va regenera nu numai literatura ci întreaga înfăţişare a României... Cum să vorbească el serios de literatură când oamenii nu doresc decât să-şi petreacă vremea mai agreabil până se va servi ceaiul şi va începe dansul sau jocul de cărţi? Totuşi, fiindcă adunarea lumii în jurul lui îl măgulea, crezu să aibă mai mult răsunet lăudându-şi jurnalul Fulgerul şi pe directorul sau Pantelimon Răcaru despre care afirma emfatic că ar fi cel mai bun ziarist, afară de Arghezi.

— Cine? Poetul Arghezi?... O, e aşa de drăguţ! întrerupse Agripina siropos. Am citit nişte poezii de Arghezi în Adevărul literar, că sunt abonată şi le-am găsit delicioase!

Pe Oloman, arghezian fanatic, astfel de elogiu îl jicnea ca o lovitură de cuţit. Stăpânindu-şi însă furia, spuse mai răspicat:

— Da, doamnă, Arghezi e cel mai mare poet, cel mai mare prozator şi cel mai mare ziarist dintre bătrâni!

Nemulţumit să fie ascultat numai de Tănăsescu, maiorul se apropie întrebând:

— Cum ai spus? Argezi?

— Arghezi! repetă Oloman ţâşnind dureros căci Antonescu pronunţase Arjezi, şi adăogă ironic: L-aţi citit cumva?

— Nu, domnule — răspunse maiorul Antonescu sfătos şi aproape mândrindu-se. N-am timp de versuri. Cât sunt eu de ocupat! Nevastă-mea citeşte romane, că ea e liberă... Eu jurnalul, ca să aflu ce se petrece în lume... À propos, fiindcă vorbeai de ziarişti, ascultă-mă pe mine: or fi ei buni şi Arghezi al d-tale şi alţii, dar pe Răcaru nu-l bate nimeni!

— Mă rog, părerile sunt libere — mormăi tânărul deconcertat şi intimidat. Dealtfel tocmai de la Răcaru am pornit...

— Răcaru, da, ştie să scrie! continuă maiorul fără să se mai uite la Remus, cu o însufleţire strălucitoare. Scrie, domnule, şi înjură de ţi-i mai mare dragul. Nu i-e frică nici de rege. Şi pe rege l-a luat de câteva ori, mai fin, fireşte, dar l-a atins. Şi n-a îndrăznit nimeni să-l tragă la răspundere. Dacă-i tare?... Încearcă şi Arghezi al d-tale să-l imite — degeaba, nu poate scrie ca Răcaru, n-are savoarea lui!... Spun unii şi alţii că-i necinstit, că-i şantagist, că a făcut avere, moşii şi palate din înjurături. Eu nu cred. Sunt calomnii de-ale celor pe care i-a dat în tărbacă!... Eu, dacă aş avea putere, l-aş face prim-ministru! Pe onoarea mea! Numai unul ca Răcaru ar fi în stare să introducă ordinea şi cinstea în ţara asta!

Când sfârşi maiorul, rămase o lungă tăcere. Oloman rumega în gând o replică violentă să distrugă definitiv pe cavaleristul idiot care se amestecă şi în gazetărie. Chibzui însă că n-ar fi politicos să provoace vreo altercaţie. În fond el îi admiră pe amândoi încât e numai chestie de nuanţe. Şi la urma urmelor de ce să se certe el cu oameni străini, simpli burghezi, pentru Arghezi care e mare, negreşit, dar niciodată nu i-a mulţumit pentru atâtea articole arhielogioase, ba se face că nici nu le-a citit; pe când de la Răcaru mănâncă o pâine şi, dacă eventual ar afla că l-a criticat, răzbunător cum e, i-ar face cine ştie ce măgărie. Spre norocul lui, d-na Buta interveni dulce:

— N-ar fi mai bine să lăsăm politica şi să ne întoarcem la literatură?

— Eu mi-aş permite să propun un intermezzo de dans! zise Dandu timid, uitându-se la Liana care încercă să-l potolească:

— Ai răbdare numai câteva minute! Întâi să luăm un ceai şi...

Se născu o controversă. Tinerii, în cap cu d-şoarele Gavrilescu, cereau să se amâne mâncarea şi să înceapă dansul. D-na Gotcu aprobă cu adaosul însă că ar putea să se învârtească şi un pocher între timp. Didina, desperată, repeta într-una că imediat se va servi gustarea. Doamnele, care ştiau din experienţă ce înseamnă să grăbeşti pe o gospodină, cum i se încurcă toate socotelile, sfătuiau pe toţi să fie liniştiţi şi să aştepte ordinele stăpânei casei.

În acest timp locotenentul Dandu intră în tratative laborioase cu Bebe care era însărcinat cu dirijarea gramofonului şi a aparatului de radio. Încântat şi emoţionat că poate sta de vorbă cu un aviator, micul sportiv dădu drumul unui disc. Peste grupul în controversă se ridică ispititoare melodia celui mai nou tango. Tineretul izbucni în aplauze, acoperind văicăreala d-nei Rosmarin către bunica:

— Of, Doamne, Doamne, uite-aşa mi se strică toate rosturile!

Aviatorul alergă spre Liana. Până să ajungă la ea, directorul Alistar îi înconjurase talia şi pornise în ritmul lent voluptos al dansului.

— Şi eu care numai pentru d-ta am corupt pe Bebe! zise Dandu urmărindu-i plouat.

— Ţi-am luat-o înainte, căpitane! făcu Alistar triumfător. Norocul meu! Ştii, nu e pentru cine se pregăteşte!

— Du-te acuma şi invită pe Angela, repede, să nu ţi-o ia altcineva! spuse Liana cu o cochetărie consolatoare.

Locotenentul se retrase. Angela îl primi puţin rece, reproşându-i:

— Vii la mine când nu te vrea Liana?... Adică eu sunt manta de vreme rea?

— Nu mă mai amărî şi d-ta, domnişoară, te implor!

— Ei, fiindcă suferi atât de mult, hai, fie!

În câteva clipe perechile dansatoare cuprinseră holul şi salonul. Mircea şi Nina, care se ţinuseră unul de altul tot timpul, căutau numai colţurile, pierduţi în vraja muzicii şi a îmbrăţişării. Leliţa se legăna în braţele maiorului după ce refuzase pe Tănăsescu: primul dans se cuvine soţului iubit. Cu toate că nu era dansator pasionat, Remus Oloman se agăţase de Coralia mai mult de frică să nu fie nevoit să devie cavalerul d-nei Buta pe care dealtfel, într-un elan monden, o poftise Iancu Petrescu. Numai Mitrofan Tănăsescu rămăsese stingher şi umbla de colo până colo, surâzător, bătând discret cu degetul parc-ar fi fost un maestru de ceremonii. Un moment se opri lângă d-na Gotcu şi zise ca să facă un spirit:

— Coană Raluco, nu vă tentează acest tango divin?

— Nu, domnule, pe mine nu mă mai tentează decât pocherul! răspunse înţepat bătrâna.

Constantin Alistar respira parfumul Lianei şi-şi dădea seama cum se ameţeşte din ce în ce mai mult Spusese câteva cuvinte convenţionale, ea răspunsese la fel, iar acuma întorcea capul să vază dacă toată lumea e mulţumită.

— Sunt aşa de turburat astă-seară — murmură deodată Alistar cu o voce schimbată, puţin sugrumată şi aproape nefirească pentru dânsul. Simt că aş fi capabil să fac orice nebunie de dragul d-tale!

Liana ridică ochii spre el, uimită. Privirea ei era calmă, cu o mângâiere firească. Pe urmă se învălui într-un surâs uşor care începu să fluture şi pe buzele foarte roşii întredeschise parcă într-un suspin.

— Îţi pare rău că te-am despărţit de aviatorul d-tale? întrebă directorul după un răstimp, fără să-şi poate smulge privirea din ochii ei.

— Al meu! murmură Liana cu glasul băieţesc dispreţuitor. Nici nu-l cunosc decât de o jumătate de oră... Mai al meu eşti d-ta, dacă ar fi aşa, care mă răsfeţi de când eram mică!

4

Bebe nu se mai putea mişca de lângă gramofon. Dansatorii n-aveau răbdare nici cât trebuia să întoarcă sau să schimbe discurile. Bufetul bogat, aranjat cu atâtea emoţii de d-na Rosmarin în sufrageria mare unde proiectase să servească pe toată lumea, în reprize, la masă, avea multă căutare, negreşit, dar într-o dezordine care ar fi întristat inima oricărei gospodine ambiţioase. Nici măcar bătrânii nu s-au aşezat la masa, să guste din toate şi astfel să procure Didinei bucuria scontată, ci s-au întins la cărţi, nemaiscăpând de stăruinţele d-nei Gotcu, şi acolo a trebuit să-i servească Tinca, la întâmplare, cum ajungea şi ea, singură la atâţia oameni şi fiecare cu gusturi diferite. Cei tineri baremi luau singuri ce pofteau, înghiţeau repede, continuau dansul, reveneau la bufet şi nu încetau să complimenteze pe gazdă ce lucruri delicioase le-a dat şi ce mulţumiţi sunt De Bebe a trebuit să aibă grije bunica, altminteri ar fi rămas nemâncat. I-a dus ce ştia ca că-i place lui mai mult şi copilul s-a regalat perfect, fericit că are un rol atât de important încât toţi îi strigau:

— Bebe, mai pune un tango!... Bebe, pune foxul de adineaori!... Bebe...

D-na Rosmarin totuşi nu se putea consola că n-au mers lucrurile cum trebuie într-o casă serioasă, oricât bunica îi spunea mereu:

— Lasă că e foarte bine! E belşug şi toţi mănâncă şi petrec cum nu se poate mai plăcut!... Nu te mai necăji de pomană!

Invitaţii noi soseau. Dansatorii sporeau. Se putu alcătui a treia masă de pocher. Constantin Alistar făcu o nouă încercare să-şi cedeze locul. D-na Gotcu protestă energic. Îl luase cu forţa la cărţi şi acuma nu-i mai dădea drumul fiindcă pierdea şi voia negreşit să se refacă. Directorului nu-i plăcea jocul de cărţi, iar astă-seară în special îl detesta. Se uita mereu la cei care dansau, vedea pe Liana când cu unul când cu altul, îi întâlnea câteodată privirea şi ea îi surâdea chemîndu-l parcă.

— Fii atent aici, frate! îl admonesta d-na Gotcu furioasă cum era totdeauna când pierdea. Lasă-i în pace pe tineri că d-ta nu mai eşti de seama lor!

Pe Alistar îl supărau asemenea cuvinte tocmai pentru că erau rostite cu ton de glumă şi cei dimprejur tăceau haz.

— Ce-s eu de vină, madam Gotcu, daca d-ta nu cunoşti jocul şi pierzi? replica el invariabil provocând râsete discrete.

D-na Gotcu se enerva mai rău şi că îi zicea „madam", dar mai ales de învinuirea că nu ştie să joace când ea avea convingerea că e cea mai straşnică pocheristă.

— Dacă aş avea eu norocul d-tale ştiu că mi-ar merge bine — mormăia dânsa cu dispreţ.

De două ori s-a ridicat de la masă Alistar, să se mai destindă, punând pe Rosmarin să-i ţină locul. Nici nu apuca să schimbe o vorbă sau să angajeze un dans că d-na Gotcu îl şi striga revoltată pe Rosmarin care juca şi prost şi cărpănos...

Liana îşi dădea toate silinţele ca toţi invitaţii să se simtă cât mai bine. Avea câte un cuvânt amabil sau un surâs pentru fiecare deşi aviatorul se ţinea după ea ca umbra.

— Mai ocupă-te şi de celelalte, domnule locotenent — zicea Liana cu o imputare drăguţă. Eu am obligaţii faţă de toată lumea şi nu pot sta numai cu d-ta!

— Te iubesc! izbucni Dandu cu privirea arzătoare şi cu glas înăbuşit, aproape mânios.

— Bine, ştiu, dar... — râse fata evitându-i privirea şi vrând să interpreteze ca o glumă declaraţia lui.

— Numai pentru d-ta sunt aici, restul lumii mi-e indiferent! urmă aviatorul greoi parcă şi-ar fi smuls vorbele din străfunduri ferecate.

— Mai bine nu veneai pentru că eu nu pot...

Răspunsul sună aspru ca şi când ar fi dorit să extirpeze rădăcinile unei ispite. Dandu nu mai spuse nimic. Fie că n-a auzit replica, fie că nu vrea s-o înţeleagă. Dealtfel nu era vorbăreţ. Dansa bine dar nici nu deschidea gura. Se învârtea cu privirile în gol sau cu ochii închişi parc-ar fi plutit în altă lume.

— Mă gândesc ce-am discuta noi doi dacă am fi condamnaţi să stăm o zi întreagă împreună? îl întrebase Liana ironic în cursul unui tango, mai adineaori.

— Nimic. Ne-am iubi! a răspuns tânărul clar, înfigându-şi privirile aprinse în ochii ei.

Dansând încolăcea braţul peste mijlocul ei şi o strângea atât de tare că Liana îşi simţea sânii striviţi pe pieptul lui. În acelaşi timp pe spatele decoltat palma lui fierbinte uscată se plimba ca o mângâiere ascunsă care nu-şi găseşte locul. Liana îl toleră la început de jenă, făcându-se că nu observă nimic. Se degaja încetişor din strânsoare. El însă nu-i dădea răgaz şi nu se sfia. Avea în figură o încăpăţânare neobişnuită care-i înăsprea trăsăturile altfel delicate. Micşora şi încetinea paşii dansului, pierzând ritmul. Dansul devenea un pretext de îmbrăţişare prelungită.

— Ai zburat vreodată? o întrebă el brusc, oprindu-se de tot şi ţinând-o mai strâns îmbrăţişată.

— Nu...

— Vrei să zbori cu mine?

— Bucuros, dar acum a trecut sezonul... La primăvară, poate...

Dandu tăcea. Liana simţea că ar mai fi vrut să zică ceva. Pe urmă, în loc să mai vorbească, îi cuprinse talia cu amândouă braţele. Liana protestă ofensată:

— Ori dansezi, ori...

Discul însă se termină şi muzica încetă. Se desfăcu din îmbrăţişarea lui. Se simţea mai mult ruşinată decât tulburată. Se duse la mesele de joc. Alistar o privea ca un martir. Se aşeză pe un scaun liber, lângă el. Se uită în cărţile lui, apropiindu-se de dânsul şi întrebând:

— Pierzi sau câştigi?

— În orice caz te pierd pe d-ta — răspunse Alistar foarte încet.

Liana nu găsi prompt replica pe care ar fi dorit-o. Recurse la trucul instinctiv al femeiei în orice încurcătură faţă de un bărbat; ridică ochii leneş spre el şi surâzând enigmatic murmură:

— Da?

D-na Gotcu chiar atunci câştigase un pot important şi era veselă. Aranjându-şi banii în grămejoare simetrice, strigă încântată:

— Rămâi lângă el. Liana mică, să-l mai zăpăceşti niţel, că numai aşa am să-mi pot scoate ceva din pagubă... Are un noroc colosal!

— Nu vreau să piardă din pricina mea! zise Liana sculându-se cu acelaşi zâmbet şi adăogând galeş către Alistar: Am să mai viu să-ţi văd norocul!

Se depărtă. O nelinişte vagă, confuză o urmărea. Văzu pe Oloman singur.

— Te-am neglijat, aşa-i? îi spuse cu o izbucnire caldă parc-ar fi găsit într-însul un refugiu. Ştiu însă că d-ta nu te superi. Nu-i aşa?... D-ta înţelegi cât... Numai d-ta eşti prietenul meu adevărat!

— Am observat că te-a acaparat de tot aviaţia — zise tânărul ziarist fără a-şi ascunde ironia. Simpatic băiat, nu?

— O, e atât de gol, atât de...! făcu Liana cu un suspin de plictiseală, evitându-i însă privirea. Şi, întrerupându-se, întrebă cu altă voce: Dar cel puţin te simţi bine la noi? Dansezi?

— E delicios la d-voastră şi am dansat cu toată lumea, deşi nu sunt pasionat, afară de d-ta!

— Iartă-mă, te rog! Nu e vina mea dacă d-ta n-ai insistat... Dansul următor e al d-tale! Eşti mulţumit?

Iancu Petrescu, urmat la câteva secunde de locotenentul Tănăsescu, se apropia obsechios:

— Domnişoară, totdeauna sunteţi frumoasă, dar fermecătoare ca astă-seară parcă nu aţi fost niciodată!

Complimentul, sincer părea totuşi bolovănos şi fără noimă, mai ales că Tănăsescu nu voia să se lase mai prejos şi-l complectă cu câteva fraze poetice adaptate pentru ocazie din vreo piesă de-a lui.

— Mă faceţi să roşesc! zise Liana şi profită să se reîntoarcă la jucătorii de cărţi.

Atunci reîncepu muzica. În pragul salonului o întâmpină Dandu care, fără nici un cuvânt, o luă de talie şi pomi dansul în aceeaşi îmbrăţişare iritantă. Când trecură pe lângă Oloman, Liana îi auzi glasul resemnat:

— Parcă era dansul meu?

— Următorul, negreşit! spuse Liana roşind. Ce să fac dacă el...

Strânsoarea lui îi înăbuşea respiraţia, dar nu mai protesta şi nici nu încerca să se libereze. Învârtirile o ameţeau şi o osteneau. Închise ochii, lăsându-se la voia întâmplărilor. Deodată îi răsună în ureche vocea lui Dandu, poruncitoare şi răguşită:

— Ascultă, fetiţo, mult ai să mă chinuieşti?... Eu nu pot suporta astfel de... Spune-mi, vreau să ştiu, când vii la mine?

— Ce zici? întrebă Liana uluită crezând că n-a înţeles bine.

Aviatorul tăcu câteva clipe, apoi continuă mai înăbuşit:

— Trebuie să vii la mine!... Spune acum când să te aştept! Hai, spune, altfel...

— O, ce-ţi închipui d-ta... Se vede că...

Covârşită de indignare şi de ruşine, Liana se smulse din braţele lui şi-l lăsă în mijlocul holului. Era atât de zăpăcită că nu-şi mai dădea seama ce face Pomi spre salon, se întoarse brusc şi intră în dormitor. Două doamne conversau apatic într-un colţ, iar mai încolo Nina cu Mircea mai mult se priveau decât vorbeau. Văzând lumea, Liana bâlbâi ca o explicaţie:

— Aşa m-am încălzit de rău...

Se opri în faţa oglinzii înalte de perete. Îşi văzu figura convulsivă.

„Nu merită un bădăran să mă enervez atâta!" se gândi ea dregându-şi în neştire faţa cu puful mare de pudră.

Pe urmă, redobândindu-şi calmul, reveni în hol. Dandu stătea în acelaşi loc, cu braţele atârnate, cu capul în pământ parcă ar fi căzut într-o toropeală. Liana trecu în salon fără a întoarce ochii spre el. Se aşeză la altă masă, întâmplător lângă maiorul Antonescu care, asistat de Leliţa, pierdea.

— Bine că vii d-ta — mormăi maiorul. Poate să-mi mai alungi ghinionul, că m-am uscat de tot.

— Liana nu răspunse şi nu observă privirile Leliţei precum nu observa nimic deşi părea că urmăreşte jocul cu mare atenţie. Când începu iar un tango, îşi domină un fior. Văzu îndată pe Dandu apropiindu-se şi apoi îl auzi, plecat lângă obrazul ei şi simţindu-i respiraţia:

— Vrei să dansăm, Liana?

— Nu mai dansez, mulţumesc. Mă doare capul! murmură ea fără să-l privească.

Aviatorul se retrase câţiva paşi şi rămase acolo, perplex. Liana se sculă totuşi parcă n-ar mai fi putut sta în acelaşi loc.

— Mai vino şi pe aci, Liana, dacă nu dansezi! strigă iar d-na Gotcu de-alături. Vino să mai potoleşti pe directorul tău că ne-a curăţat toate fondurile!

Liana trecu zâmbind. Aşezându-se, zări uitătura duşmănoasă cu care Dandu examina pe Alistar. Pe urmă, după un răstimp, fără a-l mai privi, simţi că a plecat. Atunci deveni exuberantă. Începu să cocheteze mai insistent cu directorul, să-i şoptească o drăgălăşie, să se plece peste braţul lui sub pretext să-i vază cărţile... Mai veniră şi alţii să o invite la dans. Refuză. Nu mai voia să danseze. Într-un târziu se ridică de la masă. Trebuia să se mişte. Aviatorul îi aţinu calea, umil:

— Iartă-mă! Am fost nebun...

— Ai fost, bine zici! zise Liana râzând exagerat. De aceea n-am nici să te iert, nici să nu te iert. Mi-e indiferent.

— Cel puţin să mai dansăm! se rugă Dandu.

— A, nu... M-am săturat! declară ea tot râzând, dar categoric.

Schimbă câteva cuvinte cu d-na Buta, care o felicită pentru Remus Oloman, un tânăr de rară inteligenţă şi distincţie sufletească. Apoi Didina o chemă să-i spuie ceva. O urmărise tot timpul şi se bucurase de cum a petrecut cu ofiţerul de aviaţie. A observat însă că de câtva timp se poartă foarte urâcios cu dânsul şi ţinea să-i atragă atenţia că nu face bine înstrăinând un băiat aşa de...

— Nu te mai amesteca, mamă, şi în treburile mele cu băieţii! i-o reteză Liana enervată. Ce Dumnezeu, eşti doar femeie bătrână!... Ştiu eu ce merită fiecare şi n-am să te consult pe tine!

— Fă cum ştii, dar eu ca mamă...

D-na Rosmarin tăcu speriată de atâta supărare, remarcând în sine că tare sunt nervoşi tinerii din vremea de azi şi nu primesc nici măcar un sfat bun de la părinţi...

Înspre miezul nopţii invitaţii începură să plece. Dansatorii obosiţi făceau pauze din ce în ce mai mari. Într-un grup, la pian, Angela cânta, acompaniindu-se singură, o romanţă. Refrenul îl reluau, în cor, toţi tinerii, cu priviri languroase:

Femeia, eterna poveste,
Nu-ntreba cine este.
Iubeşte-o mereu!

Locotenentul Dandu era în acelaşi grup. Avea figura descompusă, dar mormăia şi el cântecul, uitându-se mânios spre tavan.

Liana, pe o canapea, şedea de vorbă cu Oloman de vreo jumătate de oră. Discutau estetică, fireşte. Tânărul poet se silea să o convingă că toate teoriile pe care le propagă profesorii ei la Universitate sunt definitiv perimate şi că generaţia nouă a început şi aici o purificare salutară. Romanţa ce se cânta alături era una din cele dragi Lianei. Auzind-o însă acuma, i se părea de o vulgaritate exasperantă, iar refrenul în special insuportabil. Încerca să nu o asculte şi nu putea. Vedea pe Dandu, trântit într-un fotoliu, şi din toate vocile parcă mai lămurit pe a lui o distingea. Era aspră şi incoloră, îi zgâria nervii.

— Insipide sunt şi romanţele astea! observă Liana cu un râs forţat.

— Desigur, fiindcă banalizează poezia iubirii! zise Remus Oloman. Iubirea în sine e totdeauna poezie. Sunt însă atât de puţini cei capabili s-o exprime fără s-o trivializeze!

5

Ecoul sindrofiei se prelungi multe zile în subsolul casei Rosmarin. Toate întâmplările, cu amănuntele cele mai neînsemnate, fură discutate pe larg, disecate, răsucite din toate punctele de vedere. D-na Rosmarin era cea mai agitată. Ea începea şi încheia dezbaterile acestea care o interesau acuma mai mult chiar decât necazurile soţului ei. Bunica îi ţinea isonul, discret ca totdeauna, să nu supere pe nimeni. Tinca însăşi lua o parte foarte activă. Didina o socotea o informatoare deosebit de preţioasă, fiindcă ea a putut observa unele lucruri mai bine ca toţi. Ici-colo punea câte-o întrebare şi lui Bebe, dar copilul o ţinea lanţ că aviatorul i-a promis „să-l facă un zbor". Bătrânul Rosmarin, deşi cu amărăciunea în suflet — a doua zi, la minister. Constantin Alistar i-a spus absolut confidenţial să-şi ia măsuri de apărare pentru că se află şi el pe lista celor ce urmează să fie trecuţi în cadrul auxiliar la întâi ianuarie — nu voia să tulbure bucuria Didinei. Asculta, se silea să zâmbească, îşi dădea păreri. El rămânea constant favorabil amicului său Iancu Petrescu. Alţii pot fi mai filfizoni, mai palavragii, să te orbească cu spoiala, cu Iancu însă va face căsnicie bună cine va avea norocul să-l ia. Căsătoria cere un bărbat întreg, aşezat, grijuliu pentru nevoile vieţii, nu zvăpăiaţi care să se gândească numai ia petreceri şi nebunii Pe d-na Rosmarin o sâcâia puţin încăpăţânarea lui de-a mai vorbi despre un mic funcţionar. Ea abandonase şi pe Tănăsescu, hotărâtă acuma să se facă luntre şi punte ca Liana să ia pe Dandu.

— Drăguţ ca o cadră şi blând şi gentil de n-are pereche — repeta mereu către bunica. Unde mai pui că aviatorii ăştia sunt azi fruntea armatei şi cei mai preţuiţi, cum erau odinioară ofiţerii de cavalerie...

O deziluzie avea însă cu aviatorul. Binecrescut şi manierat, cum s-a arătat, de n-a venit cu mâna goală la sindrofie, Didina spera că a doua zi sau a treia să se prezinte la o vizită de etichetă sau măcar să trimită un buchet de flori. Favoritul nici nu s-a arătat. Ca să-l scuze, spunea melancolic şi în general că băieţii de azi nu mai respectă formalităţile cele vechi şi frumoase.

În schimb s-au pomenit a treia zi cu un splendid coş de flori de la Alistar, însoţit de o cartă de vizită pe care scria scurt: „Celei mai fermecătoare".

— Se putea Costică să nu fie cel mai nobil? mormăi Rosmarin înduioşat.

Imediat după ce aducătorul a fost gratificat cu un bacşiş gras de către Didina, căci Liana nu era acasă, au început drămăluirile asupra semnificaţiei gestului. Au căzut repede de acord că Alistar s-a amorezat nebun de Liana. D-na Rosmarin sublinia că ea a băgat de seamă toată seara cum i se scurgeau ochii după Liana şi nu s-ar mira dacă în curând ar veni să o ceară de nevastă. Aşa sunt unii bărbaţi, ezită, cumpănesc, aleg ani de zile de ai crede că burlaci au să moară şi apoi deodată pică pe o femeie şi nu se mai lasă de ea toată viaţa. Se vede că Liana e născută într-un ceas cu noroc mare. Bunica obiecta timid că directorul ar fi cam bătrân pentru o fetiţă atât de fragedă. Didina se supără:

— Ce bătrân, mamă? Ce tot vorbeşti şi d-ta fără să gândeşti?,.. Mai întâi un bărbat nu e niciodată bătrân. Mai ales pentru însurătoare. Dacă-i bun şi drăguţ, nu-l întreabă nimeni câţi ani are... Crezi d-ta că ei se trec ca noi?... Nu l-ai văzut la ceai, parcă era băiatul lui Alexandru, atâta era de sprinten şi de ţanţoş şi de drăgostos... Spun sincer, eu nu l-aş schimba nici cu zece băieţoi care nu-s capabili decât să se fandosească şi să întoarcă ochii pe dos, vorba lui Alexandru... Dealtfel, n-ai văzut, toate fetele îi dădeau târcoale... Unde mai pui că şi Liana, ce să ne ascundem, e fată în toată firea, douăzeci şi unu împliniţi, nu mai e o copiliţă...

Liana, când se întâmpla să fie de faţă la astfel de planuri şi calcule fastidioase, păstra o tăcere neobişnuită, în ciuda d-nei Rosmarin de a-i smulge o preferinţă sau baremi o părere, fie şi contradictorie. Altădată cel puţin se interesa, se necăjea sau îşi bătea joc de proiectele lor de vânzare, cum zicea dânsa. Acum părea mai străină ca Mircea care, cel puţin când era acasă, vibra cu familia. Liana îşi dădea seama că atitudinea aceasta a ei poate să întristeze pe bieţii părinţi, ori să-i jignească fără nici un motiv. Dar, fără să ştie de ce, i se păreau atât de mărunţi în preocupările lor, iar ei înşişi atât de meschini şi de egoişti încât parcă regreta că face parte dintr-o familie fără nici un avânt sufletesc, pentru care întreaga viaţă se rezumă la câteva funcţiuni animalice.

Într-o după-amiază Didina, care se sfătuise cu bunica, fiind amândouă îngrijorate de schimbarea fetei, încercă să o descoase cum credea ea mai delicat:

— Draga mamii frumoasă, poate că inimioara ta...

Liana ţâşni nervos:

— Mamă, mamă, tare eşti tu simplă!... Îi tragi înainte cu inimioara şi cu ofiţerul şi cu directorul, parcă... Ei, uite, nu-ţi pot face plăcerea să fiu „amorezată", cum doreşti tu mereu, de m-aţi făcut să-mi fie silă numai când aud de dragoste!

Îi păru rău îndată de explozia aceasta care, tocmai prin excesul de violenţă, putea confirma toate presupunerile. Încercă să-i atenueze efectul schimbând tonul şi continuând convorbirea cu veselie exagerată despre alte nimicuri până ce se risipi, ca un fum rău, atmosfera apăsătoare ce o produsese nervozitatea ei nesocotită.

În realitate aceeaşi întrebare şi-a pus-o Liana însăşi chiar în noaptea sindrofiei, după ce au plecat invitaţii şi când s-a frământat ore întregi în pat fără somn, cu toate că era zdrobită de oboseală. S-a convins atunci singură că insomnia şi tulburarea sufletească nu pot avea nici o legătură cu întrebarea. Pe Alistar l-a eliminat fără ezitare. Un bătrân, aproape de vârsta tatălui ei, prin ce s-o cucerească? Prin giumbuşlucurile pseudotinereşti sau prin eleganţa-i îndoielnică cu care epatează pe micile funcţionare în subordine la minister şi pe anume doamne în căutare de subsidii suplimentare? Visa ea uneori să fie iubită de un bărbat în plină maturitate, un om celebru, admirat de toată lumea, un suflet mare, bogat în însuşiri superioare... Dar Alistar n-avea, din toate acestea, decât maturitatea şi dealtfel nici el nu părea să caute decât o distracţie uşoară la care ea putea răspunde la fel, şi chiar exagerând puţin în bătaie de joc. Remus Oloman era mai inteligent, nici nu i-a făcut curte şi nici ea nu s-a înfiorat de vreun farmec deosebit al lui. De ceilalţi nu merita să se ocupe. Cunoştinţe vechi, clasate de mult. Rămânea singur Dandu, care a fost insistent până la bădărănie. Ca înfăţişare ar fi nesinceră cu sine însăşi dacă n-ar recunoaşte că e bine. Dar încolo cât e de inferior! Cum să iubească ea asemenea animal? Ar însemna să se înjosească. Iubirea nu poate fi o vulgară chemare a cărnii înfierbântate.

Explicaţia tulburării a descoperit-o totuşi tot în legătură cu aviatorul. Era regretul că s-a indignat serios şi a dat proporţii unei bădărănii de militar închipuit şi fără educaţie. În loc să ia invitaţia lui prostească drept o glumă nesărată, care se descalifică singură, şi să-l umilească prin superioritatea ei, s-a supărat. Asta nu şi-o ierta şi cu atât mai mult că supărarea ei a fost spontană, rezultând din concepţia ce i-au infiltrat-o în sânge părinţii, de-a amesteca şi în chestiile sentimentale ipocrizia bunei-cuviinţe burgheze. Care fată de azi n-a primit invitaţii similare, mai mult sau mai puţin străveziu făcute, şi câte n-au acceptat după ce deseori chiar ele le-au provocat?... În adâncul conştiinţei şi-a dat seama atunci îndată cât e de ridicolă supărarea, dar din mândrie îndărătnică n-a mai putut să revie şi nici când aviatorul a plecat n-a fost în stare să împace lucrurile măcar cu o glumă...

A doua zi l-a întâlnit întâmplător pe stradă. El a salutat cu o privire umilă. Ea a răspuns fără voia ei rece parcă abia şi-ar mai fi adus aminte că l-a cunoscut. Se înţelesese cu Coralia să meargă la un cinematograf. Coralia plecase de la ei împreună cu Dandu şi Oloman. Îi spunea acuma că toată vremea au vorbit numai despre ea, că aviatorul o divinizează pur şi simplu; le-a declarat foarte serios că el nu poate trăi fără ea, le-a mărturisit ce măgărie a făcut şi cum a ofensat-o şi că nu ştie cum să repare încât e cel mai nenorocit om din lume. Liana râdea liniştit:

— Atunci n-are decât să-şi vie în fire, fiindcă eu nu mă supăr pentru glume insipide!

— Dar acuma spune-mi adevărat, poţi fi sigură că eu n-am să te divulg: tu îl iubeşti sau cel puţin ţi-e simpatic?

— Cum să iubesc pe cineva care e şi prost, şi gol, şi obraznic? întrebă Liana puţin de sus. Tu mă crezi capabilă?

— Când iubeşti se schimbă calificativele, draga mea — zise Coralia zâmbind. Defectele dispar toate şi devin calităţi...

— N-am impresia că ar fi cazul! replică Liana. Pentru mine dealtfel problema iubirii rămâne inexistentă, Ştii bine că n-am iubit niciodată şi nici măcar n-am fost îndrăgostită ca toate fetele la anume vârstă...

Liana curmă convorbirea. I se părea că, deşi sincere, cuvintele ei sunau gol şi fals, ca nişte enunţări ipotetice.

Abia peste vreo zece zile întâmplarea îi scoase din nou în cale pe locotenentul Dandu. Răspunse acum la salutul lui cu o cochetărie provocantă, vrând astfel să-l îndemne să se întoarcă şi să intre în vorbă. Nu s-a întâmplat nimic şi Liana îşi zicea că l-a încurcat, desigur, prin excesul de amabilitate.

După alte două săptămâni Mircea a venit la dejun s-o anunţe că diseară vor merge, o bandă întreagă, la cinema şi pe urmă eventual undeva unde se dansează. Va trece el cu fetele Gavrilescu s-o ia, numai ea să fie gata, să nu trebuiască să o aştepte.

Se întâlniră în holul cinematografului cu ceilalţi, între care se afla Coralia şi Dandu şi Remus Oloman. Iniţiativa pornise de la Coralia după îndemnul lui Dandu. Liana îi dădu mâna drăguţ ca unui vechi prieten. În sală se aşeză lângă Oloman. Locotenentul ajunse lângă Angela, trei bănci mai înainte. Fără să vrea Liana vedea că el abia răspundea la încercările Angelei de a lega o convorbire. Prin întunerec a întors capul de câteva ori ca şi când i-ar fi fost frică să nu dispară cumva Liana cu gazetarul.

Restaurant sau bar? Triumfă barul. Dandu se grăbi acuma să ocupe un loc lângă Liana, cellalt fiind rezervat iar pentru Remus cu care continua o conversaţie animată şi fără sfârşit. Vorbind cu Remus, Liana îi aruncă şi lui câte o privire surâzătoare parcă ar fi vrut să-l atragă în discuţia lor despre valoarea filmului. Locotenentul tăcea. Nu pricepea ce se poate palavragi atât a despre un film. Îl înfuria insistenţa gazetarului de-a exemplifica şi a lungi vorba, împiedicîndu-l astfel pe el de-a se lămuri cu Liana, căci pe el numai asta îl interesa. Spre fericirea lui, Coralia opri elanul lui Oloman cerându-i să o danseze.

— D-ta te complaci în tăcere — îi zise în sfârşit Liana. Vorbeşti rar şi cu miez! adăogă după o mică pauză, fără răutate.

— Tot mai eşti supărată? gemu Dandu desperat.

— Nu, nu! rosti ea blând.

Atunci de ce nu dansezi cu mine?

— Ai vrea să te invit eu? surise Liana. Dar, fireşte, nu ca...

Tot Mircea cu fetele au dus-o acasă, târziu după miezul nopţii. Erau foarte veseli. Au petrecut minunat...

Ziua următoare d-na Rosmarin năvăli strălucitoare, cu un buchet de liliac alb la Liana care, deşi trecuse de zece, dormea dusă:

— Uite, Liana, ce splendoare de liliac!...

— Vai, mămico, de ce mă sculaşi? gânguri ea răsfăţându-se. Mi-e aşa de somn!...

Dar după ce deschise pleoapele şi dădu cu ochii de flori, i se aprinse pe faţă un surâs de fericire, pe care în zadar încerca să o bagatelizeze zicând:

— S-ar fi putut să nu mă trezeşti tu, mămicule, când e la mijloc un ofiţer?

D-na Rosmarin avea o satisfacţie de parcă ar fi spălat o ruşine personală:

— Un băiat ca ăsta era imposibil să se dezmintă!... Liana dragă, ascultă pe mămica ta!

DECEMBRE

1

Rosmarin se simţea din ce în ce mai oropsit. Treceau zile după zile, intrau în decembre şi nu putea face nici un gest ca să-şi asigure soarta. Sfârşitul lunii e data fatală pentru dânsul şi nimănui în casă nu-i pasă. Parcă ar fi un străin. Toată vremea se vorbeşte numai despre Liana şi despre aviatorul ei. Ba a mai primit un buchet de liliac, ba s-a întâlnit cu el... Şi Didina nu mai isprăveşte cu planurile, iar fata, de unde la început tăcea ori se revolta, acuma o stârneşte mereu cu întrebări: „Mămicule, ce crezi tu, o fi aşa?... Cum zici tu, mămicule?" Iar când încerca el să pomenească de durerile lui, toate săreau într-un glas să-i astupe gura.

În sfârşit într-o zi bătrânul îşi pierdu răbdarea şi declară ritos că, dacă destinul lui nu interesează pe nimeni şi dacă e vorba ca el să fie socotit ca o cantitate neglijabilă, atunci se mută la hotel. Baremi să afle şi lumea că la bătrâneţe a ajuns străin în casa lui. D-na Rosmarin se cruci:

— Vai de, mine. Alexandre, doar n-oi fi gelos pe fata ta?... N-am mai auzit una ca asta de când m-a făcut mama, şi sunt femeie bătrână... Ce-ţi lipseşte, omule? Nu te îngrijim, nu te respectăm?... Ti-e necaz că ne ocupăm de norocul fetei? Atâta poţi tu să fii de hain?... Nu e fata ta. Alexandre, pentru numele lui Dumnezeu?

— Fata mea, fata mea! mormăi Rosmarin ursuz. Dar eu nu-s om?... La întâi ianuarie se poate întâmpla să rămân pe drumuri, ştii bine, că ţi-am povestit ce mi-a spus Costică, şi pe voi nici capul nu vă doare parcă aş fi un vagabond!

— Nu, mămicule, are dreptate tata! interveni Liana duios. Exagerezi şi tu cu Dandu şi cu toate lucrurile astea fără importanţă...

În focul momentului Didina continuă sa se revolte contra sufletului acru al unui tată denaturat. Mai târziu însă îi recunoscu dreptatea şi, sfătuindu-se cu bunica, se hotărî să roage pe coana Raluca să se ducă pentru bietul Alexandru la ministrul care a fost odinioară secretarul răposatului Gotcu şi care nu poate să-i refuze un lucru atât de mic. În aceeaşi seară consultă şi pe Rosmarin care îndată se lumină:

— De, bine-ar fi, cum să nu fie, numai sa vrea coana Raluca...

D-na Gotcu primi aproape cu bucurie. Ea de mult ar fi dorit să facă un gest care să dovedească întregii mahalale câtă trecere are în lumea celor mari, cu toate că e văduvă şi săracă. Mai mult, ceru să meargă cu ea şi Liana, să audă cu urechile ei răspunsul ministrului; în realitate d-na Gotcu se gândea că o fată frumoasă face totdeauna impresie asupra bărbaţilor şi poate să fie şi ea de vreun folos.

S-au dus câteva zile de-a rândul. Ba nu era acolo ministrul, ba era, şi cerberii de la uşi nu le permiteau să pătrundă nici până la şeful de cabinet. Atunci Liana şi-a adus aminte de Alistar. L-a căutat.

— Ce plăcere să te mai văd! exclamă directorul aprinzându-se şi sărutându-i când o mână, când pe cealaltă. Credeam că m-ai uitat de tot...

— Dacă d-ta nu mai dai semne de viaţă? ciripi Liana cochet.

— Trebuie să mai viu pe la voi, negreşit! făcu Alistar oftând. Dar slujba asta! Ai văzut câtă lume în anticameră, pe coridor?

Le întovărăşi şi le introduse la şeful de cabinet. D-na Gotcu era cam ofensată că directorul abia a băgat-o în scamă. Camera era plină de solicitatori. Şeful, un tânăr fercheş, remarcă frumuseţea Lianei şi, după ce îşi satisfăcu galanteria prin câteva complimente, îi spuse misterios:

— Ministrul e în conferinţă cu un director de ziar şi mi-a spus să nu-l deranjez. Totuşi, pentru d-ta, voi încerca să calc consemnul, ca să nu te plictiseşti aşteptând, deşi mi-ar fi drag să te reţin aici cât mai mult să-mi înfrumuseţezi cabinetul... Un moment.

Zbârnăise soneria. Se strecură discret înlăuntru. Peste un minut reveni, zicând triumfător:

— Poftiţi, domnişoară... şi doamnă!

Ministrul, cu mustaţa neagră tunsă, cu ochii mici de viezure, cu figura oblongă, stătea în picioare lângă biroul masiv, în vreme ce interlocutorul său se tolănea în fotoliul englezesc de piele brună.

— Doamnele? făcu ministrul, privindu-le plictisit.

— Nu mă mai cunoşti, excelenţă? zise d-na Gotcu apropiindu-se. De atâţia ani de când...

— Coana Raluca? exclamă ministrul înviorat. Bată-te să te bată, coană Raluco!... Ce mai faci?...
E un veac de când nu te-am mai întâlnit... Ce-i drept însă, n-ai întinerit, coană Raluco!

Ministrul râse cu un râs acru, apoi urmă tot prietenos:

— Ei, ce te aduce pe aci, coană Raluco?... Ia spune!... Şi să ştii dinainte că vreau să te servesc, afară dacă nu-mi ceri parale sau ceva mai imposibil!

— Apoi să vezi, excelenţă...

D-na Gotcu înflori jalba cu toate amănuntele înduioşătoare ce-i treceau prin minte, pomenind de câteva ori şi pe răposatul care a lăsat-o în mizerie dar cu cinstea neatinsă. Ministrul se sili să asculte cu compasiune şi când înţelese despre ce e vorba, o întrerupse:

— Bine, coană Raluco... Te-am priceput şi îţi promit să fac tot posibilul să fii mulţumită, d-ta şi protejatul d-tale... Cum îl cheamă?

Pe un bloc, cu creion roşu, însemnă numele, întrebând iar:

— Ce serviciu?

— De, eu nu cunosc serviciile d-voastră — se încurcă d-na Gotcu. Spune tu, Liana, că tu trebuie să ştii!

— Datoria publică — rosti fata care stătuse deoparte, jenată şi inutilă.

— Domnişoara? întrebă atunci ministrul care o examinase între timp cu priviri curioase.

— E chiar fiica lui Rosmarin! făcu d-na Gotcu cu oarecare mândrie. Frumoasă fetiţă, nu-i aşa, excelenţă? Unde mai pui că e şi foarte studioasă, gata să ia licenţa în litere...

— Toate complimentele, domnişoară! zise ministrul învăluind-o cu o privire lacomă şi întinzându-i mâna. După o clipă, continuă: Aşa, coană Raluco şi domnişoară... Să fiţi liniştite!...

Apoi se întoarse brusc către domnul din fotoliu şi arătându-le în chip de prezentare:

Îmi daţi voie?... Uite, dumnealui e domnul Răcaru, directorul ziarului Fulgerul!... Poate ai vreodată nevoie de presă, coană Raluco... să te adresezi dumnealui! À propos. Pane, tu ai cunoscut pe Gotcu?... Domnule, ce om a fost şi cum s-a prăpădit de repede!

Pantelimon Răcaru se ridică alene din fotoliu şi dădu mâna cu d-na Gotcu, pe urmă cu Liana pe care o disecase tot timpul cu o insistenţă lubrică. Era mijlociu de statură şi vânjos ca un hamal. Braţele lungi cu mâinile mari atârnau şi se legănau necontenit. Picioarele greoaie se înţepeneau pe pământ cu un tremur nervos din genunchi. Hainele îi veneau largi pe corp şi erau boţite şi şifonate parcă s-ar fi culcat îmbrăcat. Capul mare, colţuros, şedea solid pe gâtul scurt şi gros. Părul negru, lung, ciufulit şi încurcat ca şi când ar fi fost certat cu pieptenele, îi cădea mereu pe fruntea lată, învolburată, subt care luceau ochii cafenii, holbaţi, cu albul aprins de o reţea de vine roşii. Era saşiu şi privirile neastâmpărate parcă urmăreau în acelaşi timp diferite ţinte, încrucişându-se însă într-o expresie tăioasă, pătrunzătoare. Mustaţa retezată drept îi descoperea gura vastă, cărnoasă, cu dinţii lungi, galbeni. Bărbia fălcoasă, învineţită de ascuţişul briciului, părea totuşi veşnic nerasă... Porni să vorbească repezit, adresându-se ministrului şi uitându-se simultan la d-na Gotcu şi la Liana. Avea vocea hârâită şi în colţurile gurii frământa buburuze albe de salivă:

— Cum să nu fi auzit, monşer, despre Gotcu?... Marc talent şi mare precursor!... Ştii ce zice Leon Daudet despre oamenii de felul lui Gotcu? Zice...

D-na Gotcu plecă satisfăcută şi măgulită. Singura nemulţumire, că ministrul nu i-a sărutat mâna, se îneca în noianul bucuriei.

— Ei, domnule, te-am salvat! strigă dânsa triumfătoare către Rosmarin, ajungând acasă. Să vă povestească fata, eu nu mai spun nimic!

Fu reţinută, fireşte, la masă. Şi fireşte, tot ca povesti din fir în păr desfăşurarea audienţei, fără să lase pe Liana să scoată un cuvânt. Familia Rosmarin strălucea şi mulţumea pe toate tonurile.

— Ba mai făcurăm cunoştinţă şi cu Răcaru, ăl care înjură aşa de bine la Fulgerul! zise la urmă d-na Gotcu. Interesant bărbat! Şi cult şi deştept... Nu-i aşa. Liana dragă?

Liana avu un fior de greaţă. Răspunse:

— Da... interesant în felul lui...

2

Peste câteva zile locotenentul Dandu se prezentă personal cu liliacul de rigoare. Vizita şi-a anunţat-o prin Liana, li spusese că vrea să-i vorbească mai mult şi nu poate pe stradă. Nu-l mulţumeau întâlnirile mai totdeauna întâmplătoare, mai totdeauna de faţă cu străini. Trăia într-o tortură permanentă căreia trebuia să-i puie capăt.

D-na Rosmarin a vrut să se pregătească, să-l aştepte cum trebuie aşteptată o vizită anunţată. Liana se opuse. Are să-i dea un ceai şi ce se va găsi. Nu doreşte să-şi închipuiască Dandu că vizita lui i-a scos din fire. Didina nu insista ca să nu o supere şi să fie enervată când va veni băiatul. Era însă sigură că vizita aceasta nu poate fi decât preludiul cererii în căsătorie.

— În sfârşit! făcu Dandu, respirând adânc, când se văzu numai cu Liana în salonaşul cald, în lumina cenuşie a începutului de înserare care rotunjea şi înmuia lucrurile.

— De ce zici în sfârşit? îi reproşă drăgălaş Liana. Nu ţi-a interzis nimeni să vii şi până acuma... Cum ai venit atunci, la ceai, nepoftit...

— Atunci a fost o nebunie — zise locotenentul uitându-se împrejur parc-ar fi vrut să se încredinţeze că sunt singuri. Nebuniile nu merg în toate zilele.

— Da... poate! murmură fata după o mică pauză. Adăogă apoi mai sigură: Ei, acuma stai colea, în fotoliu, şi spune-mi ce-ai mai făcut, cum te-ai mai distrat...

Dandu se aşeză încurcat, zicând:

— N-am mai făcut nimic şi nu mă interesează nimic... Mă gândesc numai la tine. Asta mi-e toată ocupaţia.

— O, o, o! râse Liana. Crezi că mă flatezi?... Ziceai că vrei să-mi vorbeşti, să...

— Nu ştiu ce să-ţi vorbesc — mormăi aviatorul întunecat. Am minţit. Am vrut să fiu cu tine, să te văd, să...

Liana, în faţa lui, în picioare, rise iarăşi cu acelaşi gâlgâit băieţesc. Făcu o piruetă şi întrebă glumind:

— Iată-mă! îţi plac aşa?

— Da! zise Dandu apăsat. Şi aşa şi oricum!

Cuvintele, şi mai mult glasul lui răspândeau în atmosfera caldă o tulburare ca un parfum greu. Liana se silea să o împrăştie, schimbând necontenit subiectul şi tonul convorbirei, simţindu-se din ce în ce mai iritată că nu reuşeşte şi că trebuie să respire fără voia ci ameţeala stranie pe care o întreţine el inconştient.

D-na Rosmarin apăru atunci ca o salvare, radioasă şi gălăgioasă:

— Bine-ai venit, domnule locotenent!... Ce bine-mi pare!... Ce mai faci?... Mi-a spus Liana că v-aţi întâlnit ici-colo şi cât eşti totdeauna de gentil... îmi pare foarte bine... Dar de ce nu dăduşi drumul luminii, Liana dragă? Parcă s-a făcut întunerec aici...

În acelaşi glas grăbit bâlbâiră amândoi:

— Nu...

Iar Liana continuă neglijent, observând, fără să-l privească direct, cât se bucură Dandu de cuvintele ei:

— E mai agreabil aşa, mămicule... Şi mai intim. Dealtfel abia a început să se însereze şi...

— Bine, faceţi cum vă place vouă! aprobă doamna Rosmarin mereu cu însufleţire. N-ai oferit nimic domnului, Liana?... Se poate?... Vă trimit eu numaidecât un ceai fierbinte şi bun, să vă încălziţi niţel, că s-a lăsat frigul, poate să şi ningă. N-ar fi de mirare, suntem în decembre şi trebuie să vie iarna...

— Mă rog... din partea mea... — bolborosi Dandu încurcat.

— Ce-are a face! Nu e nici un deranj! replică bătrâna. Ei, eu vă las, copii, mă duc să vă prepar ceaiul...

Când se închise uşa, locotenentul răsuflă uşurat. Liana se simţise jenată de exuberanţa verbală a mamei sale şi regreta că a destrămat atmosfera de adineaori. Murmură parcă i-ar fi cerut indulgenţă:

— Săraca mama! Aşa e ea, plină de inimă şi de...

Se opri dându-şi seama că vorbele sunt fără rost. Dandu, în picioare, o privea. În privirea lui mocnea o decepţie rău disimulată. Liana, ca şi când l-ar fi jicnit cu ceva fără ştirea ei, se crezu obligată să-i spulbere nemulţumirea. Se aşeză pe divan, îşi potrivi două perne lângă perete să-şi razeme spatele, îşi îndoi şi-şi strânse picioarele acoperindu-le cu poala rochiei, pe urmă îi făcu semn cu degetul, drăguţ, chemîndu-l:

— Vino, şezi colea, lângă mine, frumos, şi să vorbim... Adică să vorbeşti acuma d-ta, fiindcă eu...

— Dacă-mi zici mereu d-ta, cum să... să-ţi vorbesc? zise dânsul apropiindu-se.

— Bine, Danduţ... Cum vrei tu! surâse Liana.

Dandu îşi sprijini spatele de zid, lângă ea, cu picioarele de-a curmezişul divanului. Umerii lor se atingeau, iar genunchii ei se propteau uşor în coapsa lui.

— Acuma eşti mulţumit? întrebă Liana iarăşi, după un răstimp, cu glasul puţin voalat.

El nu răspunse. Se uita drept înainte, parcă ar fi fixat un obiect pe peretele din faţă. Liana, cu faţa întoarsă spre el, îi vedea numai profilul estompat de întunerecul ce invada treptat odaia. Îi auzea însă clar respiraţia aprinsă, sufocată. Apoi, în tăcerea care continua, îi simţi braţul care se strecura uşor după spatele ei, cuprinzându-i mijlocul.

— Ei, aide, spune ceva! reluă ea, rupând liniştea care îi înfăşură ca o pânză moale. Ziceai că...

Dandu întoarse încet faţa spre ea. Ochii lui luceau şi lucirea avea un tremur. Obrajii lor erau alăturaţi. O şuviţă galbenă din părul ei gâdila fruntea îmbrobonată cu picuri foarte fini de sudoare. Braţul lui îi strângea mai puternic talia până ce gura se plecă brusc pe buzele ei uşor întredeschise, strivindu-le şi sorbindu-le respiraţia. În acelaşi timp mâna cealaltă începu să se plimbe pe sânii ei, întâi cu mângâieri blânde, apoi din ce în ce mai brutale, fărâmându-i şi zdrobindu-i cu o patimă sălbatecă.

— Mă doare! suspină Liana fără glas, cu gura înăbuşită de gura lui lacomă apucând cu amândouă mâinile degetele care-i torturau sânii.

Izbuti să-şi descleşteze buzele din sărutarea dureroasă. Îşi aranja febril coafura şi corsajul, îşi întindea rochia pe picioare, apărându-se de încercarea Iui de a reîncepe. Murmură cu o imputare în care totuşi nu punea supărare:

— Asta ai vrut să-mi spui?... O, dacă numai asta...

Se auziră paşi în hol.

— Ia vezi, că vine cineva! şopti Liana cu un avertisment de complice.

Intră Rosmarin. El n-ar fi vrut să apară, dar Didina a stăruit că nu se face să fie nepoliticos cu un tânăr aşa de simpatic şi nici să-i lase singuri atâta vreme. Dandu sărise în mijlocul camerei şi-şi netezea grăbit haina.

— Nu vă deranjaţi, frate! zise bătrânul cu afabilitatea lui acrişoară. Venii doar să dau bună ziua domnului...

— Nu ne deranjezi, tată, se poate? protestă Liana. Stăteam de vorbă şi... Uite, nici nu observarăm că s-a făcut întunerec... ia să aprindem lumina!

Surâse către Dandu ca şi când i-ar fi zis în necaz că s-a isprăvit. Tânărul clipea zăpăcit şi de lumina şi de prezenţa bătrânului, care se lăsase pe un scaun pentru conversaţie.

— Va să zică d-ta eşti de la aviaţie, cu aeroplanele?.. Frumoasă slujbă, dar periculoasă!

— Când te obişnuieşti cu pericolul, nici nu mai bagi de seamă — zise locotenentul.

Veni Tinca cu tava încărcată... Şi peste o oră, la plecare, Dandu întrebă pe Liana în marchiză:

— Când ne mai vedem?

— Când vrei — şopti Liana.

— Mâine?... Mâine! stărui el.

— Bine, mâine — spuse Liana, dar se răzgândi brusc: Mâine nu!.. Săptămâna asta trebuie să-mi văd de Universitate... Duminecă!

Nu voia să pară grăbită a-l revedea...

Didina se sili să o descoase: ce i-a spus, cum s-a arătat?... Liana zâmbea:

— Nimic, mamă dragă... Ce putea să-mi spuie?,.. Prostii de-ale noastre... Şi dealtfel Dandu e prostuţ rău! Trebuie să-i scoţi vorbele cu cleştele...

În aceeaşi seară Mircea dădea de ştire solemn familiei că s-a hotărât irevocabil să se însoare cu fata cea mare a lui Gavrilescu. Vestea provocă în casă o bucurie imensă. Toţi îl felicitară, îl îmbrăţişară, Didina plângea, şi râdea şi exclama:

— Dragul mamii, dragul mamii, să-ţi ajute Dumnezeu!... Ce fată bună, săraca Nina, şi cuminte!... Poate o vrea Dumnezeu ca în curând şi Liana...

Liana o opri râzând:

— Încet, mămicule, nu te grăbi!... pe mine lasă-mă deocamdată!... Mircea cât s-a gândit până s-a hotărât?...

3

S-au culcat foarte târziu şi totuşi Liana s-a mai frământat câteva ceasuri până să poată adormi. Gândurile îi fierbeau în minte într-o confuzie obositoare, semne de întrebare fără răspunsuri, şi toate se învârteau în jurul aceluiaşi Dandu. Aci se felicita că a amânat până dumineca viitoare întâlnirea, aci regreta amar şi-şi făcea imputări: de ce amânarea? I-e frică de el sau de ea însăşi? Îl iubeşte? Cum să iubească un om pe care abia l-a cunoscut? De ce nu l-ar iubi dacă e mai bine ca ceilalţi băieţi? Dar e mai bine sau e ca toţi ofiţerii? Se simţea când ridicolă că vrea să dea proporţii de problemă unui simplu flirt, şi încă cu un locotenent, când totuşi eroină care se chinuieşte crâncen între pornirea inimii şi judecata raţiunii.

A doua zi voia să fie mândră şi nepăsătoare şi nu reuşi să fie decât nervoasă, morocănoasă. Ieşi prin oraş mai mult ca în alte zile. Îşi dădea seama că dorea să-l întâlnească întâmplător. Se întâlni cu Remus Oloman. Veni vorba despre Dandu. Îi făcea plăcere să audă cel puţin vorbindu-se despre el, orice, chiar rău. Tânărul îi spunea, ca şi Coralia deunăzi, că aviatorul o iubeşte cu furie:

— Nici n-am văzut asemenea pasiune decât în romane... Cu cine se întâlneşte numaidecât se spovedeşte, fie prieten, fie o simplă cunoştinţă. Înţeleg, îndrăgostiţii simt nevoia să-şi trâmbiţeze puţin dragostea, dar şi dragostea prea trâmbiţată e de calitate inferioară şi nu poate să fie durabilă. În orice caz, şi în chestia asta, Dandu mi se pare că e tot cum îl ştiu eu, un mare fleac!

— Nu crezi că exagerezi? protestă Liana. Adică pentru că mă iubeşte pe mine?...

— Pardon! zâmbi Oloman încurcat, observându-şi gafa. Nu trebuie să-l aperi, fiindcă nu m-am gândit să-l ofensez... Că te iubeşte ar fi tocmai o dovadă de bun gust din partea lui. Nu sunt însă tot atât de sigur dacă ar fi şi din partea d-tale.

— Eu însă sunt sigură că la fel aş protesta şi în favoarea d-tale, dacă te-ar maltrata cineva, fără ca asta să însemneze neapărat iubire! zise repede Liana, căutând astfel să reducă valoarea protestului involuntar de adineaori.

Un răstimp mai vorbiră tot despre Dandu. Remus insista să-i dovedească cu argumente că ofiţerul n-ar fi un partener la nivelul ei, dar pe un ton uşor, să aibă în orice clipă posibilitatea de-a întoarce argumentele în glumă. Liana râdea nervos şi aproba din ce în ce mai înfricoşată ca să nu-şi trădeze sufletul. Era convinsă în sine că Remus îl bârfeşte numai din invidie şi-l dispreţuia că îndrăzneşte să se compare cu Dandu...

La Universitate văzu pe Coralia, care de câtva timp se arăta mai des pe culoare, desigur nu pentru cursuri. Nu se putea să nu discute şi despre Dandu. Coralia bănuia că Liana are puţină slăbiciune pentru locotenentul aviator tocmai pentru că afecta prea multă indiferenţă. Începu să-l laude şi observă o lucire de bucurie în ochii Lianei. Asta o îndemnă să adaoge, ca un avertisment discret şi amical, că totuşi Dandu n-are reputaţia de-a fi statornic în pasiunile lui şi că a auzit vag despre vreo trei fete de condiţie foarte bună, cărora le-a sucit capul, a trăit cu ele şi apoi s-a plictisit.

— Depinde totdeauna de noi cum se poartă bărbaţii — zise Liana vizibil nemulţumită. Cel puţin aşa am impresia, cu toate că eu n-am nici o experienţă în privinţa asta.

— Fireşte, mai încape vorbă? încuviinţă Coralia. Îţi spusei numai ca să ştii cu cine ai de-a face. Tu eşti inteligentă şi... Dar nu strică să fii prevenită şi... prudentă.

— Îţi mulţumesc, dragă — făcu Liana cu o superioritate ironică. Pot să-ţi mărturisesc însă cu toată sinceritatea, ca unei prietene sincere, că Dandu ăsta mi-e tot atât de indiferent ca şi alţii, mulţi, care m-au urmărit cu aşa-zisa lor iubire... Sunt destul de inteligentă, cum prea bine zici şi tu, ca să nu mă încânt aşa de uşor!

În sine era indignată de răutatea oamenilor. Coraliei i-e necaz că aviatorul n-a remarcat-o pe ea care nu i-ar fi făcut deloc dificultăţi, obişnuită cum este să-şi încerce norocul cu oricine. Totuşi ceea ce i-a spus Coralia o supăra mai mult decât aprecierile lui Oloman. Nu se gândise încă la trecutul lui Dandu. Avea credinţa că ea e prima lui iubire adevărată. Descoperirea că Dandu a mai iubit şi pe altele, o întrista. Cine vor fi fost cele trei? Le-o fi iubit el sau l-au ademenit ele cum ar vrea poate şi Coralia?...

Acasă, în lipsa ei, se primise un coş de flori şi într-un plic, pe o cartă de vizită: „E prea mult până duminecă", îi pieri îndată amărăciunea şi uită toate răutăţile oamenilor.

— Când a venit? Cine l-a adus?... Vai ce rău îmi pare că n-am fost aici! Ar fi trebuit să-i scriu două rânduri de mulţumire.

Reciti bileţelul. Avea dreptate Dandu, e prea mult până duminecă. Azi e abia miercuri. Ce nesocotită a fost când n-a lăsat cum a propus el!

Joi şi vineri urmară alte flori, iar sâmbătă aduse el însuşi un buchet. A venit la întâmplare, dacă o găseşte bine, dacă nu cel puţin va vedea casa şi îşi va potoli dorul.

— Drăguţ chiar de n-ar fi adevărat — zise Liana voioasă, strângând florile la piept.

Totuşi n-aveau ce să-şi spuie. Nici Liana nu găsea nici un subiect. Tot ce-i trecea prin minte i se părea fără interes. Într-un târziu vorbi numai ca să zică ceva:

— De când nu ne-am mai văzut a început iama...

— Da — făcu Dandu la fel — şi s-a deschis patinajul la Cişmigiu.

Şi continuă după o tăcere, ca şi când i-ar fi venit o idee: îţi place patinajul?

— Da, dar mi-e frică de cădere... Am încercat de câteva ori şi...

— Vrei să încerci cu mine?... Eu sunt patinor vechi. Aş putea zice că sunt un as dacă nu mi-ar fi ruşine să mă laud singur.

— În tine cred că aş avea încredere şi nu mi-ar fi frică! zise Liana privindu-l.

Consultară pe d-na Rosmarin care, fireşte, admise cu entuziasm, complectând că Liana chiar ar avea nevoie de puţin exerciţiu, că prea stă mult în casă gârbovită cu cărţile, că are tot ce-i trebuie încât chiar şi mâine ar putea să înceapă, că dealtfel ei îi plac mult sporturile... Dandu se oferi s-o ia de-acasă şi s-o aducă înapoi, făgăduind că într-o săptămână cel mult Liana are să patineze ca un înger...

A doua zi se prezentă, neuitând nici florile, şi pe urmă zilnic, la orele fixate, ca un cronometru de precizie. Mergeau pe jos şi se întorceau pe jos, fără să vorbească şi fără să se privească, uneori ţinându-se de mână ca doi copii cuminţi. Pe gheaţă Liana, la început, ţipa şi râdea şi se lipea de el, având mereu impresia că pământul îi alunecă subt picioare:

— Cad!... Cad!... Ţine-mă mai bine!... Dandu, ce faci?... Nu mă lăsa!

Căutau locurile cu mai puţină lume. Se opreau din când în când să se odihnească şi atunci se priveau râzând, cu respiraţia grea, rămânând apropiaţi, ea agăţându-se de el care îi cuprindea mijlocul şi o strângea uşor. Liana era îmbujorată de frig, deşi nu-l simţea deloc, parcă prin atingerea corpului ei de corpul lui s-ar fi creat o lume specială a lor asupra căreia lumea cea mare nu mai avea nici o influenţă. Îi venea necontenit să strige ca să-şi uşureze inima de bucuria care o umplea atât de mult încât ajungea până unde se mărgineşte cu durerea.

— Acuma destul! şoptea dânsa când nu mai putea îndura zbuciumarea. Aidem acasă!... Sunt atât de obosită, atât de….

4

Înainte de Crăciun, într-o zi, plecând de la Cişmigiu, apucară pe alt drum. Liana, înfierbântată, n-a observat decât când s-a pomenit în Piaţa Teatrului Naţional aşteptând să treacă în strada Regală.

— Pe unde m-ai adus? întrebă ea nedumerită.

— Trecem puţin pe la mine, să te încălzeşti că prea eşti înfrigurată — şopti Dandu strângându-i uşor braţul.

Liana îşi retrase braţul şi se dezlipi de el ca şi când s-ar fi trezit brusc din somn. Îi zise apoi îngrijorată:

— Nu, nu, te rog, du-mă acasă...

— Fiindcă Dandu ezita şi stăruia, Liana urmă puţin iritată:

— La urma urmelor pot merge şi singură... La revedere!

Se întoarse şi coborî repede pe strada Cîmpineanu. I se părea că aude din urmă chemarea lui, dar asta o îmboldea să-şi iuţească mersul. Se opri numai la staţia de tramvai. Şi nu urcă imediat. Credea că are să vie şi el Trebui să ia singură vagonul următor... Acasă minţi că o doare capul ca să evite întrebările despre Dandu.

Se simţea zdruncinată în toată fiinţa ei. Adică pentru că a fost drăguţă cu el cum n-a mai fost cu nimeni, vrea s-o ducă acasă parcă ar fi şi ea vreuna din cele trei de care şi-a bătut joc? A avut dreptate şi Oloman, şi mai ales Coralia. Şi ea cum l-a apărat! L-au cunoscut mai bine alţii... Iar când a refuzat, cum ar fi făcut orice fată care se respectă, a lăsat-o să plece singura…

— A, nu, e un om rău! îşi zicea cu tristeţe. Cât regret că nu l-am ţinut la distanţă după prima necuviinţă!

Cu toate acestea l-a aşteptat zilele următoare să vie. Cumpănind mai bine lucrurile, s-a hotărât să nu facă iar atâta caz, ca rândul trecut, pentru un incident în definitiv fără importanţă reală. Invitaţia lui poate chiar să fi fost bine intenţionată. Ea nu şi-a dat atunci seama că i-e frig deşi îi era, căci pe urmă a dârdâit până acasă... Mai vinovat, sau mai curând nedelicat a fost că n-a alergat după ea să încerce s-o împace, cum ar fi trebuit şi ar fi fost dator dacă într-adevăr o iubeşte.

Începea să-i pară rău că s-a pripit. Îşi pusese atâtea speranţe în sărbătorile Crăciunului. Proiectase să-l poftească la masă în seara de ajun, să se bucure împreună de pomul pe care voia să-l împodobească mai frumos ca totdeauna. În cele din urmă se găsea mai vinovată pe ea. Ar fi trebuit să se ducă a doua zi la patinaj, să se întâlnească şi nici să nu mai pomenească de neînţelegerea aceea. Nu s-a dus, crezând că va veni el. Acuma nu se mai poate duce fără să se umilească.

— Nu mai fac nici un pom de Crăciun, mămicule! zise ea când văzu că i s-au fărâmat toate socotelile. Nici nu mă simt aşa de bine... De aceea n-am mai ieşit nici la patinaj... Va fi un Crăciun ca oricare...

Didina se spăimântă: n-o fi oare bolnavă fata şi nu spune? Să nu se mai trudească cu pomul; au făcut în fiecare an până acuma, ajunge... O să petreacă foarte bine şi fără pom de Crăciun. În seara de ajun vor avea la masă şi câţiva mosafiri, fireşte numai intimi: d-na Gotcu, care devenise aproape din familie de când a salvat pe Rosmarin, soţii Buta, Iancu Petrescu... Doar Constantin Alistar e mai străin, dar el s-a invitat singur, probabil ca să aibă prilej să mai vadă pe Liana.

— Mi se pare mie că domnul director s-a uitat prea adânc în ochii fetiţei noastre şi acuma dă din colţ în colţ de dorul ei! zise d-na Rosmarin răsfăţând-o. Nu se întâlneşte o dată cu Alexandru fără să-l întrebe de tine şi să-ţi trimită complimente şi salutări...

Liana făcu o sforţare ca să se stăpânească şi să-şi păstreze zâmbetul resemnat:

— Aşa eşti tu, mămicule, toate le vezi în roz...

D-na Rosmarin dorea s-o înveselească cu orice preţ şi căuta să-i spuie numai lucruri care să-i facă plăcere. Ajunse şi la Dandu:

— Ai putea să-l pofteşti şi pe dânsul, dragă Liana!... Eu cred chiar că s-ar cuveni. Numai câte flori ţi-a trimis băiatul şi cât de gentil s-a purtat cu tine la patinaj... Ar merita atâta atenţie şi sunt sigură că s-ar bucura foarte mult!

— Nu, mămicule drag! zise Liana cu o tresărire parcă i-ar fi atins o rană deschisă. Lasă cum aţi stabilit voi! E mai bine!... Poate altădată să-l poftim... Acuma ar fi şi prea târziu...

În seara de ajun familia Rosmarin era liniştită şi mulţumită. Lipsea numai Mircea, era invitat la Gavrilescu unde se făcea petrecere mai veselă, cu tineret, încuviinţase lipsa aceasta până şi Rosmarin care ţinea cel mai mult la tradiţia de-a avea toată familia adunată de sărbătorile mari. Dealtfel toată lumea ştia că Mircea se află în preajma logodnei oficiale cu Nina. Se aşezară la masă într-o atmosferă plăcută, cum şade bine unor oameni aşezaţi. În capul mesei trona d-na Gotcu, care se considera şi era considerată protectoarea casei. Fireşte, a povestit cine mai ştie a câtea oară, să audă şi cei ce încă n-ar fi aflat, cum l-a salvat pe Rosmarin, cum a primit-o ministrul şi cât a fost de drăguţ şi de culant, luând mereu martoră pe Liana.

— Cine are proptele scapă uşor de griji şi de necazuri! observă de câteva ori Iancu Petrescu uitându-se la Rosmarin cu o admiraţie invidioasă.

Alistar, fără nici o intenţie, mai mult ca o explicaţie, spuse că toate mişcările de personal s-au amânat până la întâi aprilie când începe noul buget D-na Gotcu înţelese că directorul încearcă să micşoreze valoarea intervenţiei ei şi se supără:

— Ce are a face dacă s-au amânat? Crezi d-ta că vorba ministrului nu mai e bună pentru aprilie?... Oi fi d-ta director general, nu zic, dar dă-mi voie mie să-l cunosc mai bine pe domnul ministru că în casa mea a crescut şi...

Liana şedea între Alistar şi Iancu Petrescu. Deşi inima ei se zvârcolea şi gândurile îi rătăceau aiurea, reuşea printr-o încordare de voinţă să pară fericită, să spuie câte-o glumă şi să asculte altele, să zâmbească şi să cocheteze. Numai în ochii mari persista o umbră printre sclipirile umede. Alistar o asalta neîncetat cu complimente şi vorbe dulci în toate gamele, subliniate de aceleaşi priviri înflăcărate, în vreme ce celălalt vecin, Iancu Petrescu, îşi dregea numai glasul şi nu ajungea să plaseze nici una din frazele pe care le pregătea ca să se manifeste şi el.

După cină d-na Gotcu reclamă un pocher mic, familiar, doi lei miza. numai aşa, pentru uciderea timpului. Cum Constantin Alistar a avut prudenţa la masă să declare că nu joacă astă-seară cărţi, partida s-a constituit cu soţii Buta şi bătrânul Rosmarin, având drept chibiţ fidel pe Iancu Petrescu. Jucau în sufragerie unde au rămas şi după terminarea mesei. Mai târziu Liana, plictisită, trecu în salon, în colţul ei, pe divan, între perniţele multicolore. Constantin Alistar se duse după ea bucuros ca şi când Liana s-ar fi retras numai pentru el. Aici, singuri, vorbiră însă despre lucruri mai indiferente decât dincolo, în faţa tuturor. Cuceritorul stătea în picioare lângă divanul pe care se odihnea Liana, îşi tremura genunchii şi nu îndrăznea să reia cascada complimentelor teatrale.

— De ce nu stai jos? întrebă Liana visătoare. Ţi-e frică de mine?

Alistar se aşeză pe marginea divanului, dar convorbirea continuă pe aceeaşi linie. Numai glasul lui devenea mai răguşit şi mai sacadat. Într-un moment, pe când buzele uscate rosteau cuvinte depărtate, mâna lui Alistar începu singură să alinte braţul Lianei, cu un gest reflex peste putinţă de a fi stăpânit. Atingerea I se părea Lianei nesuferită. Îi amintea că tot aici, pe divan a stat acum câteva zile ultima oară cu Dandu. Îşi retrase braţul cu o mişcare leneşă, să nu se observe că respinge o mângâiere şi totuşi să se ferească. Peste un răstimp îi luă mâna şi spuse cu o voce nouă, limpezită parcă de o emoţie sinceră:

— Liana, de mult mă chinuiesc să-ţi pun o întrebare serioasă, pentru mine chiar gravă... Vrei să-mi răspunzi franc, fără înconjur?

Liana presimţea întrebarea. Altădată ar fi măgulit-o. Acuma o înfricoşa. Murmură cu un surâs incolor:

— Sper că nu e ceva...

— E tot. Liana! reluă Alistar cu o undă de tristeţe. E toată viaţa mea sau ceea ce îmi mai rămâne din viaţă. De aceea sunt atât de mişcat... Crezi tu, Liana, că ai putea să mă iubeşti pe mine cu adevărat şi numai pe mine?

Liana îi încrucişă privirea. Surâsul îi încremeni pe buzele foarte vopsite care zadarnic se sforţau să bâlbâie cuvinte mincinoase convenţionale. În aer se suspendă pauză numai de câteva secunde care însă i se părea nesfârşită. Îşi auzi apoi glasul atât de schimbat că abia îl recunoştea:

— Lasă-mă, să mă mai gândesc, să-mi cercetez mai bine inima!...

— Desigur! Prefer şi eu! spuse Alistar cu o uşurare. Doresc chiar să te gândeşti bine, să reflectezi, să cumpăneşti... Eu sunt acuma în vârstă, ca să nu zic bătrân — adăogă cu o fluturare amară. Nu mai pot fi atât de egoist să mă gândesc numai la fericirea mea şi nici atât de mărginit să-mi clădesc fericirea pe o simplă iluzie a mea... Să-mi dai răspunsul când vei crede că poţi. Nu te voi grăbi. La vârsta mea nici nu mai şade bine graba. Eu, fii sigură, n-am să-mi schimb hotărârea. Două luni m-am examinat şi m-am frământat până am ajuns aci. Dacă nu vei fi tu, atunci nu va mai fi nimeni!

Liana îşi recăpătase calmul. Asculta şi se gândea că vorbele, tocmai când sunt mai sincere, par solemne şi artificiale ca într-un film sonor. Poate la fel are să i se pară lui şi răspunsul ei:

— De aceea nici eu nu vreau să te mint şi dealtfel nici n-aş putea! Trebuie să fiu sinceră şi faţă de d-ta, dar mai ales faţă de mine însămi!... Eu cred că nimeni nu poate iubi adevărat decât o dată în viaţă. Îţi închipui prin urmare cât de serios trebuie să-mi cumpănesc inima înainte de a-ţi da un răspuns serios?

— Da şi îţi mulţumesc, Liana! Voi aştepta! zise Alistar sărutând grav mâna pe care nu încetase a o mângâia.

Vorbiră pe urmă iar despre lucruri străine, evitând să se mai privească în ochi ca şi când s-ar fi silit amândoi să respecte un consemn. Se cercetau însă pe furiş, el sperând un gest care să arvunească răspunsul, ea comparîndu-l în minte cu alţii...

5

În prima zi de Crăciun, la masă, Mircea povestea cum a petrecut în ajun la Gavrileştii. A fost lume multă, numai tineri. Nina a dorit petrecerea mai gălăgioasă fiind ultimul ei ajun de Crăciun ca fată. A fost şi Dandu, şi Oloman, şi Tănăsescu, au dansat, în sfârşit au petrecut straşnic până aproape de ziuă... Liana ar fi vrut să puie alte întrebări şi s-a pomenit interesându-se numai de Nina şi Angela. Mircea râdea:

— Îndrăcită fată şi Angela! Avea o dispoziţie extra-ordinară... Ea a fost sufletul veseliei... Cred că s-a îmbătat!... Dar voi cum aţi petrecut? Bine?

— O, foarte bine! zise Liana cu indiferenţă. Eu am stat de vorbă cu Alistar, ei au jucat cărţi...

Îi venea să plângă şi-şi muşca buzele ca să-şi înşele nervii.

În ziua a doua de dimineaţă, veni un coş de flori pentru Liana. Nu era liliac şi nici n-avea vreun cuvânt. D-na Rosmarin, care l-a primit, n-a întrebat de la cine e, dai era convinsă că e de la Alistar. Liana se enervă: de ce nu întreabă să ştie cel puţin dacă e nevoie de vreun răspuns?... Aducătorul era încă în curte. Didina reveni: nu e de la Alistar, e de la Dandu.

— Va să zică totuşi! se bucură Liana. Atunci trebuie să fiu şi eu drăguţă...

Nu-i trecea prin creieri nici un răspuns care să-i placă. Strică câteva cărţi de vizită. În cele din urmă scrise „cordiale mulţumiri şi aşteptări", zicându-şi:

— E idiot, dar acuma sunt incapabilă să...

În ziua a treia, tot de dimineaţă, a venit Dandu s-o ia la patinaj. Liana n-a crezut că are să vie aşa curând. A trebuit s-o aştepte să se gătească.

— O fi bună gheaţa? întrebă ea în momentul plecării.

— Nu ştiu, n-am mai fost, dar trebuie să fie! zise Dandu.

Reluară calea Cişmigiului tăcuţi ca şi altădată. Zăpada parcă scrâşnea sub paşii lor mai aspru. Liana îl cerceta cu priviri ascunse. I se părea mai tras la faţă ca după o suferinţă. Inima i se înduioşa. Îşi reproşa că l-a făcut să sufere, gândindu-se că numai sufletele calde sunt în stare să sufere în tăcere...

În aceeaşi zi pofti pe Dandu să facă revelionul la ei. Voia să înceapă anul nou cu adevărată bucurie. Se înţelese cu Nina şi cu Mircea ca petrecerile celor două familii să se complecteze. După miezul nopţii, îndată după masă, tineretul va trece de la Rosmarin la Gavrileştii unde va fi muzică şi dans.

Cele câteva zile până la revelion trecură ca un vis. Liana era agitată, într-o febrilitate şi o emoţie ca în aşteptarea unui eveniment hotărâtor şi inevitabil. Îşi simţea inima dornică de porniri generoase, plină de altruism, gata să dăruiască din mulţumirea ei inepuizabilă...

În sfârşit sosi seara revelionului. Masa era întinsă în sufrageria cea mare de sus. În bucătărie Didina dăscălea pe Tinca să nu facă vreo poznă, să aibă grijă de mâncări, să nu ardă fripturile... Dealtfel ea va veni să controleze tot înainte de-a începe să servească.

Mai fiind câteva ceasuri până să înceapă a veni invitaţii, familia era strânsă la taifas în subsol. Rosmarin avea un mare regret, că Costică Alistar nu poate face revelionul la ei — apucase să promită în altă parte. Liana îşi aduse aminte de întrebarea lui Alistar, dar o înlătură ca să nu-şi strice buna dispoziţie, socotind-o acuma ca o blasfemie faţă de sentimentele curate care-i stăpâneau inima. Numai din gură spuse şi ea că-i pare rău şi că e un bărbat foarte simpatic. Venind apoi vorba despre Dandu, femeile se întreceau în laude spre bucuria Lianei. Numai Rosmarin bodogăni clătinând din cap:

— Bine, bine, bun băiat, nu zic, dar aş vrea să ştiu ce intenţii are?,.. Văd că vine mereu pe-aici, din flori nu ne slăbeşte... O fi vrând ceva omul şi nu îndrăzneşte?... C-apoi nici aşa nu se poate la infinit, că mâine-poimâine o să-nceapă şoaptele şi vorbele şi pentru o fată cumsecade ar fi ruşine, că noi suntem oameni săraci dar cinstea ne-o ţinem nepătată...

Liana se roşi şi se tulbură. Întrebă totuşi:

— Şi, mă rog, ce-aţi vrea voi să facă băiatul ca să vă intre în voie?

— Ce face orice tânăr de omenie — zise bătrânul scrutând-o. Ai văzut Mircea, când a socotit că...

— Asta-i adevărat — observă atunci şi Didina căreia Rosmarin parcă i-ar fi ghicit gândurile. Dacă te iubeşte, draga mamii, şi dacă tu îl iubeşti...

— Dar nu-l iubesc deloc! izbucni Liana deodată. Cine v-a spus că-l iubesc?... Şi mai lăsaţi-mă, vă rog, în pace cu eternele voastre tocmeli matrimoniale! Nu pot vorbi cu un băiat fără ca voi să mă măritaţi numaidecât cu el... Eram aşa de bine dispusă şi vreţi să-mi stricaţi toată seara!

Izbucnirea şi minciuna erau o salvare pentru sufletul ei prea încărcat. Îi era frică mereu să nu-şi trădeze fără voie, într-un strigăt de descătuşare, sentimentul dulce şi amar care începuse a o tortura cu cât se apropia ceasul sosirii oaspeţilor. S-a mirat ea însăşi când a rostit atât de categoric minciuna şi s-a bucurat în sine parc-ar fi făcut o mărturisire publică de iubire...

De la unsprezece până la unsprezece şi jumătate a venit toată lumea. S-au aşezat la masă cu un sfert de oră înainte de miezul nopţii, să-i găsească anul nou cu farfuriile şi paharele pline. Liana fixase locurile la masă din vreme. La dreapta ei a pus pe Dandu şi la stânga pe Oloman lângă care urma Coralia şi apoi locotenetul Tănăsescu. Pe Mircea, care părea absent şi grăbit să plece mai curând la Gavrileştii, l-a aşezat alături de d-na Agripina Buta împreună cu Iancu Petrescu. Numai pe Leliţa, ca să-i facă plăcere, n-a despărţit-o de maiorul ei care era în plină vervă politică.

Ultimul sfert de oră al anului vechi a fost strivit în glume şi gustări. Liana a încercat să schimbe câteva cuvinte banale cu Dandu. N-a putut continua. În ochii lui mocnea un foc care o spăimânta şi o moleşea.
Se părea că azi e atât de frumos, atât de mare şi de puternic încât se temea să nu-i scape vreo vorbă de adoraţie în auzul tuturor. Se întoarse spre Remus începând o convorbire în care ea avea mai mult de ascultat. Îi auzea glasul încrezut, dar abia înţelegea ici-colo câte-o vorbă. Scaunele erau atât de apropiate încât şoldul ei atingea şoldul lui Dandu şi atingerea o înspăimânta. Subt masă piciorul lui se strecura mereu subt picioarele ei înfăşurându-le într-o strânsoare insistent. Îi trecea prin minte că ar trebui să-şi retragă picioarele şi că nu e cuminte ce face. Încercă o mişcare şi simţi că picioarele, în loc să se îndepărteze, se lipeau mai strâns de ale lui. Atunci întrerupând disperată pe Oloman cu nişte întrebări fără sens, întinse braţul spre Dandu să-i facă un semn. Moale şi neputincios, braţul alunecă de pe masă în poală. Parcă-ar fi atins un duşman degetele se încordară şi se înfipseră furios în carnea lui. Gestul o îngrozi şi o dezmeteci. Îşi desprinse binişor picioarele din încolăcirea lui, se aşeză mai bine pe scaun şi, făcându-şi vânt cu batista mică, întoarse capul spre Dandu şi murmură cu un surâs întrebător:

— E aşa de cald aici... Nu? Ar trebui poate să...

Aparatul de radio cânta melodii vesele, variate, la întâmplare, umplutură pentru încheierea anului. Bebe îşi luase însărcinarea să manevreze aparatul şi la momentul oportun să stingă lumina. Deodată o voce speriată de femeie răsună în difuzor:

— Atenţiune!... Când va bate gongul va fi ora douăsprezece!

Toţi se ridicară în picioare cu zgomote de scaune date la o parte. Câţiva nerăbdători strigară:

— Lumina!... Lumina!...

— Lăsaţi că ştiu eu! protestă Bebe alergând grav de la un comutator la altul să facă întunerec.

Urmară secunde de încordare. Buta, socotind că a găsit un spirit nou, răcni:

— Doamnelor şi domnilor, sărutările sunt oprite pe întunerec!

— Noi ne sărutăm şi la lumină şi pe întunerec! replică ţanţoş maiorul Antonescu. Dar parcă tot mai plăcut e pe întunerec... Ce zici, Leliţo?

Leliţa gânguri ca o porumbiţă fericită. Cuprinsă de o nouă tulburare şi parc-ar fi vrut să se justifice vorbind, Liana exclamă nervos:

— Bine că s-a isprăvit şi anul ăsta că a fost aşa de...

— Sss!... Ssss! o întrerupse furtunos toată lumea. Gongul!

Prima bătaie pomi ca un dangăt de clopot. Bebe număra cu glas de cavalerist:

— Una!

Braţul lui Dandu încolăcise talia Lianei de îndată ce s-a făcut întunerec Când începu să bată gongul, Dandu o strânse la piept şi-i strivi buzele într-o sărutare sălbatecă. În prima clipă Liana se gândi ce-ar fi dacă acuma Bebe, ca să facă o glumă proastă, ar da drumul luminii? Gândul o îndârji. Cuprinse cu braţele fierbinţi gâtul lui Dandu abandonându-se în voia plăcerii, parcă ar fi vrut să spuie că nu-i mai pasă de nimeni şi de nimic.

Bebe număra solemn:

— Cinci!... Şase!...

IANUARIE

1

— Şapte!... Opt! continua Bebe implacabil şi sigur ca o maşină de calculat.

Încleştarea îmbrăţişării era dureroasă şi totuşi Liana ar fi vrut să nu se sfârşească niciodată. O dureau crâmpeiele de gânduri care-i aminteau că bucuria aceasta se va sfârşi îndată, că nu mai sunt decât câteva secunde. Clipele numărate de bătaia gongului tainic şi de glasul micului frate i se păreau cele mai fericite din toată viaţa ei trecută şi viitoare... Când răsună a unsprezecea lovitură braţele ei se desprinseră singure de pe gâtul lui Dandu şi buzele se dezlipiră suspinând imperceptibil :

— Destul...

— Douăsprezece! strigă Bebe deodată mai apăsat şi adăogând repede: La mulţi ani!

Se făcu iar lumină. Casa se umplu de urări, de ciocniri de pahare, de strigăte glumeţe şi de râsete. Remus îi ură Lianei s-o vază licenţiată în anul cel nou.

— Nu-ţi doresc să te măriţi încă! urmă dânsul. Ar fi păcat de o fată aşa de frumoasă să devie proprietatea cine ştie cărui ursuz de bărbat!

Liana mulţumi cu un surâs şi se întoarse la Dandu care stătea cu paharul în mână.

— Îţi urez mult noroc şi împlinirea tuturor dorinţelor! îi zise încet, privindu-l în adâncul ochilor.

— Eu numai pe tine te doresc! răspunse înăbuşit aviatorul.

Tinca îşi începu îndată activitatea cu mare râvnă. D-na Rozmarin o urmărea din ochi, îi mai făcea câte-un semn şi în acelaşi timp îndemna pe toată lumea să se servească lăudându-şi bucatele cu o modestie, care cerea complimente... Numai Mircea era din ce în ce mai nerăbdător, făcând chiar observaţii Tincăi, spre dezolarea Didinei, că serviciul e prea adormit şi aşa n-are să se sfârşească masa nici până la ziuă.

— Ai răbdare, Mircea dragă! zise în cele din urmă d-na Rozmarin amărâtă că-i indispune mosafirii. N-ai frică, ajungeţi la timp la Gavrileştii!... De ce. să ne strici nouă petrecerea?

Mircea bombăni ceva în farfurie, tăcu un răstimp, dar după friptură reîncepu:

— Ei, gata băieţi?... Haidem să mergem că ne-apucă aici dimineaţa!

— Nu se poate până nu ne aflăm norocul din biletele de plăcintă! se împotrivi Liana, spre marea bucurie a d-nei Rozmarin.

Dealtfel Liana se simţea atât de bine că nici n-ar mai fi plecat dacă ar fi rămas şi Dandu. Avea o teamă că acolo nu va mai putea fi aşa de aproape de el sau că se va întâmpla ceva şi are să se destrame-farmecul care a urzit o fericire de vis.

Biletele de plăcintă, aduse pe o tavă mică de argint, fură cetite de d-na Buta, sentimental şi poetic, stârnind râsete de circumstanţă. Liana ar fi dorit ceva cu multă iubire şi-i ieşeau numai lucruri triste, oricât răscolea bileţelele. Când lui Mircea i se prooroci că are să îmbătrânească burlac, Liana se consolă puţin:

— Toate ies de-a-ndoaselea... Ce păcat!... Nu-i aşa, Danduţule?

Surprins de întrebare, locotenentul râse, dar numai din gură, faţa rămânându-i serioasă:

— Ce-are a face!... Astea-s lucruri care...

Între timp Tinca mai pusese pe masă o maşină de spirt şi bucăţele de plumb. Când văzu Mircea şi asta, se sculă de la masă furios:

— Ei, nu!... Dacă ne-om lua după mama, ne găseşte aici şi Boboteaza!

Totuşi mai trebui să aştepte, căci mai ales fetele ţineau să-şi vază viitorul în plumbul topit. Ca să arate că e hotărât să plece chiar singur la nevoie, Mircea îşi luă paltonul şi privi îmbrăcat figurile ce se cristalizau din plumbul răsturnat în farfuria cu apă.

— Uite ce coroniţă frumoasă i-a dat Lianei! exclamă d-na Rozmarin. Oare ce-o fi însemnând coroniţa?

— Ce să însemne coroniţa la o fată? zise d-na Gotcu. Cununie!

— Se duce, se duce fata! strigă maiorul Antonescu. O să jucăm curând la nuntă!

Liana ar fi vrut să se uite la Dandu, dar nu îndrăznea de ruşine. Dealtfel Mircea curmă conjecturile mai ample cu declaraţia gravă:

— Dacă nu veniţi, eu plec singur!...

— Lăsaţi-l frate, că omul aşa-i când îl cheamă dragostea! făcu d-na Gotcu. Hai, duceţi-vă, copii, cu toţii, să scăpăm de voi, să ne încercăm şi noi norocul! Cine-a pomenit revelion fără niţel joc de cărţi?

Tinerii se urniră, zoriţi aprig de Mircea. Încărcaţi într-un automobil, claie peste grămadă, toţi câţi erau, în câteva minute debarcară în strada Frumoasă unde stătea Gavrilescu. Fură primiţi cu urale zgomotoase. Angela, ameţită de şampanie, într-un elan de voie bună, oferi tuturor câte-o sărutate. Liana întoarse capul îngrozită când văzu că într-adevăr se agaţă şi de gâtul lui Dandu...

Casa era plină numai de tineret. Trei lăutari cântau neobosiţi pentru dansatori. Gavrilescu îşi plimba jovialitatea dintr-o cameră în alta, fericit de fericirea odraslelor sale. Îmbrăţişă pe Mircea cu efuziune, iar pe Liana o sărută pe frunte, urându-i părinteşte toate bucuriile. În vreme ce Liana mulţumea şi-i transmitea salutările bătrânilor, Angela sosi iar val-vârtej şi se aruncă în braţele lui Dandu strigând:

— Hai să dansăm, Victoraş!... Grozav îmi place să dansez cu tine!... Tu eşti cel mai bun dansator şi te potriveşti cu mine ca o mănuşă...

Dandu avu o ezitare. Aruncă o privire Lianei ca o scuză. Angela îl ducea. Dispărură în ritmul dansului.

— Zburdalnică şi nebunatecă e fata asta! zise Gavrilescu încântat. Ce să-i faci? Aşa e tinereţea!... Să petreceţi cât sunteţi tinere, că pe urmă Dumnezeu ştie ce-o să fie!

Câţiva băieţi dădeau târcoale Lianei. Ea alese pe Remus O revoltă înăbuşită îi clocotea în suflet. Purtarea Angelei i se părea o sfidare. Regreta amar că a plecat de-acasă unde a fost atât de fericită. Dacă i-ar fi spus lui Dandu, poate că şi el ar fi preferat să rămână acolo. Se gândea ce să facă? În orice caz i-ar fi insuportabil să petreacă în casa asta unde, de cum a trecut pragul, i s-a risipit toată mulţumirea. Dacă nu i-ar fi fost ruşine de invitaţii pe cari abia i-a părăsit, s-ar fi întors acasă.

— Ai vreo neplăcere? întrebă Oloman observându-i schimbarea şi mai ales tăcerea.

— Nu — zâmbi Liana. Dar sunt puţin ostenită... Am alergat atâta azi...

Pentru dansul următor veni Dandu, scăpat cu multă dificultate din braţele Angelei. Liana îl scruta ca şi când ar fi vrut să-i citească în inimă dacă a dansat cu plăcere cu cealaltă. Dandu era încălzit şi avea respiraţia aprinsă. Liana, lipindu-se de el ca de un scut protector, murmură cu buzele aproape de urechea lui:

— Dansează bine Angela?

Nu-i vedea figura, numai glasul i se auzi:

— Aş, nu mă interesează pe mine acuma Angela...

Lianei glasul i se păru dulce şi viril şi-i oferea o satisfacţie. După ce-şi gustă satisfacţia, îi spuse iar, cu altă voce, de răsfăţ:

— Nu-mi place deloc aici, Danduţule... Nu mi-e simpatică nici casa, nici...

— Atunci să mergem în altă parte... Vrei? zise Dandu întorcând ochii în ochii ei cu o tandreţe care ungea sufletul Lianei.

— Da! tresări ea bucuroasă ca şi când ar fi primit o mare dovadă de dragoste. Dar să nu observe Gavrileştii, să nu se ofenseze...

Fiind multă lume şi gălăgie, reuşiră să se strecoare în vestibul, să se îmbrace şi să iasă afară, nevăzuţi decât de femeia care făcea serviciul de garderobieră. Dandu o ţinea de braţ. Ajunseră în Calea Victoriei şi porniră spre centru. Treceau cu băgare de seamă pe lunecuşurile ce întrerupeau zăpada de pe trotoar.
Nu vorbeau nimic. Liana îşi auzea bătăile inimii, şi se simţea liniştită şi fericită parc-ar fi mers la patinaj. Un vânt aspru şuiera cu variaţii ca un plâns prelung, învolbura praf de zăpadă îngheţată, îi împingea din spate grăbindu-i parcă spre ţinta necunoscută. Automobile goneau cu muşterii gălăgioşi. La Calea Griviţii şoferii zgribuliţi pe maşinile în staţie îi salutară cu întrebări de claxon. Din restaurante răbufneau glasuri încâlcite cu melodii de beţie. Rarii pietoni umblau gesticulând larg şi vorbind tare parcă s-ar fi certat. Un bătrân cu chef, duhnind a băutură, pe trotoarul din faţa Ateneului, îi examină curios oprindu-se pe loc, clătinând din cap şi bombănind apoi:

— Poftă bună la dragoste!

Liana vedea şi auzea toate şi totuşi avea impresia că pluteşte într-o lume străină, straniu de ademenitoare. Cunoştea strada, casele, magazinele şi totuşi toate i se păreau necunoscute, ca nişte lucruri ireale între care ea singură trăieşte real împreună cu omul a cărui atingere îi comunica o senzaţie de supremă vrajă.

Trecând pe lângă Cafeneaua Corso se uitară amândoi la geamurile luminoase, întrezărind înăuntru decolteuri de femei, figuri lucitoare de veselie. Liana nu se întreba unde merge, nici nu-i trecea prin minte asemenea întrebare, parc-ar fi avut certitudinea că vor ajunge unde trebuie şi când trebuie. Observa că în Piaţa Palatului traversează spre strada Academiei, dar numai ca în vis, uitând imediat şi fără să recunoască aievea locurile. Pe urmă cotiră pe strada Regală şi pe urmă deodată îşi dădu seama că s-au oprit. Era o casă mare, cu multe etaje, cu poarta grea de fier forjat ca intrarea unui templu. Auzi glasul lui Dandu, foarte moale şi duios:

— Aici stau eu... La etajul al doilea... Ne urcăm?

Liana nu avu nici o ezitare. Obrazii îi erau umezi de firicele de zăpadă topite parcă ar fi plâns fără să bage de seamă. Murmură ca o respiraţie:

— Da...

Intră pe poartă, în gangul întunecos. Nu-şi simţea paşii. Era uşoară ca un fulg în vânt.

2

Din greşeală şi de somn Rozmarin încuiase uşa holului spre subsol şi Tinca nu mai putea veni să deschidă Lianei care suna lung la marchiză. Trebui să se scoale din pat el care abia aţipise.

— Ei vezi, astea nu-mi plac mie, modernismele astea — bombăni bătrânul dându-i drumul prin întunerec. Fata să fie fată, nu să umble nopţile cine ştie unde şi să-mi vie acasă la ziuă...

— Aşa e noaptea revelionului, tată drag, nu te supăra... N-am venit singură...

Vorbea atât de blind şi de cald că Rozmarin sc înmuie şi răspunse îngăduitor:

— Apoi şi noi numai adineaori ne-am culcat, pe la patru, că coana Raluca greu se ridică de la cărţi când pierde... Acuma nu ştiu cât o fi ceasul...

În aceeaşi clipă pendula din sufragerie începu să bată: şase.

— Ai, du-te şi te odihneşte că trebuie să fii frântă şi tu! urmă bătrânul cuprins deodată iar de somn şi trecând in dormitor.

— Noapte bună, tată drag! mai zise Liana amintindu-şi ca prin vis un cadran cu minutarele indicând trei fără zece.

În salon era călduţ cum îi plăcea ei. Întoarse comutatorul. În momentul când se aprinse lumina, afară se auzi o chemare întreită de claxon şi apoi demarajul unui automobil. Liana rămase pironită locului ascultând semnalul convenit cu Dandu care a aşteptat în maşină. Îi trimise o sărutare apăsându-şi degetele pe buze, sigură că în aceeaşi secundă face şi el acelaşi gest.

Se simţea atât de fericită încât voia să adoarmă cât mai curând, să prelungească cât mai mult moleşeala vranei ce o stăpânea. În câteva minute se găsea în aşternutul alb şi apoi, înainte ca gândurile ce se vâltorau în adâncimile tulburi să aibă răgaz a se limpezi, pleoapele se închiseră singure...

Se deşteptă pe la amiazi. Cea dintâi privire îi alunecă pe un mănunchi de trandafiri roşii, aşezat frumos de maică-sa, ca să nu-i tulbure somnul, pe un taburet lângă divan. Liana întinse braţul spre flori, le strânse la piept şi le sărută cu drag fără să simtă înţepăturile ghimpilor.

— De la el!... De la el!... Dragul meu! murmură năpădită deodată de toate amintirile nopţii.

Nu i se desluşeau totuşi amănunte înşirate şi depănate care să se închege şi să alcătuiască un eveniment. Era un cristal cu feţe infinite care toate împreună răspândeau o scânteiere fermecătoare. Poate mai târziu, când timpul va şterge luciul, se va despica în fragmente ceea ce azi e o năvală unică, impetuoasă. Îşi amintea numai ochii lui care implorau şi porunceau atât de stăruitor că inima ei se topea de o înduioşare fără margini. Şi pe urmă transformarea subită a înduioşării într-un extaz de zbuciumare dureros de dulce ca o prăbuşire în nefiinţă. Parcă aluneca vertiginos, fără posibilitate de oprire, printr-un vid nesfârşit, spre o lume nebănuită unde nu se poate ajunge decât purificată de toate aderenţele trupeşti.

Luă oglinjoara ovală de pe mescioară. Avea credinţa că nici n-are să se mai recunoască, atât de mult se simţea schimbată în întreaga fiinţă. Văzu însă aceeaşi figură drăgălaşă parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Numai roşul de pe buze era şters, buzele însăşi mai subţiate şi privirea ochilor mai fierbinte şi mai mângâioasă.

— Cum înşeală şi oglinda! se gândi Liana. Dacă nici bucuria cea mai mare nu lasă urme...

Descoperi pe sânul din partea inimii o pată vânătă.

— Asta e gura lui Dănduţ! îşi zise cu o înfiorare. Şi dinţii lui, şi... Asta a fost înainte de... Sau nu, nu, după... nu mai ştiu... E al meu! Numai al meu! Pentru totdeauna!

Siguranţa aceasta o socotea ca o biruinţă uriaşă care ar merita să fie trâmbiţată lumii întregi, ca să fie invidiată şi să-şi sporească încântarea.

Începu să se îmbrace. Petrecea obişnuit ceasuri în faţa oglinzii. Acuma ar fi vrut să stea şi mai mult. Trebuia să se facă mai frumoasă, mai nouă şi mai ademenitoare, să aibă o surpriză Danduţu când va veni s-o ia.

De mâncare n-avea poftă, dar la masă nu tăcu nici un minut. Fericirea ei cerea să se manifeste măcar în cuvinte în care să fie amestecat şi el cât mai des. Trecu pe urmă la bunica, să-i povestească amănunte mincinoase despre cum a petrecut azi-noapte, cu o siguranţă care o uimea şi pe ea. În mai multe rânduri însă se întrerupse, exclamând cu sinceritate descătuşată:

— A, matînă scumpă, de-ai şti cât sunt de fericită! Dacă ţi-aş putea spune!.. A început şi anul norocului meu, dragă matînă, aşa-i?

Dandu veni pe la patru s-o ia la patinaj. Liana aştepta gata. Plecară imediat, ocolind Cişmigiul, să ajungă mai repede în strada Regală. Din când în când Liana şoptea ca un copil:

— Vrei?... Vrei, Danduţule?

Aviatorul râdea mulţumit.

3

Fericirea Lianei cu cât se intensifica cu atât devenea mai egoistă şi mai ascunsă. I se părea că adevărat şi deplin fericită ar fi numai dacă ar sta permanent lângă el, undeva departe de lume, să nu vadă pe nimeni afară de Dandu şi nici pe el să nu-l vadă nimeni afară de ea. Înţelegea acuma pe Leliţa care căuta să ferească pe maiorul ei de orice atingere străină. Şi doar maiorul Antonescu n-avea nici înfăţişarea şi nici vârsta unui cuceritor. Dandu e altă socoteală. El e bărbatul cel mai frumos, cel mai bun, cel mai dulce din lume. Încât ea poate să fie geloasă şi de aerul pe care-l respiră el.

Îşi amintea cât s-a zbucimat înainte de revelion să nu-şi mărturisească sie însăşi că ceea ce simţea ar putea fi un început de gelozie. Atunci credea că gelozia e sentimentul care te face ridicol şi te înjoseşte. Azi îşi zicea, parc-ar fi descoperit o noutate, că gelozia e umbra iubirii. I-a fost ruşine de ea până în clipa când a venit iubirea mare care i-a pus stăpânire pe trup şi suflet deopotrivă. Acuma de-abia îşi dădea seama cât de sinceră era când spunea că n-a iubit niciodată. Bucuria cea mare a iubirii nu-ţi umple inima decât după experienţa proprie. Închipuirea după experienţele altora o falsifică. Până ce nu te dăruieşti n-ai dreptul să-ţi spui că ai cunoscut iubirea.

Totdeauna i-a plăcut să-şi examineze faptele: azi însă o făcea cu un fel de frenezie parcă ar fi refuzat să bâjbâie în întunerec tocmai în momentele cele mai fericite. Romantismul l-a considerat o excrescenţă a inconştientului. Recunoştea totuşi că de un răstimp trăieşte şi ea în plin romantism. Îl motiva cu argumentul că însăşi esenţa iubirii e romantică. Pretenţia generaţiei ei de a practica amorul rece, lucid, ca o simplă distrac-ţie uşoară, o privea ca justificarea unei prostituţii camuflate. Actul sexual fără substratul pasiunii copleşitoare i se părea o terfelire şi trupească şi sufletească de care trebuie să te ruşinezi în faţa oamenilor şi mai ales a conştiinţii tale. Dragostea ei, dincolo de convenienţele lumeşti, era curată şi senină, şi avea atâta gravitate în rostul vieţii ei încât toate celelalte preocupări dispăreau complect sau se puneau în slujba pasiunii. Ambiţia ei de a lua licenţa în acest an şi de a deveni independentă nu mai avea nici un sens. Viaţa ei nu mai recunoştea decât singura ţintă de a iubi pe Dandu. Ajunse curând să nici nu se mai gândească dacă şi el o iubeşte la fel. I se părea ceva atât de natural să fie iubită că nici nu mai înţelegea cum a putut trăi înainte de noaptea aceea. Iubirea nu e un târg: te iubesc pentru că mă iubeşti. Iubirea e o certitudine: te iubesc pentru că te iubesc. În momentul când i-ar fi apărut o îndoială s-ar fi simţit înjosită. Dealtfel două luni cât s-a chinuit şi a rezistat, a simţit iubirea lui ca un torent care sfărâmă toate zăgazurile...

Numai uneori îi fulgera prin creieri întrebarea: unde are s-o ducă dragostea aceasta? O alunga însă ca pe o tentaţie de a-i murdări comoara cea mai scumpă. Iubirea adevărată nu poate avea nici un scop; scopul în sine presupune ceva utilitar. Nici scop, nici sfârşit — iubirea e dincolo de timp şi spaţiu. Maică-sa nu mai îndrăznea să-i spuie direct, dar făcea veşnic aluzii la căsătoria ei cu Dandu. Era şi ca sigură că s-ar putea mărita oricând cu el şi se aştepta ca într-o bună zi Dandu, cu felul lui ciudat de a fi, să-i propuie legalizarea iubirii lor. Era hotărâtă să refuze, cel puţin deocamdată. Mai târziu, când poate pasiunea va deveni o obişnuinţă, atunci vor avea răgaz să se gândească şi la lucrurile lăturalnice.

Pentru Liana mare parte din farmecul iubirii era tocmai secretul. Avea convingerea, de când iubirea nu mai constituia un cuvânt cu rezonanţe goale, ci o practică atotcuprinzătoare, că taina ţine de esenţa dragostei mari. Îmbrăţişarea e un preludiu care trezeşte simţurile. În public îmbrăţişarea îşi pierde vraja şi devine un act convenţional ca şi strângerea mâinii. Dacă lumea ar cunoaşte legăturile lor, privirile curioase le-ar spiona fiece mişcare. Mult înainte de a fi întâlnit pe Dandu, gândindu-se la căsătorie, îşi închipuia cu silă ochii curioşi care a doua zi îi vor pipai corpul cu întrebări mute, îi vor scormoni inima şi-i vor pângări ofranda. Călătoriile de nuntă se fac, desigur, mai cu seamă ca să ferească iubirea tinerilor căsătoriţi de publicitatea indiscretă.

De aceea îşi ascundea iubirea cu o meticulozitate de care numai femeile sunt capabile, întocmai ca un avar care vrea să se bucure singur de comoara lui. Nici o precauţie nu i se părea de prisos. Când plecau de-acasă, mergeau împreună numai până la Teatrul Naţional, iar acolo se despărţeau. Dandu trebuia să rătăcească pe undeva cel puţin o jumătate de oră şi pe urmă să vie. Ea de asemenea făcea câte-un ocol, examina cu atenţie strada, să n-o vadă vreo cunoştinţă, şi urca prudent, parcă ar căuta o adresă. Avea o cheie de la apartament şi se strecura înlăuntru ca o umbră. Până sosea el, se îmbrăca într-o pijama de-a lui în care se simţea complect fericită ca şi când împreună cu haina ar fi îmbrăcat şi sufletul lui, unindu-se astfel până la identificare.

În lume se arăta mai rece cu dânsul decât înainte, interzicându-i chiar atingerile ascunse care odinioară îi dădeau fiori. Voia să-şi păstreze bucuria întreagă pentru ceasurile când sunt singuri. Dandu obişnuia să vie zilnic s-o ia de acasă, sub acelaşi pretext că merg la Cişmigiu, la patinaj. După Bobotează i-a cerut să-şi rărească vizitele. Era mai bine să-şi fixeze la fiece întâlnire pe cea viitoare. În oraş trebuiau să se găsească totdeauna ca din întâmplare. Ea însăşi intercala pauze ca întâlnirile să fie mai dorite. El nu obiecta nimic. Devenise aproape pasiv, atât era de întreprinzătoare iubirea ei.

Când nu se aflau împreună, era bucuroasă să poată cel puţin vorbi despre el. Când era singură îl simţea mereu alături, imaginea lui îi juca necontenit în ochi atât de vie încât uneori îi venea să întindă mâinile şi să-l îmbrăţişeze. Totdeauna căuta să provoace discuţii asupra lui, indiferent dacă avea să fie lăudat sau criticat. Îi făceau bine chiar vorbele care-l ocărau. Nu-i lua niciodată apărarea, ba câteodată adăoga şi ea vreun cuvânt de hulă, mai ales când astfel putea să prelungească convorbirea. Acasă, afară de tatăl ei, care se ţinea mai în rezervă în chestiile acestea, toţi vorbeau toată ziua despre frumosul aviator fiindcă toţi aşteptau din zi în zi o vizită cu cererea în căsătorie. Pe Liana o încântau mult laudele Tincăi, totdeauna aceleaşi şi totdeauna altfel subliniate.

Întâmplările din afară n-o mai interesau. Pentru ea toată lumea era Dandu. Nu participa nici la consfătuirile familiei decât aparent, printr-o prezenţă trupească; cu toate că aveau la ordinea zilei evenimentul important al logodnei lui Mircea fixată pentru mijlocul lunii, cununia urmând să se facă în februarie.

Fiindcă Gavrilescu voia să aranjeze o nuntă mare, logodna s-a serbat, fără preot, la o masă la care au luat parte numai cele două familii. Tinerii au schimbat verighetele la şampanie şi s-au sărutat, în vreme ce Didina şi Gavrilescu strigau lăcrimând:

— Într-un ceas bun şi cu noroc!

S-au îmbrăţişat pe urmă cu toţii şi au stat la masă foarte târziu. Gavrilescu declara la fiecare cinci minute că vrea să se îmbete şi că e singura lui zi deplin fericită de la moartea soţiei lui iubite. Liana făcea toate sforţările să fie veselă cum se cuvine în asemenea ocazie. Dacă ar fi fost de faţă şi Dandu era sigură că nimeni n-ar fi întrecut-o în voie bună. Aici însă nici măcar nu avea cum să aducă vorba despre el D-na Rozmarin a aruncat câte-o aluzie, dar s-a oprit înainte de a fi înţeleasă de ceilalţi socotind că n-ar fi cuviincios să bată toba despre lucruri care încă nu-s sigure. Într-un târziu însă, când nici nu se aştepta, Angela a întrebat-o:

— Dar aviatorul tău ce mai face? îl mai vezi?

— Da, cum nu! zise Liana. Ne întâlnim des la patinaj. M-a învăţat să patinez.

— Foarte simpatic băiat — observă cu un oftat Angela. Mi se pare că e ceva între voi, hm? Vă iubiţi puţin?

— Poate chiar mult! râse Liana, legănându-şi cu plăcere capul.

— Spun drept — continuă Angela — dacă nu s-ar ţine după tine, grozav mi-ar fi plăcut să-i sucesc capul! Are o mutră aşa de nostimă...

— Din partea mea ai toată libertatea, dragă! spuse Liana cu o superioritate dispreţuitoare.

Îşi aduse aminte cum s-a supărat la revelion din pricina Angelei. Îi era ruşine de supărarea de atunci. Se uita la ea surâzând aproape protector şi zicând în gând:

„Sărăcuţa!"

4

Dintr-un început i-a încolţit în suflet dorinţa de a petrece măcar o singură noapte cu Dandu, să doarmă în braţele lui, să se trezească a doua zi lângă el, să-l vadă întâi pe el când va deschide ochii, să respire acelaşi aer şi să-i asculte bătăile inimii o noapte întreagă... Şi-a ascuns dorinţa ca un vis irealizabil. Cum să lipsească o noapte întreagă de acasă? Totuşi dorinţa se înrădăcina şi creştea, devenea o obsesie în jurul căreia i se polarizau toate gândurile. Ajunse să considere neîmplinirea ei ca o picătură de otravă care-i amărăşte fericirea şi-i sărbezeşte farmecul Nu era pofta de a spori şi prelungi în timp voluptatea iubirii. Pentru ea actul sexual nu constituia o ţintă. Aceeaşi senzaţie de plăcere şi tulburare o simţea când şedea lângă el sau când îl vedea sau chiar numai când se gândea la el...

Pe la Universitate trecea rar şi mai cu seamă ca să-şi omoare timpul înainte de vreo întâlnire. Universitatea şi studiul au preocupat-o până deunăzi, nu ca o pasiune pentru cartea în sine cât ca o mândrie de a se prezenta bine la examene şi de a dobândi o diplomă frumoasă. I-a plăcut mai mult să citească literatură. Jocurile fanteziei o amuzau şi o transportau în alte lumi. Azi nici nu mai poate citi. Pe fiecare pagină, între toate rândurile îi răsărea Dandu.

Apropiindu-se sesiunea de examene, îşi aduse aminte de ele, dar tot pentru el. Sub pretext că trebuie să citească mai intens şi că acasă nu are suficientă linişte, ar putea spune părinţilor că vrea să se pregătească împreună cu Coralia, la ea, şi că deci să nu se mire dacă se va întâmpla uneori, când vor sta prea târziu, să rămâie să doarmă la Coralia ca să nu mai umble noaptea singură prin oraş. Didina era mai uşor de convins şi fu convinsă repede. Rozmarin însă se întunecă auzindu-i planurile şi tăcu. El nu se împăca deloc cu libertăţile pe care şi le iau fetele de azi. Nu îndrăznea să se împotrivească direct, pe de o parte ca să nu fie retrograd (aşa cum se purta şi totuşi copiii îl ironizau deseori că a rămas cu mentalitatea antedeluviană), pe de altă parte ca să nu mai provoace tărăboi în casă. Cu Didina discutau ei mereu despre Liana, erau de acord în unele privinţi şi mai cu seamă a căsătoriei, dar în altele multe se deosebeau profund. Didina credea că azi, cu moravurile ce le-a adoptat tineretul şi chiar lumea întreagă, şi Liana trebuie să fie mai slobodă, mai cochetă, căci numai aşa poate să ispitească pe băieţii obişnuiţi cu toate libertăţile. „Cum s-ar zice, dragoste pe încercate" — bombănea Rozmarin enervându-şi soţia care adăoga că fetele cuminţi şi pudice şi rezervate sunt sortite să rămâi fecioare eterne. Dealtfel Liana, slavă Domnului, e ca o icoană. Poate chiar că e prea mândră şi rece. Câţi tineri n-au încercat să se apropie şi ea, delicat, drăguţ, i-a respins? Liana e unică de înţeleaptă şi de aşezată. Bătrânii mai bine să nu se amestece în chestiile de inimă ale copiilor. A trecut timpul când părinţii hotărau despre viitorul lor. Acuma n-au alt rost decât să-şi dea consimţământul, dacă li se cere. Iacă, ofiţerul aviator, pilda cea mai bună. Ce bucuroasă ar fi fost ea să vadă pe Liana nevasta unui băiat aşa de simpatic. Şi Liana totuşi l-a îndepărtat. De ce, de ne ce, s-a răcit de dânsul şi băiatul a trebuit să-şi tempereze asiduităţile. Rozmarin ar fi putut să-i răspundă că tocmai asta i se pare lui suspect, că nu mai dă pe aici, dar de întâlnit Liana se întâlneşte cu el mereu, precum recunoaşte şi ea. Se abţinea însă fiindcă aici era punctul nevralgic: Didina ştia că Dandu n-a fost îndepărtat, era îngrijorată că nu mai vine şi totuşi spera în taină că lucrurile vor sfârşi bine, adică prin căsătoria pe care o dorea cu patimă. Interzicea lui Rozmarin să cicălească pe Liana cu obişnuitele-i răutăţi şi dojeni. Fata devenise de un răstimp extrem de iritabilă. Ea care se stăpânea perfect şi nu plângea niciodată, acum nu putea suporta cea mai uşoară contrazicere fără să-şi piardă cumpătul şi să lăcrimeze. Sufletul unei fecioare e plăpând şi capricios, trebuie înţeles şi menajat. Dacă-i face ei plăcere să citească împreună cu Coralia, de ce să nu se ducă? Altele îşi permit toate fanteziile, de ce să fie ea mai oropsită şi când vrea să muncească pentru viitorul ei?

Liana plănuise întâi să nu spuie nimic Coraliei. S-a gândit apoi că ar risca să fie repede dată de gol şi de ruşine. Coralia venea pe la ei din când în când şi ar fi fost suficientă o întrebare nevinovată a părinţilor ca să se încurce de tot lucrurile. Totuşi nu voia să-şi divulge secretul nici faţă de prietena ei. Recurse la o stratagemă, începu să bată capul Coraliei să-şi continue studiile şi mai ales să se prezinte le examen în sesiunea de februarie. Coralia nici nu mai voia să ştie de şcoală. Se simţea minunat fără universitate, doar cu titlul de studentă care îi sporea şansele şi era un paravan. Până la urmă şi mai mult ca să fie drăguţă cu Liana, se lăsă convinsă, iar când Liana îi propuse să citească împreună, se însufleţi de tot, spunând că o să, se distreze foarte bine.

Liana stătea şi acasă mereu cu nasul în cărţi, numai ca să pară că lucrează. Se duse de două ori seara la Coralia şi rămase până pe la miezul nopţii, vorbind despre toate şi despre Dandu, abia aducându-şi aminte de cărţi. A treia seară, se prefăcu că citeşte. După ora două întrerupse, să plece acasă, zicând plictisită:

— Şi ce urât mi-e să hoinăresc aşa târziu pe străzi...

— De ce nu rămâi să dormi la mine? stărui Coralia. Îmi faci plăcere că doar sunt singură şi ai tăi o să-şi închipuie că ai rămas aici...

Rămase. Iar peste alte două zile îşi împlini dorinţa cea mare. Dandu nu ştia nimic. Liana a ţinut să-i facă şi lui o surpriză. Pe la şapte, ora când obişnuit se despărţeau, îl întrebă enigmatic:

— Ce-ar fi, Danduţule, să nu mai plec deloc de lângă tine?

Ofiţerul o privi nedumerit. Răspunse şovăind.

— Bine ar fi pentru mine, dar nu ştiu dacă tu...

— Atunci rămân cu tine toată noaptea! strigă Liana cuprinzându-i gâtul cu braţele. Prima noastră noapte, Danduţule! Numai a noastră, întreagă!

— Bravo, făcu tânărul Telefonez la Gambrinus să ne trimită o masă regească, cu şampanie!

O clipă Liana a avut impresia că surpriza ei n-a făcut asupra lui Dandu decât un efect mediocru. Dandu probabil nici nu-şi dă seama câtă şiretenie şi cât sacrificiu o costă pe ea rămânerea la dânsul o noapte întreagă. Povestindu-i de când şi cum a pregătit noaptea aceasta, îşi uită părerea bănuitoare şi se simţi mândră de fapta ei ca o eroină de cinematograf. După câteva clipe dealtfel şi Dandu a devenit mai exuberant.

A doua zi, acasă, cernându-şi amintirile nopţii, Liana constată că a fost mai frumoasă dorinţa decât împlinirea ei. I se părea că a dorit mai mult, altceva, chiar ceva ce nu se poate realiza niciodată. S-a deşteptat prin întunerec, în patul lui Dandu, cu un sentiment de groază deşi nu visase nimic. În primul moment nu şi-a dat seama unde se afla. Simţea alături de ea un corp înăduşit puţin şi auzea un horcăit rar, obosit. Spaima i-a dispărut când s-a dumerit şi inima i s-a umplut iarăşi de senzaţia bucuriei mari care o stăpânea de când iubea, într-un elan de tandreţe subită şi de recunoştinţă, l-a sărutat atunci pe umăr. În secunda următoare, sforăitul s-a transformat într-un bolborosit, apoi trupul lui s-a răsucit până ce a rămas cu spatele la ea... Peste beatitudinea ei sentimentală parc-ar fi căzut un duş de proză. I se părea că a bombănit: „Mai lasă-mă în pace, frate". Respinse imediat închipuirea că Dandu ar fi putut rosti asemenea cuvinte, chiar prin somn, dar rămânea faptul că s-a întors cu spatele... În întunerecul camerei străine Liana simţea o tristeţe mai chinuitoare ca durerea fizică... Când s-a trezit a doua oară era ziuă. Cum a deschis ochii a întâlnit faţa lui Danduţu, surâzătoare şi fericită, aplecată peste ea ca un soare de primăvară care şterge repede urmele ploii...

Escapadele nocturne ale Lianei avură însă curând un sfârşit bruscat, cel puţin pentru un răstimp. Bătrânul Rozmarin şi-a morfolit nemulţumirea în mormăieli şi clătinări din cap, de două ori, de trei ori. După a patra lipsă a Lianei de-acasă noaptea, a izbucnit vehement. Nu putea tolera ca fata lui, a unui om cinstit şi cu o situaţie în societate, să umble nopţile haimana. Admitea că lucrează pentru examene cu Coralia, că-i e mai uşor să vegheze citind împreună cu o prietenă decât singură, dar toate acestea le putea face prea bine şi acasă. Are la dispoziţie salonul cu lumină şi căldură unde n-o deranjează nimeni. De ce nu vine Coralia la ea şi chiar să doarmă aici, într-o casă onorabilă? De ce să se ducă Liana, o fată cinstită, cu familia şi casa ei, la Coralia care nu e tocmai uşă de biserică? Lumea încă n-a prins de veste, dar ce va zice când va afla că fata unică a lui Rozmarin petrece nopţile pe la prietene deocheate?

Întâia ieşire a bătrânului s-a întâmplat într-o amiazi, la masă, pe la sfârşitul lunii. Liana s-a făcut palidă fără să poată protesta, mai ales că Didina şi bunica tăceau, cu nasul în farfurii, ca şi când ar fi fost şi ele de acord cu imprecaţiile bătrânului. Într-un târziu, parcă de-abia atunci şi-ar fi dat seama despre ce e vorba, i s-au umplut ochii de lacrimi. Se aşezase la masă cu voioşie. Stabilise cu Danduţ că diseară va dormi iar la el, a treia noapte. Şi acuma se prăbuşeau deodată toate bucuriile pe care le aştepta cu atâta nerăbdare... Peste câteva clipe plângea cu sughiţuri. Didina făcea semne desperate bătrânului să isprăvească şi să lase fata în pace. Rozmarin însă, în loc să se potolească, se întărită din ce în ce mai rău din pricina semnelor Didinei. În sfârşit Liana, cu glas înecat de plâns dar ferm, zise:

— Dacă crezi că prin bănuielile murdare ai să mă terorizezi şi să mă opreşti de-a munci pentru viitorul meu, te înşeli amar, tată! Sunt stăpână pe mine şi pe voinţa mea şi te anunţ că chiar diseară voi merge iar la Coralia să...

Furios, Rozmarin răcni:

— Poţi să pleci, dar ia bine seama, aici nu te mai întorci!... Dacă pleci, plecată să fii!

Liana se sculă de la masă, îşi aruncă şervetul pe scaun şi declară dârz:

— Foarte bine! N-am să mă mai întorc! M-am săturat de casa asta de tortură!

Ieşi din sufragerie plângând cu hohote şi se duse sus, în camera ei, zdrobită de durere. Didina cu bunica tăbărâră îndată cu gura pe Rozmarin care însă rămase inflexibil, răcnind necontenit că preferă să n-aibă fată decât să fie de ruşinea oamenilor...

Liana era hotărâtă să plece definitiv de acasă şi să rămâi la Dandu. Până la ora. fixată pentru întâlnirea cu el, cumpănind şi chibzuind, i s-a mai potolit revolta. Maică-sa a venit între timp s-o consoleze şi s-o povăţuiască să fie cuminte şi să aibă răbdare, să nu facă vreo prostie ireparabilă. La ora hotărâtă a ieşit, dar zicându-şi că are să se sfătuiască cu Dandu şi să facă aşa cum va spune el, singura fiinţă în lume care o iubeşte. Dandu făcu ochii mari şi deveni locvace. Îi dădea dreptate să fie indignată de tirania bătrânului şi adăogă că el ar fi cel mai fericit muritor dacă ar putea-o avea lângă el permanent ca un bibelou fermecător, dar, în interesul ei şi al iubirii lor, e mai bine să fie rezonabilă. Plecarea ei de la părinţi ar provoca un scandal care ar putea avea consecinţe dezagreabile tocmai pentru ea. Să fie deci răbdătoare şi...

Seara la masă. Liana a căutat să facă uitată discuţia de la amiazi. Rozmarin tăcea mohorât. Bebe aduse vorba despre Dandu că de-abia aşteaptă să vie primăvara să vadă dacă are să-şi ţie promisiunea. Liana, ca totdeauna, era încântată când se vorba despre iubitul ei. Tocmai răspundea lui Bebe că Dandu e om de cuvânt şi, dacă i-a promis, să fie sigur că n-a uitat, când bătrânul îi tăie vorba:

— Nu ştiu ce crezi tu despre dumnealui, dar mie nu mi se pare om de treabă!

— De ce, tată drag? întrebă Liana candid şi totuşi cu o strângere de inimă parcă ar fi ofensat-o direct pe ea. Eu văd că toată lumea care-l cunoaşte...

— Mă mir că mai poţi întreba — continuă Rozmarin privind-o scrutător. Adică tu n-ai observat că de un timp iar nu mai dă pe aici? Aşa se poartă un tânăr corect? Până deunăzi nu trecea o zi de la Dumnezeu fără să se prezinte ba cu flori, ba cu o vorbă dulce, de parc-a ţi fi fost logodiţi. Sau unde tu te întâlneşti mereu cu dânsul cine ştie cum, ţi se pare că toate merg strună?

— Când venea, făceaţi mutre că de ce vine, acuma e rău că nu mai vine — zise Liana mereu împăciuitor. Dumnezeu mai ştie cum să facă şi el ca să vă intre în voie.

Didina interveni şi ea, dar cu bunătate:

— Aici are dreptate Alexandru, draga mamii... Băieţii nu umblă să ademenească fetele cinstite când au gânduri cinstite...

— Cum mamă — se înfurie brusc Liana, adică şi tu crezi că... ? Adică nici eu nu sunt cinstită, eu care sunt cea mai rezervată dintre toate fetele, eu care n-am avut un flirt, care n-am cunoscut decât şcoala şi cartea în vreme ce altele petreceau şi se distrau cu băieţii şi în toate felurile!... Bine, dar sunteţi revoltători! Părinţi ca voi nu merită să aibă o fată cuminte ca mine care sunt dată ca exemplu de seriozitate pretutindeni!... Dar parcă nu ştiu eu ce urmăriţi voi cu toate aluziile şi bănuielile astea? Ehe, proastă mă credeţi...

— Dar ce, n-ar fi corect să te ceară în căsătorie dacă te iubeşte? strigă Rozmarin. Ce, adică tu nu eşti bună să fii nevasta domnişorului, dar eşti bună pentru distracţia dumnealui?...

— Ce nevastă? Ce distracţii? protestă Liana. Ei bine, nu, n-are să mă ceară, nu vreau eu să mă ceară, şi punct! Aşa-mi place mie, să mă distrez şi nimic mai mult!... Acuma sper că ne-am lămurit.

Discuţia nu se isprăvi în seara aceea şi nici în cele următoare. Liana trepida, se mânia, se indigna, suferea şi totuşi nu ocolea certurile acestea, ba chiar le provoca parcă i-ar fi făcut plăcere să sufere astfel pentru Dandu. Aproape în fiecare seară se culca plânsă, amărâtă şi fericită, simţindu-se o martiră a iubirii.

FEBRUARIE

Nunta Iui Mircea cu Nina era fixată pentru a treia duminecă din februarie. Mai fericit chiar ca fericiţii logodnici, Gavrilescu umbla prin nori şi nu se mai gândea decât cum să facă cununia mai frumoasă, să o ţie minte tinerii cât vor trăi şi să-şi amintească de el, când nu va mai fi, că s-a străduit să aştearnă numai fieri pe cărarea vieţii lor comune, cum spunea dânsul cu o expresie păstrată, în colţişorul cu rămăşiţe romantice al sufletului său, din cine ştie ce lectură străveche. Cu cine se întâlnea numai despre căsătoria Ninei vorbea parc-ar fi fost evenimentul cel mai important din univers. Cu cât se apropia ziua nunţii, cu atât mai des trecea pe la familia Rozmarin să se sfătuiască, să stabilească sau să limpezească cutare amănunte. Erau doar atâtea lucruri pe care un singur om, şi încă un bărbat, nu le putea prididi. Încă dinainte de logodnă l-a preocupat mult chestia naşilor. Dorea nişte naşi cari să fie un sprijin şi o protecţie pentru tinerii căsătoriţi şi acuma, dar mai ales în viitor. S-a gândit întâi să roage pe ministrul lui să-i cunune fata. Deşi ministrul îi arăta multă simpatie, i-a fost frică să nu-l refuze Lui Rozmarin i-a spus însă că miniştrii prea se schimbă des şi de aceea nu-l vrea pe actualul. Atunci Rozmarin a propus pe Costică Alistar, prieten cu amândoi şi om cu mare trecere. O săptămână s-au frământat apoi să-i găsească o parteneră. Au adoptat pe d-na Gotcu, boieroaică adevărată şi totuşi populară, în stare să sară în foc când trebuie să servească pe cineva... Dar rămânea alegerea bisericii, lista invitaţilor, trusoul miresei, bufetul, voiajul de nuntă, atâtea probleme delicate şi încurcate, plus chestia apartamentului tinerilor pe care trebuie să-l găsească gata mobilat şi aranjat când se vor întoarce din luna de miere...

— Dacă aţi şti ce e la noi, v-aţi cruci! exclama Gavrilescu asudat de entuziasm Atelier de croitorie, de rufărie, de toate!... Adică ce vă mai spun că doar cuscra Didina a fost şi a văzut încât n-am cuvinte să-i mulţumesc că se osteneşte şi mai dă câte-o mână de ajutor bietelor fete fără mamă! Degeaba, casa fără femeie e ca o corabie fără căpitan. Om fi şi noi bărbaţii buni, dar gospodăria numai femeia ştie s-o conducă cum trebuie!

D-na Rozmarin se ducea într-adevăr din când în când cu Liana să se intereseze de pregătirile miresei, zicându-şi că numai în asemenea ocazie simte o fată lipsa mamei care s-o îndrumeze şi s-o mângâie. Într-una din aceste vizite familiale avură să hotărască şi asupra domnişoarelor şi cavalerilor de onoare. Gavrilescu susţinea că trebuie să fie douăsprezece perechi, adică cât se poate de multe, ca să dea mai mare strălucire cununiei. Fetele obiectau că n-ar fi elegant fiindcă azi numai mitocanii mai umblă cu domnişoare de onoare. Ele voiau să renunţe de tot, cocardele şi florile urmând să fie distribuite în biserică invitaţilor de Liana şi Angela, adică numai rude. D-na Rozmarin propuse un compromis care satisfăcea pe toată lumea: Angela şi Liana să-şi ia câte un cavaler, ca să nu rătăcească singure, mai ales în biserică, printre oamenii străini. Nina se bucura că Liana va aduce pe Dandu, socotind că un ofiţer de aviaţie în mare ţinută e foarte decorativ la o nuntă. Pentru Angela se gândeau să invite pe Remus Oloman, băiat subţire, intelectual distins şi cunoscut.

Şi în casa Rozmarin se vorbea, fireşte, din ce în ce mai mult despre nunta lui Mircea, deşi pentru ei nu prezenta greutăţi şi dandanale ca pentru Gavrilescu. Bătrânul Rozmarin zicea deseori:

— Bine-i să ai băieţi, din toate punctele de vedere! N-ai bătaie de cap nici să-l păzeşti, nici să-l însori, nici să-l înzestrezi... Te duci la nuntă ca un mosafir!

Pe cât de nemulţumiţi erau odinioară de purtările lui Mircea, pe atât îl lăudau acuma toţi şi-i atribuiau toate calităţile. Bătrânul Rozmarin cel puţin nu mai înceta: că a fost totdeauna băiat serios şi harnic, că e funcţionar plin de merite şi pus pe tabloul de avansări, că are să ajungă departe!...

Pentru Liana toate convorbirile acestea erau ace în inimă. În toate simţea apropouri şi aluzii la ea şi la Dandu, chiar când nu erau. Dealtfel pregătirile de nuntă nu împiedecau continuarea aproape cotidiană a certurilor dintre ea şi părinţi. Fiindcă încetase de-a mai lipsi noaptea de-acasă, controversele culminau într-o întrebare a bătrânului, repetată de zeci de ori încât, auzind-o, Lianei îi venea să înnebunească:

— Dacă relaţiile voastre sunt corecte, de ce nu mai îndrăzneşte domnul să dea pe-aici?

I-ar fi fost uşor să scape de întrebarea această urâtă. N-avea decât să spuie lui Dandu să vie şi el ar fi venit. Dar se încăpăţâna în suferinţă ca şi când ar fi fost elementul fără de care iubirea şi-ar fi pierdut din vraja ei misterioasă. Niciodată nu i-a pomenit lui despre ce pătimeşte acasă. Era sigură că el ar suferi mai mult şi asta ar fi întunecat bucuria întâlnirilor. Îi părea rău şi de destăinuirea după prima ceartă când el a fost atât de înţelept şi n-a lăsat-o să facă un gest ireparabil. Atunci însă a trebuit să-i motiveze de ce nu mai poate petrece noaptea cu el cum proiectaseră.

După ce se hotărî că Dandu va fi cavalerul ei, Liana îi ceru să vie la vizită, mai mult de frică să nu-i facă bătrânul vreo mojicie dacă-l va întâlni numai la nuntă. Când îi anunţă Tinca sosirea, se produse o mică rumoare în subsol unde se găsea toată familia.

— Ai, du-te de ţi-l primeşte! zise Rozmarin batjocoritor, fiindcă tocmai despre el discutaseră iarăşi, dar totuşi cu o nuanţă de satisfacţie.

Liana se prefăcea că nu ştie nimic. Alergă sus şi-l introduse în salon unde sosi în curând şi Didina, cam înţepată şi mirată:

— Vai, domnule locotenent, de mult n-ai mai fost pe la noi...

— Bine c-ai venit, dragă Dandule — întrerupse Liana repede — că părinţii mei şi mai ales tata îşi închipuiau că cine ştie ce orori s-au petrecut între noi şi de aceea ne ocoleşti casa!

Îşi dădea seama că întreruperea şi în special sensul ei e o necuviinţă gratuită faţă de părinţii ei. A făcut-o însă înadins ca să se răcorească pentru toate suferinţele îndurate ca un elev care pârăşte profesorului pe un coleg care l-a sâcâit prea mult şi pe care altfel nu se poate răzbuna.

Dandu avu o clipă impresia că a căzut într-o curgă. Surâsul Lianei îl linişti cel puţin cât să poată bâlbâi:

— Vai, doamnă, se poate?... Îmi pare rău că... Eu aş fi venit mai des dacă nu mi-ar fi fost frică să vă deranjez...

— Cu Liana ştim noi că vă vedeţi, dar oricum... — reluă d-na Rozmarin, fără să termine, supărată puţin de întreruperea Lianei, dar mai astâmpărată.

— Tocmai! zise şi Dandu mai sigur. Când e gheaţa bună ne întâlnim, natural, la patinaj. Dealtfel Liana e eleva mea şi am dreptul să fiu mîndru că a învăţat admirabil, aproape să mă întreacă şi pe mine...

Mai târziu se urcă şi Rozmarin, cu figura înăcrită strâmbată de zâmbetul lui ciudat care voia să fie politicos. Şi vorbiră cu toţii mai mult despre nunta lui Mircea, bătrânii făcând ici-colo aluzii vagi la datoriile băieţilor faţă de fetele pe care le iubesc, în speranţa că ofiţerul se va simţi şi spre disperarea Lianei care le tăia mereu vorba ca nu cumva să observe Dandu şi să crează că l-a poftit anume ca să fie maltratat de părinţii ei. Dandu însă nu lua în seamă sau nu înţelegea aluziile parcă ar fi intrat întâia oară în casa Rozmarin şi chiar aproba sentinţele înţelepte ca un om imparţial şi cu judecată solidă.

După vizita aceasta, urmată din când în când de altele, certurile cu Liana s-au mai potolit. Neliniştea ei însă creştea zi cu zi. Se simţea necontenit suspectată, înconjurată de primejdii. I se părea că s-a urzit un complot împotriva iubirii ei tăinuite. Bănuiala densă, compactă ca o pânză, o învăluia şi o însoţea pretutindeni, dându-i impresia că de-ar întinde mâna ar putea-o pipăi. Secretul o fermeca şi o înăbuşea.

Trebuia să rărească întâlnirile la Dandu. Era o suferinţă nouă de care avea nevoie ca să-şi întreţie martirajul. Îşi zicea acuma, din experienţă, că iubirea fără piedici nu poate avea farmec. Dacă nu intervine la fiece pas, în fiecare zi, o primejdie nouă sau măcar o mică ameninţare, pasiunea riscă să devină o obişnuinţă banală ca masa la oră fixă care te plictiseşte.

Spre a abate bănuielile şi pentru trecut Liana chemă într-o seară pe Coralia, citiră împreună până după miezul nopţii, oprind-o să se culce la ea. Părinţii s-au putut convinge astfel că lipsurile ei de-acasă au fost într-adevăr întrebuinţate pentru studii, nu cum îşi vor fi închipuit ei. Peste câteva zile însă le spuse aproape cu trufie, ca şi când ar fi crezut că-i pedepseşte, că renunţă să se mai prezinte în sesiunea asta la examen fiindcă nu s-a putut prepara sufficient. Bătrânii au primit declaraţia fără nici o emoţie şi fără să-i răspundă cu imputări cum s-a aşteptat ea. Pentru ei învăţătura fetei era un lux în aşteptarea măritişului. Mai mult i-a supărat insistenţa ei de a râvni diplome şi slujbe în loc de o partidă bună. D-na Rozmarin era convinsă că Liana ar fi de mult măritată şi la casa ei dacă n-ar fi lăsat-o să-şi umple mintea cu atâţia gărgăuni de carte. Bunica exprimă gândurile tuturor când îi răspunse blând:

— Bine faci că nu te mai trudeşti atâta. Liana, că Dumnezeu poate să-ţi ajute şi să-ţi trimită mâine-poimâine un noroc mai bun.

Liana ar fi avut poftă de ceartă. Când zicea că a renunţat la examene, se gândea în sine că a renunţat la nopţile cu Dandu. Era deci sacrificiul cel mai dureros. Vorba bunicii despre norocul care poate să-i vie îi risipi răutatea şi-i îmblânzi inima, aducându-i aminte pe Dandu. Zise sentimental:

— Matînă dragă, ce bună eşti tu!

Pe Liana o adora toată familia. Micuţă, blondă, fragilă ca o jucărie, cu ochii ei miraţi şi plini de taine era răsfăţata tuturor. Şi totuşi acuma ea umbla prin viaţă solitară, într-un fel de vid particular în care nu putea pătrunde nimeni afară de el. Se complăcea atât de mult în situaţia aceasta încât ar fi dorit să continue până la sfârşitul sfârşitului.

Precum învăţase să-şi tăinuiască iubirea, tot astfel îşi ascundea toate zbuciumările sub o mască de surâs exuberant pe care o purta ostentativ acasă ca şi în lume. Totdeauna, din discreţie mai mult decât din calcul, s-a ferit să-şi spovedească cuiva intimităţile. Nici mamei sale nu şi-a deschis sufletul complect niciodată. Lucrurile cele mai dragi şi pe cele mai chinuitoare le păstra numai pentru ea într-o tainiţă fără cheie. De aceea nimeni nu bănuia tumultul ce clocotea în inima păpuşii veşnic zâmbitoare care parcă răspândea în jurul ei numai bucurie şi plăcere de viaţă...

Familia Rozmarin s-ar fi considerat coborâtă dacă, cu ocazia căsătoriei fiului lor, n-ar fi făcut nimic şi s-ar fi prezentat doar la ceremonii şi la ospăţ ca nişte mosafiri indiferenţi. După copioase consfătuiri hotărâră ca, în ajunul cununiei, să dea o masă bună şi intimă, numai pentru cele două familii cu naşii şi cavalerii de onoare. Gavrilescu protestă puţin din gură, dar se vedea că-i place atenţia aceasta.

Ca totdeauna Didina era agitată şi îngrijorată. Inutil însă, căci s-a petrecut foarte bine, într-o atmosferă de intimitate cum rar s-a văzut. Liana, care a distribuit locurile, dintr-un exces de prudenţă şi ca să evite orice suspiciune, n-a aşezat pe Dandu lângă ea, ci tocmai în celalalt capăt al mesei, în faţa ei. A şi ex-plicat, în timpul mesei, că a făcut schimb de cavaleri pentru azi ca să nu se plictisească două zile la rând aceleaşi perechi. La dreapta ei şedea Alistar, naşul, alături de Nina, apoi Mircea şi d-na Gotcu, iar în partea cealaltă la mijloc bunica, având în dreapta pe Gavrilescu şi pe Didina, în stânga pe Rozmarin şi pe Bebe. Cel puţin dacă nu-l poate avea pe Dandu lângă ea, se va sătura privindu-l necontenit şi schimbând cu dânsul câte un gest de încredere discretă.

Ca şi la logodnă, sufletul petrecerii a fost Gavrilescu. El spunea glumele şi el râdea mai tare ca toţi. A închinat primul pahar în cinstea naşilor, urând comesenilor să danseze în curând şi la nunta lor, fiindcă naşul era burlac şi naşa văduvă. Vorbindu-se mai mult despre naşi şi fini, d-na Rozmarin a pomenit cu duioşie de naşa Lianei, nevasta unui fost coleg al lui Alexandru, oameni foarte cumsecade şi săritori ca fraţii la orice nevoie. S-au prăpădit amândoi, săracii, în timpul războiului, în catastrofa de la Ciurea. Ea era străină, poate chiar germană. Ea a ţinut mult la numele Liana, căci Didina ar fi vrut s-o boteze Frusina, ca pe bunica. Dacă ar fi trăit. Liana ar fi avut într-însa o bună prietenă şi o protectoare pentru toată viaţa.

— Naşii trebuie să fie ca părinţii! zise d-na Gotcu ca şi când ar fi dorit să arate că-şi cunoaşte datoria. Eu aşa ştiu şi aşa vreau să fiu! Ce-o face dumnealui — adăogă cu o înţepătură pentru Alistar — îl priveşte, dar finii mei pot să mă considere de azi încolo ca pe mama lor!

Gavrilescu, de emoţie şi bucurie, era gata să se repeadă s-o sărute. Tocmai atunci însă Angela a observat cu groază că sunt treisprezece persoane la masă. D-na Rozmarin era nenorocită. Cum de n-au băgat de seamă? Dădu să scoale pe Bebe de la masă. D-na Gotcu se împotrivi:

— Ia lasă copilul în pace!... Auzi! Cine mai crede azi în bazaconii d-astea?

— Exact, naşă dragă! strigă Gavrilescu. Ba dimpotrivă, eu ştiu că atunci când sunt treisprezece la masă înseamnă că sunt mulţi îndrăgostiţi!

Liana, parcă s-ar fi făcut aluzie la ea, aruncă o privire spre Dandu. Văzu că în aceeaşi clipă se uita la el şi Angela cu nişte ochi întrebători. Dandu, fiind aplecat puţin spre d-na Gotcu, cu care vorbea ceva, nici n-a observat privirile fetelor. Dealtminteri Gavrilescu continua râzând gălăgios:

— Ce folos de dragoste pentru alde mine şi Rozmarin! Bodaproste că ne-a iertat Dumnezeu, că dragostea e pacoste mare pe capul omului... Pot să recomand însă îndrăgostiţilor fără speranţă un leac foarte sigur contra boalei de amor. Ia seama, Rosmarine, că poate să-ţi facă trebuinţă vreodată! Alifia de fată sfântă, de muscă văduvă şi de ţânţar trăznit te vindecă în douăzeci şi patru de ore de cea mai rebelă pasiune!

Liana zâmbea deşi glumele lui Gavrilescu i se păreau nesărate. În hohotele ce urmară ochii ei întâlniră ochii lui Dandu care aveau nişte luciri zvăpăiate. El răspunse cu o ridicare din sprâncene, liniştitoare. Liana înţelegea că vrea s-o liniştească în privinţa Angelei care se vâra mereu într-însul, îi şoptea mereu câte ceva la ureche şi îl provoca în toate chipurile cu o dezinvoltură pe care Liana n-ar fi cutezat s-o întrebuinţeze niciodată nici faţă de Dandu, nici faţă de nimeni. Grija aceasta a lui pentru susceptibilitatea ei, o măgulea deşi nu dădea nici o importanţă schimonoselilor Angelei. Liana era atât de sigură de iubirea lui încât în sufletul ei numai încăpea loc pentru rădăcinile geloziei S-ar fi socotit vinovată faţă de el dacă n-ar fi avut încredere desăvârşită în lealitatea iubirii lui ca şi în a ei însăşi. Apoi cum ar putea fi geloasă, dacă ar fi să fie, pe una ca Angela, o maimuţă cu nasul ca un dop, cu dinţii mici într-o gură care râde mereu, cu părul blond păios? Nici n-ar admite să fie măcar comparată cu ea.

Totuşi Liana simţea că, în clipa aceasta îl iubeşte mai mult pe Dandu ca oricând. Îl vedea mai frumos şi ar fi vrut să strălucească mai mândru peste toţi ca un luceafăr. Dealtfel, el era foarte vesel astă-seară şi mai vorbăreţ ca de obicei. Arunca din când în când în discuţie câte un crâmpei de frază care Lianei i se părea atât de spirituală încât se mira că lumea nu face haz suficient. Într-un avânt de bună dispoziţie Dandu începu chiar să povestească o anecdotă obscenă, dar nu îndrăzni să o sfârşească, deşi Liana şi Angela, în acelaşi timp, îi cereau să continue...

Altminteri Liana n-a prea participat la conversaţie. N-o amuzau glumele cu orice preţ ale lui Gavrilescu şi nici ieşirile spirituale ale d-nei Gotcu, care au dat tonul general. A ascultat mai bucuroasă bârfeala literară a lui Remus şi a schimbat câteva cuvinte cu Alistar, ale cărui priviri o mângâiau necontenit De atunci, de la Crăciun, când i-a pus întrebarea, nu s-a mai întâlnit, fie că întâmplarea a vrut aşa, fie că el a evitat înadins. Liana, de teamă să nu-i reclame răspunsul, se ferea să se întreţină cu dânsul mai îndelung. Dar spre sfârşit Alistar i-a amintit, mai în glumă:

— Ştii că-mi eşti datoare un răspuns. Liana?... Sper că n-ai uitat!

— Dacă d-ta n-ai mai venit să-l iei? zâmbi Liana. Cum era să ţi-l dau?... Mi se pare că întrebarea n-a fost prea serioasă.

— Te înşeli! făcu Alistar repede şi cu alt glas. A fost şi este foarte serioasă. Ai să te convingi. Eu nu renunţ aşa de uşor, cel puţin la un răspuns!

Spre norocul Lianei, Gavrilescu interveni cu o nouă glumă, adresată tocmai naşului, încât aparteul lor se rupse. De fapt Liana nu s-ar mai fi codit azi de o explicaţie cu Alistar. Se simţea capabilă să-i servească un răspuns care nici să n-o oblige neapărat, nici sa nu rupă toate punţile, ceea ce odinioară n-ar fi făcut. I-ar fi convenit azi să aibă un pretendent serios ca directorul, fiindcă astfel ar fi putut înlătura mai uşor orice bănuieli în privinţa lui Dandu. Pentru iubirea aceasta se credea îndreptăţită să ia asupră-şi orice jertfă. Dar asemenea explicaţie nu se putea dezbate la o masă gălăgioasă, cu martori. Se va ivi un prilej mai bun altădată, dacă Alistar ţine într-adevăr la ea...

Pentru nuntă Liana şi-a făcut o rochie nouă. Când a îmbrăcat-o şi s-a văzut în oglindă a recunoscut că are dreptate maică-sa că va fi mai frumoasă decât mireasa. Se bucura pentru Dandu. Numai pentru el ţinea să fie cea mai frumoasă, să se mândrească el în sine că e iubit de o fată ca ea. Într-adevăr şi Dandu, venind s-o ia la biserică, a exclamat admirativ:

— Superbă eşti azi, Liana dragă! O zână din poveşti!... Totdeauna eşti frumoasă, dar azi te-ai întrecut pe tine!

— Îţi plac, Dandu? murmură ea fericită. Dacă-ţi plac ţie, mi-e suficient. Pentru mine tu eşti mai mult decât toată lumea!

Biserica Amzei era înţesată de invitaţi şi mai ales de curioşii ceremoniilor nupţiale. Dominau, fireşte, femeile care doreau să vadă cum se înfăţişează mireasa. Şi, fireşte, mireasa se făcea aşteptată. Mircea, cu un buchet de crini, pândea agitat în uşa bisericii. La braţul lui Dandu, Liana distribuia, împreună cu cocardele, surâsul ei fermecător cunoscuţilor şi necunoscuţilor. Într-un moment auzi lângă ea un glas de femeie:

— Uite, ce pereche frumoasă! Ca mâine o să venim şi la cununia lor!

Liana întoarse capul, curioasă. Era o necunoscută, îi răspunse cu un zâmbet de recunoştinţă. Necunoscuta, încântată că a fost auzită, stărui:

— Nu-i aşa, domnişoară frumoasă?

Liana se îndepărtă. Dandu n-a auzit nimic şi o ducea în altă parte.

În sfârşit, cu întârzierea reglementară, sosi şi mireasa, însoţită de Gavrilescu, asudat cumplit de fericire. Corul mixt cânta un marş nupţial original. D-na Rozmarin conduse pe Nina, care tremura de emoţie, s-o închine la icoane. Şi apoi începu slujba, celebrată de patru preoţi în frunte cu un arhiereu, cum orânduise Gavrilescu pentru a înălţa prestigiul şi fastul ceremoniei Liana, agăţându-se de braţul lui Dandu, stătea în rândul întâi, puţin într-o parte, aşa încât vedea perfect şi pe arhiereu, şi pe mirii încadraţi de naşi. La început asista indiferentă ca toată lumea, schimbând salutări şi surâsuri cu cunoştinţi pe care încă nu le observase, auzind împrejur şoaptele şi chicotelile privitorilor. Pe urmă ceremonia îi cuprinse atenţia din ce în ce mai mult. Glasul grav trăgănat al preoţilor, răspunsurile corului nevăzut, fumul de tămâie, flăcările luminărilor, zumzetul înăbuşit al mulţimii, apropierea caldă a lui Dandu, toate se topeau într-o senzaţie stranie de înălţare şi coborâre. Îşi simţea sufletul rătăcind însetat, sorbind cuvinte sfinte şi miresme. I se părea că şi ea e mireasă, că slujba a început şi mirele lipseşte. În inimă i se prelingeau picuri mari de ruşine şi de spaimă, parcă secretul ei ar fi ameninţat din clipă în clipă să se reverse şi să o trădeze în faţa tuturor oamenilor. Pe buzele ei vopsite dăinuia un surâs, o simplă manifestare inconştientă ca şi căscatul într-o încordare de atenţie sau ca râsul în momentul unui pericol imminent. Ochii ei însă erau plini de deznădejde şi scăldaţi în lacrimi încât nici nu mai cuteza să mişte ploapele de frică să n-o năpădească plânsul. Apoi ca şi când s-ar fi prăvălit în vis într-o prăpastie fără fund, începu să tremure şi se agăţă mai tare de braţul lui Dandu, simţind deodată ca altfel şi-ar pierde cunoştinţa.

— Ce ai, Liana?... Ia seama!

Glasul lui îi părea străin şi totuşi mângâietor. Cu batista micuţă ca o aripă albă îşi înăbuşi întâi lacrimile, apoi şopti, căutând zadarnic o intonaţie cochetă:

— Nimic... Sunt puţin emoţionată... Ceremoniile astea...

Aştepta de la el un răspuns sau măcar un gest discret, nu-şi dădea bine seama ce anume. Ochii lui însă alergau de ici-colo, grăbiţi, fără vreo ţintă anume, ca şi ochii celorlalţi, ai străinilor. Liana recunoscu îndată că exagerează când vrea ca sufletul lui să palpite în ritmul sufletului ei, să ghicească în fiece moment dorinţele ei.

Îi rămase totuşi, ca o nelinişte vagă, aşteptarea răspunsului şi neliniştea aceasta nu o spulbera nici o încercare a ei de a justifica atitudinea lui Dandu. A urmărit-o toată seara, şi în timpul dansului, şi la masă, şi la gară petrecând cu familiile pe tinerii căsătoriţi care plecau cu ultimul tren de noapte spre Veneţia unde hotărâse Gavrilescu. De câte ori spunea ceva Dandu, ea căuta în vorbele lui subînţelesuri pe care să le poată tălmăci drept răspunsul aşteptat. Îl privea mereu atât de ciudat că în cele din urmă el a trebuit să observe şi i-a zis cu un fel de imputare:

— Eşti aşa de curioasă astă-seară că nici nu te mai înţeleg... Ai ceva. Liana?

— Nu. Ce să am?... La o nuntă... — răspunse ea crezând că în sfârşit i se va împlini aşteptarea.

— Nu cumva eşti geloasă, Liana? adăogă deodată Dandu, cu alt glas, ironic şi râzând.

— Ooo! exclamă Liana cu o indignare greu stăpânită. Atâta înţelegi tu din...

Îi părea rău de indignare şi izbuti să sfârşească cu tonul lui de ironie:

— Eu să fiu geloasă?,.. Nu cumva e la mijloc o confuzie de roluri?

Umilit fără să-şi dea seama, Dandu îşi pierdu siguranţa şi bâlbâi încurcat:

— Fiindcă nu mai ştiu ce să cred când te văd aşa de...

Liana nu mai stărui. Umilinţa lui o durea. I-a spus de atâtea ori că se consideră inferior, încât ar fi o nedelicateţe să-l înjosească cu ironii când el nici măcar nu e vinovat de nimic. Vinovată este ea care îi pretinde lui să-i aline o surescitare sufletească neclară chiar pentru ea însăşi.

Peste câtva timp Alistar, după un dans împreună, duse pe Liana în colţul unui salonaş rămas gol momentan. Acolo îi spuse îndată că doreşte să-i dea o explicaţie înainte de a-i reclama răspunsul cel vechi. Ca să netezească puţin calea, Liana i-o luă înainte cu imputări că, după ce atunci a fost atât de grăbit încât aproape să o oblige să răspundă fără a-i da răgaz să-şi scruteze inima, a putut totuşi sta deoparte săptămâni multe, nepăsător şi necurios măcar să o vadă.

— Am avut dreptate să nu iau în serios expansivitatea d-tale de atunci? urmă ea. Nu e mai bine că am fost prudentă şi nu m-am încrezut că mă iubeşti cu adevărat?

Directorul îşi recăpătă puţin din aplombul de cuceritor, încât replică zâmbind:

— Apoi aici e toată drama mea, ca să zic aşa!... Tu eşti sigură şi poţi fi sigură că vei fi iubită cu adevărat, nu doar de unul ca mine, ci de oricine. Ai şi tinereţea, şi frumuseţea şi inteligenţa care, toate împreună, îţi garantează certitudinea. Pe când eu trebuie să am îndoieli întâi dacă pot îndrăzni să iubesc o păpuşă delicioasă ca tine, fără a apărea ridicol în faţa ta şi a lumii, iar pe urmă de-abia să îndrăznesc a merge mai departe şi să întreb dacă ar fi posibil să fiu iubit!

Liana răspunse fără înconjur:

— Nu voi fi ipocrită să-ţi spun că situaţia nu este cum ai arătat, deşi ai exagerat-o mult. Dar cu aceeaşi francheţă am dreptul să-ţi reproşez că m-ai întrebat pe mine dacă te iubesc înainte de-a fi sigur d-ta însuţi dacă mă iubeşti suficient. Nu-i aşa?

Alistar deveni mai elocvent şi explică pe larg că, poate din nenorocire pentru el, dragostea lui nu poate fi pusă la îndoială. Recunoştea că poate s-a pripit puţin înainte şi că ar fi fost mai cuminte dacă ar fi căutat să-i câştige simpatia, ca să nu zică numaidecât iubirea, încetul cu încetul, şi numai când ar fi fost sigur că ea s-a obişnuit cel puţin cu ideea, numai atunci să-i puie întrebarea cea mare. A regretat ulterior gestul. Era prea târziu. Poate de aceea nici n-a stăruit să afle răspunsul pe care dealtfel îl cam bănuia. În toate acestea însă a avut o scuză hotărâtoare: că şi asiduităţile lui s-ar putea preta la ridicol dacă în prealabil n-ar avea perspectiva succesului. El nu-şi poate permite să se ţie după ea prin oraş, la spectacole; acasă, ca un tânăr care face curte azi Lianei, mâine alteia, fără a risca să fie arătat cu degetul în derâdere...

Pe când Alistar îşi depăna lămuririle, dădu buzna în salonaş Dandu. Văzând-o în patru ochi cu directorul, avu o mică ezitare înainte de-a zice:

— Pardon... Te caut pretutindeni, Liana... Era vorba ca primul tango să...

— Dansăm mai pe urmă, dragă Dandu — surise ea drăgălaş. Nu te superi?

După ce se retrase ofiţerul, Alistar continuă parcă întristat:

— Vezi?... Cum să lupt eu cu dânsul, de pildă!... Aş putea avea eu îndrăzneala lui, încrederea lui? El nu poate fi ridicol pe oricine ar iubi! Dacă aş fi năvălit eu în casa voastră ca dânsul atunci, ce ar fi zis toată lumea?... Şi el de-atunci continuă, stăruie... V-am văzut de atâtea ori împreună la patinaj, alteori la cinematografe...

— A, va să zică nici n-am apucat să-ţi răspund şi ai început să mă urmăreşti? râse Liana.

— Da, atâta mi-a fost permis, în taină, fireşte, fără a mă expune la râsul nimănui!

În sfârşit Liana îi ceru să vie totuşi pe la ei, să se cunoască mai bine, să-şi verifice amândoi inimile. Alistar promise cu adaosul că totuşi nu va abuza de invitaţie, oricât l-ar îndemna inima, fiindcă nici măcar în faţa părinţilor ei nu vrea să apară ridicol.

— Vrei cu orice preţ să-mi smulgi anticipat o declaraţie de iubire! exclamă Liana zâmbind. Ei bine, nu! Şi dealtfel eu când iubesc nu fac declaraţii — ca să ştii pentru viitor!

Explicaţia cu Alistar a înviorat pe Liana şi i-a alungat din suflet deocamdată neliniştea rămasă de la biserică. Era mulţumită şi de întorsătura ce a intervenit astfel între ea şi Alistar, dar mai ales de ezitarea lui Dandu când i-a găsit împreună. Niciodată nu i-a trecut prin gând să-i stârnească gelozia pentru a-i aţâţa iubirea. Surise când Dandu o întrebă mai târziu, prefăcându-se nepăsător:

— Ce-ţi spunea năşicul acolo în tete-a-tete? Nu cumva îţi face curte... Caraghios!

MARTIE

1

— Remus, te rog... Vreau să-ţi vorbesc... Nu, nu aici, pe stradă... Sunt lucruri serioase... Vino pe la noi într-o zi, când îţi face plăcere...

— Spune când vrei să mă primeşti, Liana, şi viu cu drag!... Eu nu mă îmbulzesc, nu vreau să am aerul că-ţi fac curte. M-ai oprit, ţii minte?

Când l-a oprit pe stradă pe Remus Oloman, întîlnindu-l din întâmplare, Liana era hotărâtă să-i spuie tot ca unui duhovnic De la nunta lui Mircea secretul iubirii o chinuia ca o povară din ce în ce mai insuportabilă. Acuma toate părerile de odinioară despre necesitatea tainei în dragoste i se păreau naivităţi puerile. Dimpotrivă, îşi zicea, numai iubirea vinovată se ascunde. Iubirea adevărată înfruntă lumea, e generoasă şi mândră. Nici o plăcere în iubire nu se poate compara cu afişarea ei în faţa oamenilor. Aşa îşi explica de ce îi venea câteodată, când se afla cu Dandu în lume, să strige în gura mare: „Îl iubesc!... Ne iubim!"— şi de ce era atât de fericită când se găsea alături de el pe stradă sau în societate. Râvnea ca iubirea lor să fie invidiată şi astfel să devie mai strânsă. Fără să-şi dea seama, a aşteptat chiar din prima noapte un cuvânt de la Dandu. Dorinţa, care în biserică i-a copleşit sufletul, a existat permanent într-o formă mai vagă şi mai nelămurită. Poate dacă ar fi lăsat-o în voie să se dezvolte, s-ar fi concretizat singură. Liana însă a înăbuşit-o necontenit de frică să nu-şi întineze sentimentul prin aspiraţii care i se păreau prozaice şi vulgare. „Iubesc ca să mă mărit" era o formulă odioasă care ar fi distrus toată poezia pasiunii. Convinsă că dragostea ei era mai mare şi mai frumoasă decât toate ce-au existat vreodată între doi oameni care s-au iubit, a vrut să o păstreze învesmântată într-un romantism dispreţuitor al convenţiilor sociale aplicabile altora, nu însă lor. S-a crezut o eroină fără pereche în istoria iubirilor. Se credea şi azi, negreşit, şi tocmai de aceea se simţea copleşită. Iubirea îi ridica probleme cu atât mai insolubile cu cât trebuia să le cumpănească singură, mereu singură. Dorul de spovedanie îi clocotea în suflet şi totuşi îl comprima cu exasperare. Avea acuma credinţa că dacă s-ar destăinui cuiva, i s-ar risipi chinurile. Nu găsea însă nici în sine puterea de a-şi deschide sufletul şi-i lipsea încrederea că alţii ar putea s-o înţe-leagă. Zile întregi s-a pregătit să se mărturisească bunicii, care chiar dacă n-ar înţelege nimic, ar fi cel puţin o tovarăşă îngăduitoare. Hazardul i-a scos în cale pe Oloman. Atunci i s-a desluşit brusc tot ce era nebulos în subconştientul ei. În secunda aceea, dacă ar fi vorbit, i-ar fi explicat precis, fără reticenţe, ce o tortura. Atunci nu s-ar fi sfiit să mărturisească sincer că îl iubeşte atât de mult încât vrea să-l păstreze pentru totdeauna, să nu-şi mai ascundă hoţeşte dragostea... Până a doua zi oglinda sufletului i s-a aburit din nou. Au năvălit temerile şi neîncrederea. Nu mai era sigură de nimic în afară de chinul dragostei.

Când s-a găsit faţă în faţă cu Remus, în salonaşul unde trăiau toate visurile, unde inima ei îşi tremura singură speranţele şi dorinţele, s-a simţit abătută şi oropsită parcă ar fi fost în preajma unui sacrilegiu. Privirile tânărului gazetar, sub ochelarii mari, i se păreau indiscrete şi pornite să violeze o taină ca pentru un reportaj destinat publicului avid de senzaţii. Siguranţa lui, că va asculta o confesiune, o enerva. Regreta că l-a chemat şi căuta o minciună plauzibilă pe care să i-o servească drept răsplată că l-a deranjat. Vorbeau lucruri indiferente între timp. Aceeaşi masturbaţie spirituală de care Oloman îşi bătea joc practicând-o totuşi cu o patimă de torţionar oricând se ivea prilejul. Pe Liana discuţia aceasta o întărită acuma fiindcă în ochii lui vedea clar curiozitatea cealaltă. Izbucni tocmai când se aştepta ea însăşi mai puţin, râzând cu un râs prefăcut care n-avea nici un rost:

— Ştii că iubesc pe Dandu?

— Ştiu! răspunse calm Oloman, fără să se mire că l-a întrerupt când vorbea cu totul despre altceva.

Liana se zăpăci. Crezuse că declaraţia ei bruscă are să-l uluiască. Urmă ezitând:

— A, ştiai?... Cine ţi-a spus?... El?

— Era nevoie să-mi spuie cineva? zâmbi tânărului superioritate. Credeam că-mi apreciezi darul de observaţie, deşi aici nici măcar atâta nu se cerea. Toată lumea ştie că vă iubiţi...

Liana era îngrozită. Va să zică toate sforţările ei de a-şi ascunde dragostea au fost zadarnice? Dragostea nu se poate ascunde. Bolborosi cu o sforţare de a surâde:

— Credeam că-ţi fac o surpriză. Îmi pare rău că n-am reuşit...

— Mărturisirea e totuşi o surpriza — zise Remus filozofic. Chiar dacă m-ai fi chemat numai pentru asta şi aş fi mulţumit. E o dovadă de prietenie care mă măguleşte.

Acum Liana îşi redobândi prezenta de spirit. Glasul lui i se părea mai sincer decât cuvintele. Părăsi încercările de artificii şi zise plină de şovăieli:

— Desigur aş fi vrut să-ţi vorbesc despre multe... Dar nu mai ştiu... Sunt atât de confuză... Mă gândeam să-ţi cer părerea sau poate un sfat sau poate să te rog ceva...

Cuvintele rămaseră suspendate în aer câteva clipe ca nişte nouraşi de fum. Remus, cu ochii spre tavan, le privea parcă rumegând un răspuns care trebuia să întârzie puţin.

— În amor sfârşitul justifică începutul — murmură dânsul mulţumit de sine că a găsit o sentinţă. Dealtfel ca în toate cele pământeşti — adăogă repede părându-i-se îndată banală. Vrei părerea mea? Ar fi inutilă dacă ar fi cea pe care o doreşti şi nedelicată dacă ar fi altfel. Aşa, prefer să-ţi comunic proorocirea mea că veţi fi o pereche fericită.

Liana se bucură şi zâmbi:

— Proorocirile nu-s mai riscante ca sfaturile?

— Depinde! În dragoste şi în anume cazuri, mai puţin. Dragostea care nu sfârşeşte la ofiţerul stării civile are vicii de formă. A voastră nu poate avea astfel de vicii.

Auzind formulele categorice. Liana iar se zăpăci. Nu se dumirea dacă Remus crede sincer ce spune sau caută să-i stârnească mărturisirile. Adineaori sufletul ei a fost gata să se deschidă ca un potir de floare sărutată de adierea soarelui. Acuma se închidea mai ermetic. Era sigură că nu trebuie să vorbească mai mult şi că de-ar vorbi tot n-ar găsi astâmpărul dorit de inima ei. Spovedania îţi uşurează conştiinţa numai când duhovnicul ţi-a cucerit încrederea.

Remus Oloman îşi continua sforţările. Bănuia tot, dar aştepta confirmări. Situaţia îi încânta vanitatea de scriitor. Era întâia oară că o fată frumoasă îi povestea o frământare de viaţă. Asta îl înălţa în propria-i stimă. A plecat satisfăcut deşi n-a reuşit să afle mai mult. Liana l-a rugat să mai vie, oricând are timp, să stea cel puţin de vorbă. Ceea ce înseamnă, îşi zicea Remus, că confesiunea de-abia a început.

Liana însă era dezamăgită ca şi când ar fi pierdut o iluzie mântuitoare. Recunoscu pe urmă că nici nu s-ar fi putut să fie altfel. Mântuirea de care e însetată ea nu-i poate veni decât de la Dandu. Ce să caute străinii în iubirea lor?

2

Totuşi Remus Oloman deveni oaspe frecvent în casa Rozmarin. Pentru el Liana era un „caz" asupra căruia voia să-şi exercite observaţiile psihologice. Viitor romancier, avea nevoie de material luat direct din vâltoarea vieţii. Creaţia literară veridică trebuie să se inspire din trăirea directă, să se altoiască pe viaţa vie.

Fecioară care iubeşte întâia oară merită totdeauna o atenţie specială. Asemenea iubire poate cuprinde în ea virtual o capodoperă precum într-un bloc de marmoră se poate ascunde un monument de artă. Când apare ochiul talentului care să vadă o faţetă a eternului omenesc în iubirea fecioarei sau dalta artistului care să desprindă statua din marmora informă, opera de artă e gata să se realizeze.

Liana i-a fost dragă de la început, fără interes, ca o păpuşă din vitrină. Nu s-a gândit nici un moment să-i facă curte. Nici nu era genul lui (îi plăceau femeile mai planturoase, probabil prin contrast cu sine) şi nici nu îl tentau aventurile amoroase platonice. I s-a părut o fată inteligentă cu care se poate sta de vorbă. Mai ales că ştia să asculte simpatic chiar când nu pricepea nimic. Prin experienţa de dragoste pe care o trăia actualmente, Liana dobândea în ochii lui o nouă valoare, tocmai fiindcă ea o lua în serios spre deosebire de alte fete care practicau amorul multiplu şi numai ca o excitaţie epidermică în care sufletul n-avea nici o participare. Nu mai aştepta de la ea revelaţii, deşi Liana s-a oprit la mijlocul confesiunii. A înţeles, după ce s-a depărtat atunci de ea, că pudoarea firească o împiedecă să-şi dezvăluie complect inima. Poate îi lipseşte încrederea în el, poate el n-a ştiut cum să-i vorbească. Dar nici nu era nevoie de confesiuni integrale. În realitate Liana vorbea prin ochii ei, prin toată înfăţişarea ei. Câte un cuvânt întâmplător exprima cât un fulger în beznă.

Venea la câte două-trei zile. Pomeneau rar pe Dandu. Discutau mai mult literatură, subiectul preferat al lui Remus. Fiindcă nu se putea realiza în scris, era bucuros să-şi expună necontenit planurile operelor viitoare si să distrugă realizările celor care scriau.

Când nu găsea acasă pe Liana, se mulţumea să stea la taifas cu Rozmarin. Bătrânul îi făcea impresia unui om cinstit şi mărginit pe care l-a trădat viaţa. Îl interesa ca un specimen de funcţionar român cu sufletul fără orizont şi înfricoşat de labirintul biurocratic. Printr-o amabilitate care se oprea cu compasiune asupra preocupărilor lui mărunte, Remus i-a câştigat repede simpatia şi încrederea. Rosmarin s-a apucat să-i dezvăluiască toate necazurile familiei şi pe ale lui în special. De la bătrânul a aflat Remus că părinţii ar fi cei mai fericiţi dacă Liana s-ar mărita, ca să scape de o grijă mare, că au pus multe speranţe în aviatorul Dandu, dar că acela nu le mai inspiră încredere, deşi se ţine mereu de capul fetei, că Liana are o perspectivă strălucită în Constantin Alistar, director general şi bărbat solid din toate punctele de vedere, care e îndrăgostit nebun de Liana, a început să-şi sporească vizitele, să-i trimită flori şi mici cadouri, şi că Alistar ar cere-o oficial cu siguranţă dacă ea ar fi mai drăguţă cu dânsul Din nenorocire Liana, pe cât e de deşteaptă şi de frumoasă, pe atât e de capricioasă şi încăpăţânată.

— Pentru căsătorie desigur că domnul Alistar prezintă o seriozitate importantă! observă tânărul cu gravitatea necesară.

— Nu-i aşa, domnule? exclamă bătrânul transportat, parcă aprobarea l-ar fi ridicat în ochii săi proprii. Ei, poftim de-i spune ei, să vezi cum se irită şi cum protestează că ea nu e marfă de vânzare, că afacerile de inimă o privesc pe ea şi nu pe noi cari suntem anchilozaţi şi câte altele... Cu fetele de azi nu e chip să te înţelegi, parcă ar fi străine de părinţii lor... Şi unde mai pui că ar trebui să se mai gândească şi la greutăţile vieţii. Că eu am ajuns, după treizeci de ani de serviciu, de sunt ca frunza pe apă...

Era eterna lui groaza cu scoaterea la pensie sau poate şi mai rău. Intervenţia doamnei Gotcu la ministru l-a liniştit, dar nu deplin, deşi n-a mai spus nimănui nimica, afară de Didina, ca să nu ajungă la urechile coanei Raluca şi să creadă ea că e nerecunoscător. El a tot aşteptat atunci să-l cheme ministrul sau secretarul general şi să-i dea un cuvânt de încurajare, ori măcar în alt chip să se afle în minister că de el nu se va atinge nimeni. Sunt şi alţii în situaţia lui, cu proptele, despre care ştie toată lumea că rămân pe loc orice s-ar întâmpla. Pe Constantinescu, de la mişcarea fondurilor, care era subşef de birou, cum l-au făcut acum un an dintr-o dată şef de secţie, fiindcă e omul regelui, adică cumnat cu un subcomisar de la poliţia Palatului? A venit bileţelul de la cine trebuie şi n-a mai întrebat nimeni nici de statut, nici de vechime, nici de merite, ci s-a făcut... Adevărat că la 1 ianuarie nu i s-a întâmplat nici lui nimic, dar se ştie că au fost amânate toate schimbările până la aprilie şi deci nu s-a făcut o favoare specială pentru el. Acuma se apropie l aprilie şi la minister a început iar fierberea. De când vine pe aici mai des, pentru Liana, a stat de vorbă cu Costică Alistar şi a aflat că într-adevăr se pregăteşte o mişcare vastă de tot. El i-a promis că se va face luntre şi punte să-l ajute, dar a adăogat că ultimul cuvânt numai ministrul îl are. Gavrilescu i-a spus la fel. Odinioară l-a crezut şiret când i-a spus că nu poate face nimic. Alistar i-a confirmat că într-adevăr Gavrilescu însuşi e ameninţat poate mai mult ca Rozmarin. Neavând altceva, s-a agăţat cu desperare de intervenţia d-nei Gotcu, căutând să rămâi convins că ministrul, dacă a promis atunci, îşi va respecta şi acuma cuvântul. În adâncul său însă îşi dă seama cât de şubred e sprijinul acesta. Ministrul trebuie să facă cel puţin o sută de promisiuni pe zi. Îşi mai poate el aduce aminte după trei luni de un Rozmarin oarecare?

A treia oară când i-a ascultat plângerea, fiindcă bătrânul nu se sătura jeluindu-se şi relua povestea de fiece dată cu noi amănunte, Remus, cuprins şi de milă, dar şi ca să-şi arate greutatea, i-a propus să se adreseze directorului său, Pantelimon Răcaru care, dacă îl va nemeri în toane bune, îl va ajuta cu siguranţă. E şi prieten cu ministrul şi-l ştie toată lumea de frică, încât o vorbă a lui atârnă mai greu decât a oricui. Rozmarin s-a îmbujorat de nădejde şi a mulţumit tânărului ca unui mare binefăcător. S-a sfătuit şi cu familia care l-a încurajat. S-a hotărât să se ducă chiar a doua zi la Răcaru, însoţit însă de Liana care l-a cunoscut în cabinetul ministrului aşa că ea poate prea bine să-l introducă. Liana a refuzat cu îndârjire. Îi era silă de Răcaru şi nu vedea ce rost ar avea ea acolo, afară de o umilinţă inutilă. Toate insistenţele au rămas zadarnice.

— De ce nu te introduce mai bine şi mai cu folos chiar Remus? zise Liana în cele din urmă. Ar fi şi mai natural din moment ce el a venit cu ideea.

Rozmarin i-a dat aici dreptate, dar a şi adăogat că el nu cutează să-i ceară băiatului şi asta. Atunci Liana, ca să-şi arate bunăvoinţa, s-a însărcinat să-i vorbească ea. Oloman s-a cam buimăcit. Răcaru îşi tiraniza redactorii şi-i suspecta că fac învârteli personale în loc să le aducă ziarului. Cu toată admiraţia sinceră ce o purta şefului său, Remus avea oroare să vorbească cu el, fiindcă veşnic îl bruftuluia, chiar când îl lăuda. Îşi blestema clipa în care a pomenit de Răcaru bătrânului. Neavând însă încotro, peste vreo două zile, văzând pe Răcaru binedispus, i-a povestit durerea lui Rozmarin. Răcaru deodată s-a făcut borş:

— Bine, pârţule, şi tu ai început să-mi umbli cu gheşefturi? Parcă ziceai că eşti literat, mă, năblegule! Halal literatură!... Oi fi luat şi vreun şperţ de la bietul om în numele meu? Să ştii că dacă te prind, te dau afară! Ai auzit! Dar mai înainte te cotonogesc în bătaie ca să mă ţii minte!... Ce, mă, eu sunt biurou de intervenţii pentru toţi incapabilii?... Ce, eu am timp pentru d-astea când trebuie să hrănesc o şleahtă de puşlamale ca tine care vă credeţi gazetari?... Cuce ţin eu gazeta asta, idiotule? Vouă ce vă pasă, că prostul de Răcaru aleargă până ii iese limba de-un cot, ca voi să veniţi de-a gata la chenzină! Asta-i, băiete! Vi s-a urât cu binele! Aţi început să vă faceţi clientelă pe spinarea mea!... Să vii cu ăla, auzi, dar altădată să-ţi bagi minţile în cap că pe urmă o păţeşti!... Ei, hai, acu ieşi afară că am de lucru!

Ziua următoare Remus a venit cu Rozmarin înverzit de emoţie.

— Spune, şefule, ce-i cu d-ta, să văd dacă pot face ceva! zise Răcaru după ce Oloman se retrase discret.

În vreme ce bătrânul îşi depăna povestea cu multe bâlbâieli, Răcaru se plimba gânditor prin biuroul simplu, între masa încărcată de ziare şi o bibliotecă răvăşită, bocănind atât de tare încât aproape acoperea glasul plângător şi răguşit care îl urmărea timid de colo până colo. Umblând îşi examina ghetele botocănoase şi numai din când în când zvârlea câte-o privire furişe spre Rozmarin. De cum l-a văzut, slab şi amărât, Răcaru şi-a adus aminte de tatăl său, mort acum câţiva ani. Mic funcţionar la căile ferate, împovărat cu o casă de copii, tot aşa tremura şi el de groaza zilei de mâine şi se căciulea, umil, pe la mărimile care-l ameninţau mereu cu suprimarea pentru economii bugetare. Până ce, într-o zi, a venit acasă de la biurou cu o hărţulie mototolită în mână şi cu ochii înroşiţi de lacrimi: lăsat în disponibilitate fiindcă locul lui trebuia dat unui protejat oarecare. Întoarcerea aceea de la biurou a tatălui său i-a rămas lui Răcaru un izvor de revoltă pentru toată viaţa.

— Destul! strigă deodată răguşit parcă ar fi simţit o mână în beregată. Am priceput.

Se repezi la masă, îi notă numele şi funcţia pe un petec de hârtie şi apucă receptorul telefonului:

— Ascultă, fetiţo, cere-mi pe secretarul general de la finanţe!... Repede, repede!... Stau cu receptorul la ureche!

Îşi morfolea mustăţile cu dinţii, uitându-se spre Rozmarin dar fără să-l vadă ca şi când l-ar fi uitat cu desăvârşire, urmărit de altă vedenie. Aşteptarea îl înfuria. Mormăi o înjurătură în telefon, apoi peste câteva secunde:

— Alo!... Da, eu, Răcaru L.. Tu eşti, Nicule?... Uite ce e! Aveţi voi acolo un funcţionar, Rozmarin Alexandru, subdirector la datoria publică... Aşa, Rozmarin!... Ai însemnat?... Ei, să ştii, băiete, că acest Rozmarin e omul meu şi prin urmare să-l lăsaţi în pace!... Nu, nu! Vreau să rămâi la locul lui şi să fie ocrotit de tine în toate privinţele!... Ce ministru? I-ascultă, Nicule, pe mine să nu mă iei cu ministrul că pe urmă mă superi! Te rog să-i spui şi ministrului că Rozmarin nu se mişcă orice s-ar întâmpla!... Sper că atâta lucru puteţi să-mi faceţi şi voi mie când eu vă fac vouă atâtea servicii!... Cred, cred că recunoaşteţi, dar vrei să mă sperii cu ministrul... Aşa, da... Stai! Să nu crezi că eu mă mulţumesc cu simple promisiuni care se uită a doua zi! Eu vreau lucruri clare. Prin urmare să faci bine să dai dispoziţiile ce trebuiesc ca să nu se uite promisiunea, ai înţeles?... Şi să chemi pe Rozmarin la tine, să îi spui tu, cu gura ta, ce trebuie să-i spui!... Ei da, aşa-mi placi, Nicule!... Mersi! Noroc! Trânti telefonul şi adăogă către bătrânul împietrit de uimire:

— Dacă nu te cheamă mâine, să vii să-mi spui, ai înţeles?... Să poftească să se atingă cineva de d-ta!... Mama lor de hoţi şi de neisprăviţi!

Rozmarin încercă să bâlbâie o mulţumire. Răcaru nu-i dădu răgaz. Îi scutură mâna, bombănind:

— Umblă sănătos!... Şi să n-ai nici o grijă!... Nu las eu să-şi bată joc nimeni de d-ta...

Pe stradă Rozmarin se simţea întinerit cu 20 de ani.

3

Pentru că Alistar a venit de câteva ori, soţii Rozmarin socoteau că se cuvine să răspundă şi ei cu o atenţie specială şi l-au poftit într-o seară la masă, să poată sta mai lung de vorbă şi cu Liana. În urma întâmplării cu Răcaru s-au simţit obligaţi să invite şi pe Remus asupra căruia se revărsa mai plin recunoştinţa bătrânului Rozmarin. La masă i-a povestit şi lui Costică cum a repezit Răcaru la telefon pe secretarul general şi cum a doua zi secretarul general l-a şi chemat şi i-a spus că nu era nevoie de intervenţii fiindcă îl ştie funcţionar model şi asemenea funcţionari sunt indispensabili în minister şi în sfârşit câte alte complimente. Alistar râdea şi confirma că într-adevăr aşa se răsteşte Răcaru la toţi miniştrii, că numai de Brătianu şi de Maniu se sfieşte...

După masă, bătrânii au căutat să lase pe Alistar cu Liana. Ei însă, fiind numai în familie se jenau să stea singuri deoparte şi reveneau mereu la grupul care vorbea fireşte despre Răcaru, secretarul general, oamenii regelui, reducerea lefurilor şi alte asemenea lucruri de actualitate... Remus poza puţin simţindu-se înconjurat de recunoştinţa întregii familii. Totuşi, în răstimpul de câteva minute cât a putut şi el să vorbească în patru ochi cu Liana, făcu vreo două aluzii la Alistar ca şi când ar fi vrut să întrebe cum se împacă aceasta cu iubirea cea mare.

— Degeaba eşti maliţios — zise Liana cam vexată. Când iubeşti nu eşti obligat să fii şi sălbatec. Aşa ar putea şi Alistar să facă aluzii răutăcioase la adresa ta!

— Dar eu nu-ţi fac curte! replică tânărul. Dealtfel notez, n-am fost maliţios. Într-o privinţă Alistar mi se pare preferabil celuilalt. Am exprimat o simplă nedumerire psihologică.

— E un bărbat foarte simpatic cu care-mi face plăcere să mă întreţin — adăogă Liana simplu.

Într-adevăr Alistar îi era mai simpatic acuma. Când îşi lepădase masca de cuceritor ieften pe care o afişa în lume, rămânea un suflet sfios şi delicat care putea inspira o duioşie. Reţinerea permanentă ce o avea faţă de Liana, mai ales când se aflau singuri, o impresiona plăcut. Parcă i-ar fi fost mereu teamă să nu-i bruscheze sentimentele, Alistar se silea să nu-i ceară nimic, ca să vie tot în mod firesc, din inimă adevărată.

Liana nici nu admitea în sinea ei vreo apropiere între el şi celălalt. Pentru Alistar n-ar putea simţi niciodată ce simte pentru Dandu. Sunt două lumi deosebite şi cu desăvârşire străine, despărţite una de alta printr-un zid impenetrabil. Cu Alistar, şi cu oricine, era deplin lucidă, putea discuta şi mai cu seamă a-şi formula gândurile, pe când faţă de Dandu parcă nici n-avea gânduri, ci doar fragmente nebuloase care nu reuşeau să se închege în contururi precise. De aceea iubirea rămânea fără alt scop decât un dor etern neastâmpărat. Era ca o somnambulă care trebuie să meargă pe marginea prăpastiei inconştientă de primejdie.

Cu altă ocazie a încercat să lămurească lui Remus starea de tulburare stranie ce-i încătuşa fiinţa întreagă. Tânărul o complectă cu gravitatea unui medic savant care se află în faţa unei boli rebele:

— Diagnosticul iubirii adevărate, a iubirii ca element primordial în viaţă!

Liana ar mai fi vrut să adaoge că dragostea ei e excepţională, dar s-a stăpânit ca să nu pară ridicolă cu închipuirea că dragoste ca a ei n-a mai existat, dându-şi seama că toţi îndrăgostiţii au aceeaşi convingere despre dragostea lor.

De când a început Alistar vizitele, părinţii ei nu se mai interesau de Dandu, nici chiar d-na Rozmarin, atât de râvnitoare la un ginere ofiţer. Dimpotrivă, ar fi fost bucuroşi să-l înlăture de tot ca să nu se întâmple să-l întâlnească aici Alistar şi să se supere. Cum şi Liana se ferea să mai vorbească de el acasă, toată lumea era mulţumită.

Având impresia că a mai scăpat de suspiciuni, Liana se simţea mai liniştită şi întâlnirile cu Dandu continuau mai nestingherite, deşi la intervale mai rare, dealtfel fixate totdeauna de ea. În viaţa ce-şi urma mersul grăbit şi nepăsător, singură iubirea lor părea Lianei un punct de sprijin şi un refugiu care compensa toate vicisitudinile cotidiene.

S-a mirat ce repede a trecut luna când într-o zi a trebuit să iasă la gară cu familia şi cu Gavrileştii să întâmpine pe tinerii căsătoriţi cari se întorceau din călătoria de nuntă. În gară, Angela i-a spus că duminecă aranjează o mică petrecere pentru sărbătorirea întoarcerii. I-a înşirat şi o listă de nume de invitaţi între care Liana n-a auzit pe al lui Dandu. S-a întristat puţin zicându-şi că fără el petrecerea va fi săracă. I-a trecut prin creieri să găsească un pretext şi să refuze a merge, dar asta ar fi însemnat o ofensă. Acuma erau şi rude, cum să lipsească? Dealtminteri au să meargă şi bătrânii, afară de bunica însă care de cât va timp era cam şubredă... Pentru aceeaşi după-amiază avea hotărâtă mai dinainte o întâlnire la Dandu. I-a povestit cum a sosit Mircea cu Nina, dar n-a pomenit nimic despre ceaiul Angelei socotind că Dandu s-ar putea simţi jicnit că n-a fost invitat după ce de atâtea ori a luat parte la alte petreceri ale Gavrileştilor şi a fost cavaler de onoare la nunta Ninei. În schimb, ca să-l despăgubească pentru că nu vor fi împreună duminecă, i-a făgăduit că va veni negreşit luni să stea cu dânsul până seara...

Parc-ar fi fost o pedeapsă cerească pentru că se ducea la petrecere fără Dandu, Liana a avut o zi proastă duminecă. Toată vremea a încercat-o durerea de cap, o durere vagă, dar cu atât mai plictisitoare. Apoi bunica, simţindu-se mai rău, nu s-a sculat din pat, spunând că n-a prea putut dormi şi vrea să se mai odihnească puţin. Familia s-a alarmat, a vrut să cheme un doctor. Bătrână i-a liniştit că n-are nimic, doar o slăbiciune, să nu-şi facă inimă rea din pricina ei. Liana s-a oferit să nu mai plece la petrecere:

— Mi-e mai drag să stau cu tine, matînă mică... Te-am şi neglijat în ultimul timp. Sunt o nerecunoscătoare.

— Ba eşti bună, măicuţă scumpă! zise bunica mângâind-o. Ştiu eu bine cât iubeşti tu pe matîna ta, n-ai grijă. Şi dacă vrei să-mi faci o bucurie, să te duci la Gavrileşti şi să petreci bine, că eu tot nu vreau să mor până nu te-oi vedea mireasă...

Au plecat mai târzior ca să nu sosească cei dintâi. I-a primit, cu mare bucurie, Gavrilescu singur, fiindcă tinerii, cum s-au adunat, au şi început să danseze după gramofon. Aruncând o privire de curiozitate spre salon. Liana a zărit numaidecât printre dansatori şi pe Dandu cu Angela. A băgat chiar de seamă că şi el a văzut-o, dar a întors capul şi a continuat să danseze. Durerea de cap o răzbi acum deodată, ca un trăznet Simţea cum i se răcesc mâinile şi cum genunchii încep să-i amorţească. Prin minte îi fulgera în zigzaguri acelaşi junghi:

— Cum a venit el aici şi de ce nu mi-a spus că vine?

Îşi dădea seama că întrebarea e stupidă şi totuşi nu putea scăpa de ea ca de o muscă supărătoare. Ca să justifice anticipat orice s-ar întâmpla, a şoptit d-nei Rozmarin, înainte de-a trece în salon:

— Dac-ai şti, mamă, cum a început să mă doară!

— O, sărăcuţa de tine, te cred! zise Didina compătimitor. O fi din pricina căldurii din casă...

În duda durerii, a intrat surâzând la dansatori. în clipa aceea discul se termina. Angela s-a repezit la ea s-o îmbrăţişeze, urmată de Dandu, surâzător şi înăduşit. După ce Angela a trecut să îmbrăţişeze pe bătrâni, Dandu a început să-i explice:

— M-am întâlnit ieri cu Angela şi m-a rugat să viu neapărat că eşti şi tu...

— De ce te dezvinovăţeşti? zise Liana. Foarte bine ai făcut c-ai venit dacă te-a poftit...

Îl părăsi. Dandu făcu doi paşi după ea, dar se opri văzând că se duce spre Nina. Când a început însă alt dans, s-a apropiat din nou s-o invite. Liana refuză, fără să-i spuie vreun motiv.

— Nu mai vrei să dansezi cu mine? întrebă ofensat Dandu.

— Nu pot! murmură ea.

— Eşti supărată?

— Nu.

— Eşti bolnavă?

— Da. Capul.

O oră a suportat chinurile. Pe urmă i-a spus d-nei Rozmarin că nu mai poate şi că se duce acasă. Angela era de faţa. Nu voia s-o lase; îi oferi medicamente. Nereuşind nicicum s-o mai reţie, s-a oferit să cheme pe Dandu s-o întovărăşească până acasă.

— Nu, nu, te rog, dragă Angeluş — făcu Liana aproape speriată. Iau o maşină şi în cinci minute sunt acasă. Nu vreau să-ţi stric petrecerea. Nu-ţi închipui cât de rău îmi pare că... Dealtfel toată ziua m-a plictisit, dar acum a devenit îngrozitoare... Nici nu vreau să observe nimeni că plec, te rog foarte mult!

Bunica se spăimântă văzând-o sosind singură. Liana se aşeză într-un fotoliu, lângă patul ei, în toaleta de ceai, cum era. Glasul blând al matînei îi alină curând migrena ca un leac miraculos. Numai în suflet îi stăruia durerea cealaltă, răscolită necontenit de întrebări ce-i apăreau ca nişte pumnale. Pe aceasta însă izbutea s-o ascundă ca să nu întristeze pe matîna bolnavă care o dorea veselă şi fericită. I-a povestit pe cine a văzut la Gavrileşti şi ce bună dispoziţie era, adăogând cât regretă că n-a mai putut sta din pricina chinurilor. Apoi bunica, din vorbă în vorbă, ajunse iar la măritişul ei pe care-l spera pe curând, pe curând, zugrăvind în toate amănuntele cum va fi micuţa Liana în rochia de mireasă, cu beteala şi coroniţa de lămâiţă pe buclele ei de aur curat, parcă ar fi spus o poveste cu zâne şi cu feţi-frumoşi ca odinioară, când studenta de azi era o fetiţă cuminte şi ascultătoare... Liana asculta cu un surâs în care pâlpâia şi bucurie şi amărăciune. Închise pleoapele, ca şi odinioară, legănată de cuvintele dulci ale matînei, uitând parcă încetul cu încetul realitatea de azi şi întorcându-se înapoi în lumea trandafirie unde nu exista dorinţă neîmplinită...

Soţii Rozmarin, sosind cu Bebe, le-au găsit pe amândouă adormite, cu toate că de-abia era ceasul unsprezece.

A doua zi Liana a căutat să judece cu sânge rece întâmplarea şi a găsit-o mai urâtă. Dandu s-a purtat odios şi a fost mai ales de o nelealitate intolerabilă. Că la mijloc nu poate fi lucru curat reiese clar din faptul că nici el nu i-a spus că merge, nici Angela că l-a invitat. De Angela nu-i pasă, poate minţi cât pofteşte şi să umble cu orice tertipuri. Dar el! Nu e vorba nici de iubire şi mai puţin încă de gelozie, ci pur şi simplu de...

Mai mult decât considerentele reci, se simţea ofensată şi înjosită şi trădată. Peste vorbele în care îşi circumscria indignarea exterioară, era durerea continuă pe care o aţâţau îndoielile pornite din toate colţurile inimii. În timp ce se revolta, scârba îi cuprindea sufletul ca o caracatiţă nemiloasă.

După-amiazi, când se apropia ora întâlnirii, a ezitat totuşi: să se ducă? A stat acasă, dar tot timpul cu inima a fost în strada Regală unde el o aştepta, desigur, să-i ceară iertare şi să-i explice, să-i dea motivele plauzibile ale neînţelegerii pe care ea dorea să le creadă...

Ziua următoare a venit Dandu. Înfăţişarea lui, glasul lui, în loc să o încălzească, o spăimântau. Observa cum se sileşte să fie mieros şi drăguţ, să o mintă şi să o înşele. Nu ştia ce ar fi trebuit să facă, dar ceea ce făcea îi deschidea o prăpastie. Îl auzea:

— Te-am aşteptat până la nouă ieri... De ce n-ai venit. Liana?... Nu mă mai iubeşti, Liana?... Te-am supărat cu ceva?

Şi apoi, fără să aştepte vreun îndemn, a repetat justificarea cu amplificări: de-ar avea ceva de ascuns, tocmai că n-ar fi mers, ştiind prea bine că Liana trebuie să fie acolo. Atâta de prost îl crede? Dealtfel fata lui Gavrilescu mai curând ar putea zice că i-e antipatică, fiindcă... El, care de obicei nu era în stare să vorbească trei minute, acuma sporovăi un sfert de ceas până să ajungă să întrebe:

— Mă crezi. Liana dragă?

— Nu! răspunse ea cu glas parcă mai gros ca totdeauna, rămânând apoi cu ochii miraţi aţintiţi pe buzele lui.

Pe Dandu privirea cu imputarea mută îl ardea. Ca să se smulgă din puterea ei, încruntă sprâncenele şi, cu voce brusc tăioasă:

— Atunci... mă goneşti?

— Nu! repetă Liana cu acelaşi glas.

— Bine, dar... — mormăi confuz Dandu, nemaiştiind ce să facă. În orice caz eu nu mai am ce să-ţi spun... Dacă nu vrei să mă crezi...

Schiţă involuntar un gest de plecare.

— Fă cum crezi tu, Danduţ! murmură atunci Liana înflorindu-şi faţa cu un surâs în care, fără voia ei, se îmbina o slabă provocare cu mai mult dezgust.

Tânărul se zăpăci de tot. Bâlbâi ceva neînţeles nici de dânsul şi apoi, nemaiputând suporta privirea ei, plecă fruntea în pământ, cuprins parcă de o remuşcare. Tăcerea se îngroşa în jurul lor, greoaie, irespirabilă. Liana îşi dădea vag seama că acuma ar fi momentul să uite tot şi să dărâme cu un singur cuvânt chinul care se încheagă despărţitor între dânşii. Emoţia o sugruma însă. Aştepta să rostească el cuvântul salvator.

Stătură aşa un răstimp lung neîndrăznind nici unul să reia cel puţin convorbirea, dacă nu explicaţia, sperând amândoi într-o minune care să topească scoarţa de gheaţă ce li s-a prins pe inimă.

În sfârşit Dandu făcu un gest cu mâna care distruse toată emoţia. Se sculă în picioare, se duse până la fereastra dinspre stradă şi se întoarse la Liana zicând natural ca şi când nu s-ar fi întâmplat niciodată nimic:

— E târziu şi trebuie să... Atunci când vii, Liana?

Întrebarea era ca o împunsătură într-o rană caldă. Liana tresări. Îi venea să-i arunce o privire dispreţuitoare, dar se răzgândi socotind şi asta de prisos. Răspunse evaziv:

— Nu ştiu...

Dandu o măsură o clipă, ridică din umeri şi zise mohorât:

— Bine, dacă...

Îi luă mâna, i-o sărută uşor şi şopti parcă înfricoşat:

— Atunci, la revedere, Liana!

Mai stărui o secundă, ca şi când ar fi aşteptat să-i ofere gura ca altădată. Desprinsă dintre mâinele lui, mâna Lianei căzu grea ca de plumb.

Liana îi auzi paşii în hol, grăbiţi, apoi în vestiar poposind până să-şi ia mantaua, apoi auzi uşa marchizei deschizându-se şi închizându-se, de asemenea şi poarta de la stradă. Mai rămăsese câteva clipe în acelaşi loc, parcă în sufletul ei ar mai fi dăinuit un firicel de nădejde.

Coborî pe urmă în subsol unde părinţii făceau planuri, ca totdeauna.

— A plecat? întrebă Didina.

— A plecat — zise Liana.

APRILIE

1

— Degeaba, fată cuminte şi deşteaptă ca Liana nu se pomeneşte! zicea acuma d-na Rozmarin şi când nu era Liana de faţă, dar mai ales când era.

Făcea aluzie la Dandu, fireşte. A băgat de seamă încă de-atunci, seara, la Gavrilescu, cât a fost Liana de rece cu aviatorul şi cum l-a refuzat când Angela i l-a propus s-o însoţească până acasă. I-a atras atenţia chiar atunci şi lui Rozmarin care, la rândul său, avea impresia că Dandu cam dădea târcoale fetei celei mici a lui Gavrilescu.

— Fireşte — zicea bătrânul. Dacă la Liana nu i-a mers să-şi bată joc de ea cum ar fi dorit poate dumnealui, îşi încearcă norocul unde crede că are mai multe şanse...

— Ai crede că ofiţerii să fie oameni de treabă — răspundea Didina scârbită. Eu aşa am apucat. Dar se vede că şi militarii s-au stricat cum s-a stricat toată lumea după război.

Liana auzea şi tăcea. Fiece cuvânt rău despre el o durea acuma că erau certaţi. Umbla ca o halucinată şi nu-şi găsea nicăieri liniştea. A trecut o săptămână de când a plecat. De ce l-a lăsat? De ce a tăcut? De ce nu l-a oprit? Nu-şi mai aducea aminte deloc cum s-a petrecut scena, parcă un burete i-ar fi şters-o din memorie. Presimţirea îi spunea însă că n-are să se mai întoarcă. Ieşea prin oraş şi înainte şi după-amiezile cu speranţa că-l va întâlni undeva şi revenea mai amărâtă. Îşi dădea seama că fiece zi de întârziere adânceşte despărţirea şi asta o îngrozea. Se pregătea mereu să se ducă în strada Regală, să intre în apartamentul unde a cunoscut fericirea şi să zică simplu: „Am venit, Danduţule!" îşi zicea că între două fiinţe care se iubesc nu se poate nărui tot din pricina unor lucruri de nimic, că e o nebunie să-şi distrugă iubirea pentru un scrupul de demnitate... Totuşi nu putea trece pe strada Regală.

Între timp s-a văzut de două ori cu Remus Oloman, dar nu i-a spus nimic, evitând chiar să rostească numele lui Dandu. A treia oară Remus a văzut-o tulburată şi a întrebat-o, iar Liana a răspuns, bucuroasă că poate spune cuiva, cu surâsul trist care-i devenea din ce în ce mai trebuincios:

— Ne-am certat şi nu mai ştiu de el de zece zile!

Când a aflat toată povestea, Remus Oloman a exclamat cu o indignare de protector:

— Bine, dar sunteţi nişte copii idioţi!... E admisibil?... Şi tu eşti vinovată, dar el e un măgar fără scuză!... Pentru o copilărie prostească să vă...

Şi a început el să explice Lianei cum trebuie să se fi întâmplat lucrurile şi cum nu este la mijloc decât o simplă şi absolut inofensivă neînţelegere. Liana asculta lămuririle cu o bucurie nestăpânită. Era atât de fericită că se convinge, încât întrerupea mereu cu aprobări din cap şi din gură:

— Adevărat, Remus!... Nu-i aşa, Remus?

În sfârşit tânărul, plecând, făgădui solemn:

— Ei bine, am să-i trag o săpuneală domnişorului să mă ţie minte!... Şi am să-l aduc de urechi la picioarele tale să-ţi ceară iertare, măgarul!

Liana exulta, dar îi păru rău că, chiar şi în glumă, Remus îl făcea măgar pe bietul Dandu.

Era în miercurea din Săptămâna patimilor. Vineri după-amiazi Remus a revenit cu Dandu. Liana i-a primit cu o voioşie pe care de mult nu o mai avusese. Dacă n-ar fi fost de faţă Oloman, i s-ar fi aruncat în braţe şi l-ar fi sărutat până să-i soarbă sufletul. Aşa însă a trebuit să se mulţumească a-i întinde amândouă mâinile şi să-l întrebe drăgălaş, împlântându-şi ochii în ochii lui:

— Pe unde ai umblat, Danduţule, şi ce-ai făcut de nu ne-am mai întâlnit de atâta timp?

Ofiţerul făcea sforţări vizibile să-şi ascundă un simţământ care-l jena. Răspunse sărutându-i degetele nervoase:

— Am fost trimis la centrul din Chişinău să... Am lipsit din Bucureşti fiindcă serviciul a început să fie... Abia ieri m-am întors şi... Era să viu ieri, dar Remus n-a putut şi de aceea...

Minţea atât de prosteşte că lui Oloman îi era ruşine. Vedea şi Liana că minte şi totuşi îi plăcea, socotind minciuna o formă de scuză şi singura posibilă în clipa aceasta.

Mai bine de o oră au vorbit lucruri care nu interesau pe nimeni, nici măcar pe Remus. Liana zâmbea într-una şi se uita la Dandu ca într-o oglindă în care îşi vedea mai clar sufletul. Oloman se simţea de prisos. S-a gândit la început să caute pe Rozmarin ca să-i poată lăsa pe ei singuri câteva minute. Bătrânul însă era în oraş cu Didina după cumpărături pentru sărbători... În cele din urmă au hotărât să meargă mâine seară împreună la înviere.

— Venim să te luăm mai devreme, pe la zece jumătate să zicem! spuse Remus. Asta, ştii, numai ca să nu se formalizeze bătrânii că eşti singură cu Dandu. Eu însă declar anticipat că am să mă pierd de voi prin mulţime...

— De ce vorbeşti aşa, Remus? zise Liana cu o mică mutră de supărare dar cu ochii sclipind de recunoştinţă. Crezi că ne jenezi?... Eşti un intrigant, Remus! Noi n-avem ce să ne ferim de nimeni, cu atât mai puţin de tine.

— Tocmai pentru că nu vreţi să vă feriţi! încuviinţă ironic tânărul gazetar.

Bătrânii n-au fost deloc încântaţi când le-a spus că iar iese cu aviatorul. Ei au avut grijă să invite pe Costică Alistar la masă a doua zi de Paşti. Dacă Liana ar fi fost înţeleaptă, ar fi aranjat lucrurile aşa încât să se ducă cu Alistar la înviere. Cel puţin bine că e şi Remus cu dânşii, un băiat cu scaun la cap şi serios...

Între cei doi tineri Liana zburda ciripind şi râzând în seara călduţă de aprilie. Pe străzi lumea forfotea iar în aer stăruia miros de cozonaci. Ici-colo mai întâlneau oameni încărcaţi cu pachete, în vreme ce magazinele îşi trăgeau obloanele de fier rând pe rând. În vitrinele luminate ale băcăniilor şi cofetăriilor, ouăle roşii răspândite printre mărfuri aminteau sfintele sărbători.

Cei trei rătăceau în neştire pe străzi, să treacă timpul până la începerea slujbei bisericeşti. După ce se învârtiră prin cartierul Berzei, coborâră în Schitu Măgureanu şi intrară în Cişmigiul unde primăvara îşi despletea tinereţea în parfumuri de pământ reavăn, muguri proaspeţi şi flori timpurii. Pe marginea lacului cu apele argintate de lună. Liana strigă cu însufleţire:

— Uite, Dandu, parcă şi acuma e gheaţa bună de patinaj!

Ieşiră la bisericuţa din dosul Palatului Remus, ca să fie mai original, propuse să se oprească aici:

— E lume mai puţină şi e mai intim şi mai mistic!

Nu era credincios şi considera serviciul divin numai ca un spectacol. Liana refuză, fără măcar să se uite spre bisericuţa dosnică:

— Nu! Nu! Vă rog!... Asta e biserica celor ce s-au înşelat în dragoste şi sunt nefericiţi...

Trecură înainte, să meargă la Domniţa Bălaşa. În Piaţa Teatrului Naţional se răzgândiră că e prea departe şi se întoarseră pe Calea Victoriei spre Biserica Creţulescu.

— Sigur! zise Dandu strângând braţul Lianei Aici suntem mult mai aproape...

Îşi croiră cu greutate drum prin mulţimea grămădită, dar totuşi răzbiră până aproape de intrare. Remus s-a rătăcit, precum făgăduise, încât Liana cu Dandu s-au pomenit singuri în mijlocul unei lumi necunoscute care se îmbulzea şi se strivea în căutarea unui loc mai bun. Vălmăşeala oamenilor îi strângea şi pe ei într-o îmbrăţişare fără voie. Dandu o ţinea de mijloc, să o apere, să n-o smulgă mulţimea de lângă el. Din când în când se priveau şi zâmbeau.

Apoi când răsună „Hristos a înviat". Liana se închină cu emoţie. În vreme ce cântecul corului se amesteca cu dangătul clopotelor într-o armonie dominantă de înălţare, în sufletul ei tresălta o nouă speranţă. Iubirea reînviată în noaptea sfântă ardea ca o făclie de viaţă nouă a cărei flacără purifica inimile...

Pe urmă, când au început să se împrăştie oamenii cu luminările aprinse, îşi ziseră, amândoi în acelaşi glas şi cu acelaşi gând:

— Hai să mergem...

Pe strada Regală, apropiindu-se, Liana întrebă drăgăstos:

— Mă iubeşti, Danduţule?

— Mult!... Mult! mormăi dânsul frângându-i mijlocul.

Urcând scările Liana se simţea albă şi curată ca şi atunci când le-a urcat prima oară...

Târziu, după orele două, apropiindu-se de casă, Liana îşi aduse aminte că a promis părinţilor să nu întârzie mult, ca să fie şi ea la gustarea tradiţională după înviere, cu ouă roşii şi cozonac cald. A uitat, dar nu-i părea rău. Având o cheie de la intrarea marchizei pentru orice eventualitate, s-a furişat în casă în vârful picioarelor, să nu trezească pe bătrâni şi să poată minţi mâine că s-a întors mai devreme. Rozmarin totuşi a simţit-o, dar n-a mai vrut să-şi strice somnul şi doar în gând şi-a zis:

„Cum a ieşit cu derbedeul, cum vine iar spre ziuă acasă ca la hotel!"

2

În dumineca Paştelor Liana s-a grăbit să dea de ştire părinţilor că a doua zi se duce la aerodrom să primească botezul aerului. Bătrânii erau consternaţi: cum să plece când se află la masă Alistar? Liana nu se tulbură deloc: are să se aranjeze ea cu Alistar; la urma urmelor îl va lua şi pe el. Dealtfel Dandu a rugat-o să aducă şi pe Bebe „să-l facă o tură”, precum i-a promis astă-iarnă. D-na Rosmarin a sărit ca o leoaică.

— Tu du-te, fă ce vrei, că ai ajuns de nu mai primeşti nici o vorbă de la părinţii tăi, parcă ţi-ar fi duşmani şi ţi-ar vrea răul.. Dar copilul să nu mi-l amăgeşti, să mi-l omoare ori să-l schilodească bezmeticii ăia pe-acolo, c-apoi trai cu mine nu mai duci, aşa să ştii!... Încalţe de-ar fi unul mai cuminte, mai grijuliu, dar să las eu viaţa copilaşului pe seama unuia ca Dandu, Doamne fereşte!

Ieşirea ei, sprijinită şi de bunica, deopotrivă de îngrozită de primejduirea vieţii copiilor, a rămas fără rezultat fiindcă Bebe protesta atât de vehement (ameninţa că, dacă nu-i dă voie, are să se sinucidă aruncându-se înaintea tramvaiului), încât a trebuit să cedeze cu durerea în suflet şi blestemând:

— Cine dracu (Doamne iartă-mă, că-i sfânta zi de Paşti!), cine ne-o mai fi trimis în casă pe haimanaua asta!... Doamne, Doamne! Să ştiţi că de la ăsta numai nenorociri poate să ni se tragă! Uite aşa-mi spune mie inima!

Alistar era bucuros să iasă cu Liana care, înainte de a trece la masă, cât a avut răgaz să stea puţin de vorbă, i-a făcut imputări că n-a venit s-o ia la Înviere, unde i-ar fi fost aşa de plăcut să fie împreună... D-na Rosmarin l-a rugat să aibă şi el mare grijă de Bebe, că ea nici nu mai trăieşte până nu şi-o vedea copilaşul întors acasă, cu toate că Alistar îi explica şi o asigura că Dandu e unul din cei mai buni piloţi români.

La aerodrom Dandu îi aştepta. Prezenţa lui Alistar îl surprinse numai o clipă. Câţiva ofiţeri tineri înconjurară pe Liana cu o ploaie de complimente, oferindu-se care de care să-i fie călăuza primului zbor. Liana împărţea surâsuri din belşugul bucuriei care-i stăpânea sufletul .A trebuit să cedeze întâietatea lui Bebe care nu admitea să i-o ia înainte o fată.

În timp ce avionul decola cu Dandu şi Bebe într-un răscolitor uruit de motor, şi apoi se înălţa, Liana, urmărindu-i cu priviri duioase, vorbea şi glumea într-una ca să nu-şi trădeze emoţia. În sfertul de oră cât a ţinut tura cu Bebe, a înduplecat şi pe Alistar să facă un zbor de plăcere, aşa că în clipa când ateriza avionul lui Dandu, altul decola cu directorul care, dealtminteri, mai zburase, făcuse şi un drum până la Paris pe calea aerului şi a primit invitaţia numai pentru a fi pe placul Lianei şi a celorlalţi.

— Ei, cum ţi-a plăcut, Bebe? întrebă Liana mângâindu-l.

— Superb! strigă copilul cu entuziasm. Dar a fost prea puţin!... Trebuie să mai facem o tură! Nu-i aşa, nene Dandule?

Liana se urcă în carlingă fără frică. Avea atâta încredere în Dandu! Totuşi când aparatul s-a urnit din loc, a închis ochii parcă ar fi vrut să uite tot, să se detaşeze de toţi şi de toate, să se deştepte în înălţimile văzduhului, ca într-altă lume, singură cu el. N-a simţit despărţirea de pământ. Când a deschis pleoapele peste un răstimp, buimăcită puţin de vâjâitul asur-zitor al motorului, n-a văzut întâi de jur împrejur decât imensul linţoliu de cer albastru în care plutea ca într-o mare de seninătate. Abia pe urmă a descoperit jos harta uriaşă a Bucureştilor pe care se zugrăveau ca nişte jucării de copii casele, străzile, pieţele, grădinile... I se păreau însă atât de străine şi de mărunte ca şi când toate ar fi fost fără importanţă. În văzduhul pur inima îi palpita mai fierbinte, purificată de slăbiciuni, devotată desăvârşit sentimentului atotcuprinzător pentru care viaţa merită să fie trăită. În faţă vedea umerii şi capul lui Dandu. Cu atenţia încordată, cu gâtul întins, mânuind sigur şi energic aparatul, ca un călăreţ strunind un animal de rasă, îi apărea ca un erou din basm. Parcă niciodată nu i-a arătat mai limpede în străfundul firii ei cât de mult îl iubeşte, ca acuma în înălţimile cereşti unde se afla departe de oameni şi mai aproape de Dumnezeu. Îl simţea întreg şi definitiv în inimă, izvorul de viaţă şi destinul ei... Nu se mai uita la priveliştea de jos, nu mai voia să vadă nimic afară de dânsul care reprezintă mai mult decât toată lumea...

Deodată Dandu întoarse capul. Gura lui râdea şi spunea ceva în timp ce cu mâna arăta în jos. Fără să se uite, Liana înţelegea că i-a arătat casa din strada Regală, cuibul iubirii lor. Mişcată de gândul lui, răspunse întâi numai cu un râs nehotărât. Când apoi iar nu-i mai văzu decât ceafa şi spatele i se păru că s-a întunecat cerul. Şi atunci, copleşită de iubire şi de regrete, a început să strige din răsputeri şi să-şi uşureze inima prea plină:

— Te iubesc, Danduţ!... Te iubesc!... Tu eşti viaţa mea, Dandu!

Dandu şedea la volan, cu ochii înainte. Strigătele de dragoste ale Lianei mureau în huruitul motorului fără a mai ajunge la urechile lui...

Liana coborî sprinten pe pământ cu impresia că zborul a fost un vis de o clipă, deşi stătuse în aer o jumătate de oră. Cât mai zăboviră pe aerodrom. Liana găsi prilejul să-i şoptească lui Dandu:

— Mulţumesc!... Sunt fericită!... Mâine vin!... Mâine!

Întorcându-se, au luat şi pe Dandu să-l scoată în oraş. Liana şi Bebe au rămas în strada Transilvaniei. Maşina cu cei doi bărbaţi şi-a continuat calea. Liana a aşteptat pe trotoar până a văzut-o cotind în altă stradă. Buzele ei murmurau pierdut:

— Mâine!... Mâine!...

MAI

Abia acuma se credea Liana capabilă să preţuiască într-adevăr iubirea, ca un convalescent care, după o boală grea, se bucură mai mult de frumuseţile vieţii. Oricât a făcut-o să sufere neînţelegerea trecătoare cu Dandu, o binecuvânta fiindcă numai graţie ei şi-a putut da seama ce-ar însemna pierderea lui pentru dânsa.

Înainte de criza binefăcătoare s-a gândit veşnic numai la ea şi mai deloc la el A fost în realitate egoistă şi meschină, preocupată numai de durerile şi plăcerile ei ca şi când Dandu ar fi fost doar un accesoriu. I-a fost frică de lume ca să nu-şi compromită reputaţia de fată, să n-o suspecteze părinţii şi cunoscuţii... În subconştientul ei a aşteptat mereu tămâie. Scrupuluri numeroase au chinuit-o să nu mintă şi să nu înşele... Azi nu-i mai era frică de nimeni şi de nimic. În orice moment ar fi fost gata acuma să părăsească şi casa părintească, să rupă legăturile cu toată lumea şi să trăiască cu dânsul, în micul apartament din strada Regală, fără nici o blagoslovenie bisericească, fireşte dacă i-ar fi cerut el şi nu l-ar fi împovărat.

— Iubirea fără criză e moarte prin inaniţie! spuse într-o zi lui Oloman.

— A, evident! ripostă tânărul. Cu condiţia să nu se repete prea des!

Minţea acuma cu o uşurinţă şi o siguranţă de se minuna şi ea. Ipocrizia o practica cu sistem ca armă defensivă deosebit de eficace. Se lepăda de Dandu fără să i se mai pară că săvârşeşte o crimă faţă de iubirea lor, dimpotrivă convinsă că astfel o apără şi o ocroteşte. Nu mai era dragostea oarbă şi pasivă care o spăimânta la fiece pas cu primejdii închipuite şi efemere. Luciditatea singură împodobeşte pasiunea cu fiorul marei bucurii şi o fereşte de a deveni silnică prin obişnuinţă.

Zborul cu Dandu a rămas o culme şi un fel de revelaţie. Îşi amintea necontenit clipa nesfârşită de beatitudine de la care datează adevărata înţelegere. Numai de atunci întâlnirile s-au transformat în prilejuri de abandonare desăvârşită în voia voluptăţii.
Altfel însă participa la viaţa de toate zilele cu interesul obişnuit, nu în starea de permanent somnambulism ca înainte. Se vedea mereu, aproape mai des cu Alistar decât cu Dandu. În familie directorul era considerat ca un ginere. Nu căutau să bruscheze lucrurile, în urma sugestiilor lui Alistar care dorea o evoluţie firească. Liana bănuia aceasta şi-i convenea situaţia. Se simţea chiar recunoscătoare şi-l recompensa prin cochetării uneori exagerate care voiau să-i arate lui Alistar o afecţiune din ce în ce mai adâncă. El era fericit şi cu atâta, dar din când în când îi repeta întrebarea!

— Liana, când?

Iar ea răspundea invariabil, cu o emoţie prefăcută:

— De ce nu ai răbdare? Nu vezi că...

Lăsa să se înţeleagă că e aproape să fie biruită şi să capituleze. Odată, fiindcă în ziua aceea fusese la Dandu şi era prea ostenită de mângâieri, spuse lui Alistar duios parcă s-ar fi complăcut grozav în labirintul minciunii :

— La toamnă ne logodim, facem nunta numaidecât şi plecăm în Grecia! Totdeauna am visat să-mi petrec în Grecia luna cea mai frumoasă de iubire... Dar, te rog, rămâne deocamdată secretul nostru. Să nu spui bătrânilor şi nimănui, că mă supăr!... Promis?

Alistar era atât de fericit că şovăia să răspundă. Liana avu impresia că i-a pătruns ipocrizia, şi, ca să-l convingă de sinceritatea cuvintelor, îi înlănţui umerii cu braţele, ţuguindu-şi buzele într-o şoaptă voluptoasă:

— Da?... Promis?

Atunci Alistar luă căpşorul buclat în mâini şi-i sărută gura. Liana închisese ochii. Sărutarea totuşi o îngreţoşă parcă ar fi atins nişte buze de cauciuc. Se cutremură uşor şi se despărţi de el, murmurând cu o emoţie falsă:

— De ce-ai făcut... asta...

Familia Rosmarin era din ce în ce mai îngrijorată din pricina bunicii care se topea văzând cu ochii şi mai mult stătea în pat decât în picioare. Bătrânica protesta mereu că n-o doare nimic şi era amărâtă că-i aduceau doctori şi medicamente, cheltuind degeaba banii în vremurile acestea de criză şi nevoi... Liana şedea lângă patul ei ceasuri întregi, căutând s-o distreze şi mai ales stârnind-o să-i povestească din tinereţea ei, fiindcă pe bunica aducerile-aminte o înviorau şi parcă o întinereau redeşteptându-le din depărtările trecutului. Totuşi bătrânica spunea, din ce în ce mai des, fără patetism, ca de ceva în firea lucrurilor, că i-a venit vremea să se ducă şi că boala ei nu e de leacuri doftoriceşti, ci o trage a pământ.

— Matînă mică — zicea Liana încercând să-i întoarcă în glumă vorbele — nu vreau să mori până nu mă vezi mireasă, ai auzit? Ştii că aşa mi-ai făgăduit mereu şi deci trebuie să trăieşti, nu să tot ispiteşti moartea!

— Nu mor, n-ai grijă, măicuţă frumoasă! zâmbea bunica duios. Dar şi tu trebuie să te grăbeşti niţel că moartea-i mai rea ca peţitorii şi vine când nici cu gândul nu gândeşti!

Rosmarin era cel mai afectat de sărmana soacră-sa şi avea presimţirea că se prăpădeşte. Nu îndrăznea să o mai amărască şi pe Didina cu presimţirile rele, şi, trebuind astfel să păstreze taina pentru sine, mai rău se perpelea. Neavând încredere în medici, consulta pe cunoscuţii de la minister în speranţa că va afla vreun remediu bătrânesc mai eficace decât combinaţiile cântărite în bani grei ale farmaciilor. A şi venit de câteva ori cu diferite sfaturi pe care însă Didina le respingea fără să le încerce, socotind că nu face pentru nişte oameni culţi ca ei, în epoca aeroplanului şi a radiofoniei, să umble cu prostii băbeşti. Ea, dimpotrivă, era convinsă că bunica are să se facă bine în curând, fireşte, dacă va urma fidel prescripţiile medicilor.

— Bine, femeie, bine, eu nu mai zic nimic! E mama ta şi trebuie să-ţi fie mai aproape! zicea Rosmarin ofensat. Eu îmi fac datoria cum cred că-i mai bine, tu n-ai decât să procedezi cum te taie capul, dacă eşti mai deşteaptă!

Într-o zi, însă, în loc de reţetele bătrâneşti, a venit cu vestea că a căzut guvernul. Îşi freca mâinile şi se bucura:

— S-au dus! Ducă-se!... Au fost haini cu funcţionarii şi au furat de au sărăcit ţara! Să mai vie şi alţii că mai rău decât cu ăştia nu poate să fie!

Spera că noul guvern va spori în primul rând lefurile funcţionarilor, renunţând negreşit la suprimări şi pensionări forţate. Cât a ţinut criza a făcut cheltuieli suplimentare pentru ediţiile speciale. Îl pasionau ştirile care se contraziceau din oră în oră, ca pe toată lumea, parc-ar fi fost vorba de nişte curse de obstacole. Admira pe rege şi, parcurgând veştile, murmura satisfăcut:

— Aşa, domnule!... Las să-i frece că şi ei ne freacă pe noi!... Numai regele poate să scape ţara de tâlhari!
În sfârşit citind lista guvernului nou, s-a declarat mulţumit fiindcă era o surpriză. Peste câteva zile apoi au reintrat toate în făgaşul obişnuit. Se interesa iar de bunica şi de leacuri miraculoase. Numai la sfârşitul lunii a început să fie puţin alarmat. Circulau zvonuri la biurou că noul ministru vrea să reducă la jumătate numărul funcţionarilor şi să scadă din nou lefurile. Rosmarin parcă regreta pe cei plecaţi. Seara, la masă, ofta greu:

— Cu schimbările astea de guverne nici nu mai poţi şti ce aduce ziua de mâine... Barem la ceilalţi eram asigurat cu Răcaru. Acu ăştia noi cine ştie ce mai ticluiesc pe spinarea noastră, dar bine nu...

Şi-a exprimat temerile şi faţă de Remus Oloman într-o zi, când nu era acasă Liana şi au putut sta de vorbă pe îndelete. Tânărul l-a liniştit imediat:

— Dacă te-a luat sub protecţie Răcaru, vezi-ţi de treabă, domnule Rosmarin! Directorul meu a fost prieten cu ceilalţi, cu ăştia însă e stăpân şi le dă ordin, scurt! Parcă ăsta-i guvern?... Niţel să se încrunte la ei Răcaru şi intră toţi în pământ!

Liana, care nu se prea sinchisea de crizele politice, de astă dată a profitat de nervozitatea generală ca să se vază mai des cu Dandu. Cunoştea atât de bine cuibul din strada Regală şi totuşi de-abia acum se simţea acolo stăpână şi stăpânită. Împărăţia celor două camere cu baia şi un mic vestibul era pentru ea cea mai fermecătoare din lume. Înainte se sfia de ordonanţa lui Dandu, un ţăran pişicher şi bine dresat. Azi îi dădea ordine şi-l strunea ca la ea acasă. Observa toate detaliile şi-l punea să frece mai bine parchetul, să şteargă mai bine praful, să facă să lucească baia, să cureţe mai conştiincios lucrurile stăpânului. Micile griji casnice o încântau şi-i întreţineau iluzia intimităţii complecte cu Dandu. Şi pe el îl amuzau preocupările ei menajere încât uneori, amândoi în pijamale, se apucau să imite pe tinerii căsătoriţi care-şi încropesc o gospodărie nouă.

În acelaşi timp în sufletul Lianei încolţea şi creştea dorinţa de posesiune exclusivă. Precum în inima ei nu exista decât el, tot astfel în inima lui să nu existe decât ea. O dureau toţi anii pe care i-a trăit fără dânsul şi mai ales timpul ce-l petrecea el fără ea. Era geloasă pe toţi oamenii cu care avea el contact şi chiar pe trecătorii de pe străzi cărora le arunca vreo privire oricât de indiferentă. Prietenii, camarazii, cunoscuţii, toţi i se părea că-i răpesc câte ceva din Dandu. Făcea sforţări să se stăpânească şi să nu-şi demaşte ura faţă de toată lumea, numai de frică să nu devie plicticoasă şi sâcâitoare şi astfel să scadă în inima lui. Dar îl pândea şi-l încerca. Deseori, vorbind despre vreo femeie, începea să-i laude frumuseţea sau alte calităţi numai ca să-i scormonească gândurile ascunse. Şi dacă observa vreo lucire în ochii lui, se posomora şi, într-un târziu, când el habar nu mai avea despre ce a fost vorba, murmura cu glas lăcrimat:

— Nu mă mai iubeşti, Danduţ...

O înnebunea mai cu seamă gândul că, în lipsa ei, s-ar putea să intre şi altă femeie în sanctuarul dragostei lor. Aici, unde ea nu poate veni decât la trei-patru zile, unde nu poate trăi mai mult de câteva ore pe săptămână, era întreaga ei viaţă. Frământa planuri cum să afle ea adevărul, să-şi astâmpere tortura. Proiecta mereu să stea la pândă pe stradă şi renunţa ca să nu fie surprinsă. Într-o zi, sosind mai devreme şi Dandu nefiind acasă, îi veni ideea să descoase pe soldat:

— Ascultă, Tănase, ai un pol dacă-mi spui adevărul!... Ce cucoană mai vine pe-aici când nu sunt eu? Hai, repede!

— Vai de mine, duduiţă, se poate să vie aci alte cucoane? făcu ordonanţa prompt, ca din carte. Doar d-voastră sunteţi icoana domnului locotenent!...

Liana era măgulită pentru moment. Un om simplu nu poate minţi fără să clipească din ochi. Avu chiar remuşcări că a suspectat pe Danduţul ei drag. Îi şi spuse ca şi când astfel ar fi vrut să-şi ispăşească vina de-a nu avea încredere deplină într-însul. Dandu bombăni cam absent:

— Copilării, Liana...

Părea puţin abătut. Liana se îngrijoră şi-l asaltă cu întrebări speriate. Voia să împartă cu el orice nemulţumire, să-i uşureze sufletul. Dandu se eschiva taciturn ca de obicei: fleacuri care n-o interesează pe ea.

— Nu, Danduţule scump! îl mângâia ea. Mă ofensezi. Pe mine mă interesează tot ce te priveşte pe tine mai mult decât orice în lume!

Dandu o privi lung, întrebător, parcă n-ar fi înţeles sau ar fi înţeles prea mult. Făcu gestul lui obişnuit prin care îşi spulbera gândurile, mormăind:

— Ia să lăsăm astea, turturico!... Tu eşti dragostea, turturico! Ce să pierdem vremea cu...

Târziu, întinşi în pat, storşi de voluptate, după o tăcere lungă, Dandu zise moale, parcă ar fi fost un gând care-l urmărea de mult:

— Să nu mă înşeli, turturico!... Că dacă mă înşeli...

Liana tresări ca înţepată şi întrebă privindu-l nedumerită:

— Cum să te înşel?... Ce vorbă e asta?

— Aşa... Să te măriţi... sau... — urmă dânsul leneş, cu ochii mereu în tavan şi cu o fluturare ciudată pe buze.

— Cu altul? făcu Liana uluită.

— Ştiu eu?... Poate cu Alistar, că tot aud că te pisează, ori poate...

Indignarea Lianei se transformă subit în duioşie, înţelegea că Danduţ e gelos şi asta o măgulea şi o mişca. Se aplecă peste dânsul, înfiorată de tandreţe, şi-i sărută ochii, gângurind:

— Eşti gelos, prostule mic şi drăguţ!... Nu ţi-e ruşine?... Nu simţi tu că în inima mea tu eşti singurul stăpân şi pentru totdeauna?

După câteva momente Dandu se ridică de asemenea, mereu îngândurat, se dădu jos şi începu să măsoare camera cu paşi nesiguri, căutând parcă o frază sau un gest de eliberare. Se opri lângă mescioara rotundă pe care, într-un talmeş-balmeş de perii, cărţi, creioane, nasturi, cartuşe şi alte mărunţişuri, zăcea un revolver cu mâner de os, încărcat şi împiedecat. Îl luă în palmă, îl jucă o clipă, cîntărîndu-l, şi apoi rosti cu glasul moale de adineaori, parcă ar fi continuat de unde s-a întrerupt:

— Aşa, turturico... Altfel mă ai pe conştiinţă, fiindcă, uite-l, odată îl lipesc ici şi apăs pe trăgaci şi...

Duse ţeava revolverului la tâmplă cu o mişcare lentă, calculată, uitându-se la Liana ca şi când ar fi vrut să citească efectul. Îngrozită, Liana se aruncă la el:

— Danduţule, eşti nebun?... Ce-s glumele astea stupide?...

Dandu aşeză revolverul înapoi, pe mescioară, domol, tacticos. Şi iar zise, cu acelaşi glas:

— Toate glumele au un sens, turturico!... D-aia te previn să...

Liana era şi fericită de o dovadă de iubire care merge până la desperare, dar mai mult era spăimântată de perspectiva de a-l pierde. Avea credinţa că, într-o clipă de tulburare geloasă, Dandu îşi va trage într-adevăr un glonte în cap. Cine ştie ce îndoieli îl zbuciumă pe dânsul de a ajuns să o creadă capabilă să-l înşele?... Revolverul îi apărea ca ameninţarea cea mai gravă a iubirii lor.

Câteva zile fu obsedată de o spaimă surdă, continuă. Ori de câte ori se gândea la Dandu, îl vedea în aceeaşi atitudine, cu revolverul la tâmplă. Nu mai putea suporta vedenia aceasta. Data viitoare, ducându-se la el, profită de un moment şi strecoră revolverul în poşetă. Acasă apoi îl ascunse într-un sertar unde păstra numai obiectele scumpe inimii ei şi a cărui cheie o ţinea ea, ascunsă, ca nu cumva să-i cotrobăiască cineva… Când a observat lipsa revolverului, Dandu a bănuit îndată că numai ea i l-a putut lua şi l-a cerut foarte insistent. Cu aceeaşi insistenţă Liana a refuzat:

— Nu!... Nu vreau să mori, Danduţule!... Viaţa ta mi-e mai scumpă decât a mea!

Dandu râse:

— De unde ţi s-a mai năzărit şi năzdrăvănia asta?... Eşti adorabilă!

— În orice caz sunt mai liniştită! râse şi Liana.

IUNIE

1

Liana tot se mai ducea pe la Universitate din când în când, dar, fireşte, nu de dragul examenelor. O apuca uneori nostalgia cărţii, îi reveneau ambiţiile de-a lua o diplomă şi de-a fi independentă, dar numai pentru Dandu. Îşi zicea câteodată că, dacă ar avea şi ea o leafă, s-ar putea uni mai sigur cu Dandu. Probabil că el se sfieşte să-i propuie căsătoria fiindcă nu se simte în stare să facă faţă cheltuielilor mai mari ale unei gospodării. Fără să-l fi întrebat vreodată, Liana ştia că e băiat cu avere şi că trăieşte pe un picior mult superior unei solde de locotenent... Totuşi nu găsea în sine energia de-a reîncepe studiile în mod serios. Amâna pentru mai târziu când îşi va redobândi echilibrul sufletesc care să-i permită şi alte preocupări. Întrebuinţa însă şi Universitatea ca un paravan pentru justificarea timpului petrecut în strada Regală...

Fiindcă ea fixa totdeauna ziua şi ora întâlnirilor, pe care dânsul le accepta invariabil, odată, la începutul lui iunie, a rămas puţin deconcertată când a auzit că nu poate s-o aştepte duminecă. Dandu a trebuit să-i explice că are un miting important care durează până seara, iar pe urmă o masă cu concurenţii. Liana înţelegea, recunoştea şi totuşi se întrista parcă ar fi primit o mare lovitură. Zise resemnată:

— Atunci... când vrei tu!

— Luni, turturico! se grăbi Dandu, împăciuitor. Dealtfel trebuie să ţii seama, turturică amărâtă, că noi vara avem serviciul cel mai greu, când toată ziua suntem hărţuiţi şi mereu trimişi ba încoace, ba încolo... Aşa că să nu te alarmezi dacă uneori...

— Bine, Danduţule — bâlbâi Liana căutând să şi zâmbească — înţeleg. De-aci încolo să hotărăşti tu când să ne vedem. Da?

— Aşa te vreau, Liana mică, cuminte şi rezonabilă! zise el îmbrăţişând-o languros.

Liana îşi alungă sentimentul de umilire ce o neliniştea. Egoismul ei ar fi fost în stare să pretindă lui Danduţ să o puie pe ea mai presus şi de serviciu, şi de camarazi, şi de orice în viaţă. Ea a renunţat la toate pentru el. Dar bărbaţii nu pot să trăiască numai pentru iubire.

Întâlnirile deveneau mai rare chiar decât atunci când le distanţa ea de frica suspiciunilor. Dandu îi dădea însă totdeauna motive atât de puternice încât nu putea să nu le accepte. Venea cu aceeaşi bucurie, numai inima îi tremura mereu ca şi când i-ar fi fost teamă de un necunoscut care o pândea undeva. Pe urmă lângă el îşi recăpăta chiar şi exuberanţa dintr-un instinct speriat de a nu părea tristă şi mai ales de a nu-l întrista pe Danduţ.

Într-o zi sosi mai veselă şi alergă mai repede pe scara spre etajul lui. Nu-l mai văzuse de o săptămână şi dorul o mistuia. Fredona liniştită apăsând pe butonul soneriei. Soldatul apăru cu oarecare întârziere şi, zărind-o, făcu o mişcare parc-ar fi vrut s-o oprească să intre. Liana nu băgă de seamă şi năvăli în vestibul Numai înainte de-a trece în camera de dormit auzi glasul ordonanţei:

— Duduiţă, don' locotenent nu-i acasă...

Întoarse capul necrezătoare, dar, peste o frântură de secundă, zise cu încredere:

— Nu-i nimic! Are să vie îndată!...

— Duduiţă, don' locotenent a ieşit acuşica, nu-i nici o jumătate de ceas, în civil, şi încă mi-a spus să nu-l aştept că vine târziu!

— Nu se poate, Tănase! se încăpăţâna totuşi Liana deşi acuma cu o strângere de inimă.

— De, duduiţă — murmură soldatul dând din umeri.

Lianei îi venea să-l mai întrebe, să-l zgâlţie, să-l roage. Îi fulgerau prin creieri mii de cuvinte de revoltă şi de ruşine. Apoi deodată îşi auzi vocea, albă şi zgribulită şi afectând o nepăsare fără ruşine:

— Atunci să ştii, Tănase, c-a uitat... Are şi el multe pe cap, săracul... Am să-i las un bileţel...

Intră în dormitor parcă tot ar mai fi păstrat o rămăşiţă de speranţă într-o surpriză sau o farsă neroadă. Patul era răvăşit întocmai ca după îmbrăţişările lor. Rufe, haine de-ale lui, împrăştiate, îi arătau că soldatul n-a minţit şi că într-adevăr Dandu a plecat, poate înadins ca să nu fie aici când va sosi ea. Trecu în cealaltă cameră. Căzu zdrobită pe scaunul de lângă măsuţa de scris. Se reculese, hotărâtă să-i scrie o insultă grea care să curme definitiv orice legătură între dânşii. Stiloul îi palpita între degete. Scrise cu litere zâmbitoare: „Eu am venit, Danduţule drag. De ce nu m-ai aşteptat?.. De ce eşti rău cu..." Stiloul se opri. Gândise să termine cu „turturica ta", dar mâna nu avea putere să execute...

A coborât scările ca să nu le mai urce niciodată. A doua zi a revenit. Nu voia decât o explicaţie. Douăzeci şi patru de ore s-a luptat cu toate stafiile. S-a gândit că el o considera ca un simplu obiect de distracţie. Ea sau o midinetă, pentru el e acelaşi lucru. S-a gândit că s-a înşelat şi nu-i rămâne decât să-l dispreţuiască. Dar... Pe urmă şi-a zis că nu trebuie să judece fără chibzuială ca atunci. Danduţ nu poate fi ticălos. Desigur a avut un motiv grav de n-a putut-o aştepta. Pentru o întâlnire ratată nu se distruge o iubire adevărată. Rândul trecut, dacă nu intervenea Remus, s-ar fi consumat o crimă contra dragostei, din vina ei. Acum se cuvine să fie „cuminte şi rezonabilă", cum îi place lui Nu mai vrea intermediary. Şi de ce să aştepte să vie el care are toate motivele să se simtă vinovat şi deci să nu îndrăznească? Ea trebuie să-l caute, fiindcă e fără pată şi n-are pentru ce să roşească...

Explicaţia s-a terminat în pat, după lacrimele ei şi consolările lui. Liana a auzit „ministerul de război", „comandantul grupului", „avionul tri-motor", „recepţia" şi s-a potolit, iar când Dandu a mai adăogat emfatic că n-a găsit corect să-i lase vorbă ori bilet prin ordonanţă ca să n-o ofenseze, s-a convins deplin şi a surâs cu ochii ei miraţi înecaţi de plâns:

— Dar altă dată să nu mai faci, Danduţ, auzi?... Să nu mai superi pe turturica ta, căci ea numai pe tine te are sub soare!

Altădată Liana nu s-a mai supărat deloc. S-a obişnuit să nu fie sigură dacă-l găseşte când venea la întâlnirile hotărâte de el. Din strada Regală trecea atunci la Universitate unde veşnic găsea colegi care să-i ţie de urât şi s-o distreze până îşi uita amărăciunea. Spre seară lua tramvaiul şi ajungea acasă tocmai la vremea mesei, să participe la conversaţiile despre Alistar, care venea mai rar fiindcă noul ministru îl ţinea până noaptea la biurou, sau despre boala bunicii care, în afară de durerea ce o pricinuia tuturor, încurca şi proiectele de vacanţă ale familiei. Rosmarin se înscrisese pentru concediu în iulie şi ar fi vrut să meargă cu toţii undeva la mare, dar câtă vreme bunica era bolnavă nu se putea decide nici într-un fel...

Aproape de sfârşitul lunii, într-o zi când iar n-a găsit pe Dandu la întâlnirea fixată şi după ce s-a consolat iar la Universitate cu colegii binevoitori, Liana s-a suit în tramvai şi a pornit spre casă. Se uita distrată, din fereastra vagonului, la forfoteala lumii pe Calea Victoriei şi pe bulevard. Deodată, în furnicarul de oameni de pe trotoarul cinematografelor, i se păru că zăreşte pe Dandu cu o femeie... Întoarse capul să se uite mai bine, dar tramvaiul gonea clopoţind furios şi coroanele castanilor acoperiră grupul în care a zărit pălăria cafenie trasă pe ochi şi în dreapta, cum o purta el. Vru să se dea jos la staţia din Brezoianu, să alerge, să se convingă. Vagonul era arhiplin şi ar fi trebuit să dea o luptă prea desperată ca să ajungă până la platforma de coborâre.

„O, dacă asta e la mijloc!" îşi zicea mereu Liana nemaivăzând nimic până acasă deşi privea fix pe trecătorii de pe trotoare parc-ar fi aşteptat să mai apară pălăria cafenie....

Dandu s-a jurat a doua zi că nici n-a trecut pe bulevard fiindcă...

2

Totuşi Liana, deşi a crezut jurămintele, a rămas cu pumnalul bănuielii în inimă. Gelozia ei a fost până acuma impersonală, o temere vagă amestecată cu ură împotriva tuturor. Incidentele cu explicaţii le socotea o luptă contra tendinţei inevitabile de-a intra în făgaşul standardizării, de a reglementa o pasiune la ore fixe, ca într-o căsnicie hodorogită. Discuţiile şi lacrimile aţâţă iubirea şi o împrospătează cu farmecul surprizei. Dar dacă a intervenit între ei o femeie, atunci... Liana nu izbutea sau nu cuteza să se gândească ce-ar fi atunci, îşi frângea doar mâinile şi simţea o dorinţă irezistibilă s-o cunoască. Trebuie să o descopere cu orice preţ. Când nu-ţi cunoşti adversarul, bătălia e inegală.

Două zile consecutive, de la trei până la opt, Liana a stat pitită într-un gang în strada Regală, peste drum de locuinţa lui Dandu, de unde putea observa tot ce se petrece, pe toţi care intră şi ies. L-a văzut pe Dandu, în prima zi, ieşind în civil, cu pălăria cafenie, exact cum l-a zărit din fuga tramvaiului. A oprit o maşină şi a plecat spre teatru şi nu s-a mai întors. A doua zi a ieşit ordonanţa şi a revenit curând cu un mănunchi de trandafiri roşii. Inima Lianei bătea să plesnească în ascunzătoarea din gang. Dar soldatul a ieşit din nou cu florile şi apoi s-a înapoiat fără ele, ceea ce însemna că le-a dat unui comisionar să le ducă mai departe. Spre seară Dandu a plecat tot în civil, fluierând şi învârtind un bastonaş.

Pe urmă Liana şi-a schimbat postul de observaţie, trecând pe trotoarul cinematografelor. În ceea dintâi după-amiază s-a întâlnit cu Angela. A încercat să o ocolească, dar Angela a apucat-o de braţ, veselă, guralivă:

— Liana!... Ce bine-mi pare că te văd!... Hai să vedem împreună filmul! Am auzit că Joan Crawford e fenomenală şi arborează cincizeci de toalete!... Tot sunt singură. Liana...

— Chiar acuma l-am văzut, Angeluţo dragă! făcu Liana cu o mască de încântare. Într-adevăr e delicioasă, merită s-o vezi!... Du-te şi scuză-mă pe mine... Ce face Nina? N-am mai văzut-o de două săptămâni...

Acum era sigură că atunci a fost Dandu cu Angela. Lângă pălăria cafenie a fost toca albă de pai pe care o purta şi azi Angela.

A treia zi l-a văzut şi pe Dandu în holul de la Capitol, aşteptând cu ochii ţintă la poartă, cu mutra de plictiseală tăcută ce o afecta când vroia să-şi disimuleze nerăbdarea. Liana a trebuit să se amestece într-un grup de trecători ca să nu fie văzută... Peste vreo zece minute apoi abia a izbutit să se ascundă de Angela care venea grăbită dinspre Calea Victoriei. Liana s-a întors şi a ajuns-o din urmă tocmai când intra la cinematograful unde aştepta Dandu. De-afară, de pe trotoar. Liana s-a uitat bine cum a întâmpinat-o Dandu, cum au pornit împreună spre casa de bilete, cum el i-a arătat că le-a şi cumpărat, apoi cum au dispărut de braţ după perdeaua controlorilor...

Liniştită, parc-ar aştepta un tovarăş iubit, Liana s-a aşezat apoi pe bancă, în hol, cu privirea la perdeaua care a înghiţit pe cei doi. Aproape trei ore a şezut în acelaşi loc, tresărind de câte ori ieşea cineva din sală. În sfârşit a apărut pălăria Angelei. Liana a încercat să se scoale, să le iasă în cale, dar picioarele au refuzat ca şi când ar fi fost paralizate. A rămas pe bancă. Pe buzele vopsite tare îi juca un surâs neputincios, iar în ochii violeţi, peste mirarea naturală, tremura deznădejdea... Cu ei mai era acuma şi un ofiţer necunoscut. Câteva momente s-au sfătuit în mijlocul holului, printre străinii care ieşeau sau intrau. Dandu stătea cu faţa spre Liana, într-un moment privirea lui s-a încrucişat cu a ei. O străfulgerare de spaimă, o ezitare şi pe urmă ochii lui s-au întors nepăsători în altă parte. Liana a observat pe urmă cum îi grăbea pe ceilalţi să iasă. Îndată ce grupul a dispărut, s-a ridicat şi ea. I-a mai văzut pe trotoar, prin mulţime, mergând agale spre Calea Victoriei. Dandu s-a uitat înapoi de două ori. Îi era frică, desigur, că-i urmăreşte...

Liana nu-şi dădea seama cum s-a târât până acasă. Maică-sa a crezut-o bolnavă şi s-a speriat. Toată noaptea s-a răsucit în pătuceanul ei alb parc-ar fi fost pe jar. Prin creieri îi zburau necontenit aceleaşi cuvinte neputincioase :

— Ce să fac?... Ce să fac?... Ce să fac?

Ziua următoare era zi de întâlnire aleasă de el. S-ar fi dus, dar avea presimţirea că, mai ales acuma, n-o va aştepta. Îi părea rău că a pândit şi a aflat adevărul şi mai mult că a văzut-o şi dânsul. Ce-i trebuia adevărul? Cât nu-l cunoştea, cel puţin avea speranţele.

A încercat totuşi. Dandu o aştepta. Liana s-a prăbuşit la picioarele patului într-un hohot de plâns.

— Liana... turturica mea frumoasă... Ce-i cu tine? bolborosi Dandu ridicând-o pe braţe ca pe un copil. Se poate?... Iar nu-i cuminte turturica?

Îi sărută gura şi buzele plânse, o aşeză pe pat, îi şterse lacrimile care curgeau şiroaie şi între timp îi spunea că nu-i vinovat, că el aştepta pe un camarad şi s-a pomenit din senin cu Angela care s-a agăţat de el să-i ţie companie, că el cumpărase bilet pentru celalalt ofiţer şi a fost nevoit să i-l ofere Angelei, că aşa s-a mai întâmplat şi altădată cu ea, că Angela e un scai de care nu te poţi cotorosi şi pe care dealtfel în casa lor a cunoscut-o, că el n-o sufere şi i-e chiar antipatică cu nasul ei ca un cartof nou şi cu gura ceea mare care râde mereu prosteşte, că el a văzut-o pe bancă şi a vrut să meargă la ea, dar i-a fost frică să nu-i facă vreun scandal ştiind cât e de geloasă fără nici un motiv...

Printre lacrimi Liana asculta şi vorbele lui îi descreţeau inima. Toate erau atât de plauzibile încât nu se poate să nu fie sincere. A recunoscut şi întâlnirea cealaltă, despre care nici nu-şi închipuieşte că ea ştie. Asta dovedeşte fără replică sinceritatea desăvârşită. Şi zugrăvirea Angelei. Dacă i-ar fi dragă cum ar vorbi despre ea cu atâta silă?

Liana ştia că el pleacă în concediu acasă, la Focşani, la 1 iulie. Îi spusese de câteva zile că părinţii vor să-l aibă între ei, mai ales că bătrânul e şubred şi într-o bună zi se poate prăpădi. Îl cam plictisea perspectiva vilegiaturii la Focşani, dar îi era imposibil să refuze dorinţa bătrânilor... Liana, voind acum o dovadă hotărâtoare de sinceritate din partea lui, îi puse condiţia să se vadă în fiecare zi până la plecare. Mai erau cinci zile.

— Bine, turturico, în fiecare zi! zise Dandu cu tandreţe. Numai să fii împăcată şi să nu mai plângi că pe mine mă doboară lacrimile!

— Iacă, nu mai plâng, dacă eşti bun! zâmbi Liana cu obrajii săraţi de lacrimi.

În casa Rosmarin bătrânii se tot perpeleau cum să facă să trimită măcar pe Liana la băi, să se mai distreze şi să se întremeze, că prea li se părea slăbită şi plăpândă în ultimul timp. Liana refuza. Nu vrea să plece de lângă bunica tocmai când e bolnavă. Dacă Dandu nu s-ar fi dus Ia părinţi, s-ar fi înţeles poate cu el şi ar fi mers în aceeaşi localitate. Aşa însă vilegiatura nu-i mai oferea nici o atracţie.

Stăruinţele bătrânilor fură reluate când Mircea le propuse să ia pe Liana cu ei, la Mangalia, unde vor fi împreună şi cu Gavrilescu şi cu Angela. Liana nici nu mai voia să audă de plecare. Asta i-ar mai lipsi, se gândea, să fie toată vara tocmai cu Angela! Cel mult la gară făgădui să-i conducă, dar numai pentru că, la un ceas după trenul lor, pleca şi Dandu şi astfel va putea fi lângă el până în ultimul moment.

— Ce rău ne pare că nu vii şi tu. Liana! îi spuse în gară Angela. Aveam să petrecem aşa de bine împreună!...

Liana rămase pe peron după plecare trenului de Constanţa. Dandu apăru întovărăşit de soldatul încărcat de geamantane. O jumătate de oră s-au plimbat pe lângă garnitura de vagoane care se umplea încet cu oameni şi bagaje. Dandu mai mult tăcea, ca de obicei, în vreme ce Liana îi repeta de zeci de ori să-i scrie des şi să se gândească numai la ea.

— Da, da, negreşit! mormăia dânsul din când în când. Se îmbrăţişară lung. Liana avea ochii umezi, dar gura îi surâdea şi şoptea cald, implorător:

— Nu mă uita, Danduţule!... Să nu mă uiţi!...

Din fereastră Dandu o privea cu un zâmbet vag. Trenul se depărta greoi. Liana agita tot mai speriată batista mică de mătase, murmurând duios:

— Danduţ!... Danduţ!

Cu aceeaşi batistă încercă să-şi oprească lacrimile care îi sărau sufletul.

IULIE

1

Cât va lipsi Dandu, pentru că a fost aşa de bun în ultimele zile şi pentru că în general, cu toate mizeriile inerente oricărui om, are un suflet atât de simţitor şi o iubeşte în fond atât de mult. Liana se hotărî să-şi asume rolul de veritabilă soră de caritate pe lângă bunica bolnavă şi să nu iasă deloc nicăiri, să trăiască numai cu amintirea şi cu scrisorile lui.

Factorii poştali nu băteau prea des la poarta casei Rosmarin. Ici-colo câte-o scrisoare întâmplătoare, câte-o cartă poştală, câte-un prospect de reclamă. De aceea Liana era cam îngrijorată să nu-i rătăcească vreo scrisoare de la Dandu. Cum sunt neglijenţi poştaşii şi leneşi, te pomeneşti că o să facă vreo încurcătură tocmai acuma... Se învoi cu maică-sa să atragă atenţia factorilor că trebuie să primească mai multă corespondenţă importantă şi să fie mai atenţi. Fireşte, spunea că se gândeşte la ştiri de la Mircea şi de la cunoştinţele plecate la băi. Apoi, ştiind foarte curioasă pe mamă-sa, o dăscăli foarte serios să nu facă cumva să-i deschidă şi să-i citească eventuale scrisori personale.

Primele zile trecură repede. Acuma Dănduţ e acasă şi şade cu părinţii, îşi zicea Liana, la fel cum şade ea pe lângă matîna, şi se gândeşte la ea şi se pregăteşte să-i scrie. E cam leneş la scris, ştie ea bine, are un fel de greaţă fizică de hârtie şi cerneală. Dar pentru turturica lui...

Veni Remus Oloman într-o zi, în alta Alistar pe care însă nu l-a mai primit aşa de bucuroasă, ca şi când primindu-l în lipsa lui Dandu, ar săvârşi o trădare. Alistar a şi observat răceala şi a vrut să afle pricina. Liana s-a scuzat uşor că nu poate să fie veselă când sărmana bunica...

A şasea zi, înainte de a sosi Rosmarin de la biurou, Didina a coborât triumfătoare în subsol cu o cartă poştală. Liana s-a repezit, înflăcărată de emoţie, să i-o smulgă din mână. Când şi-a aruncat însă ochii pe adresă şi a recunoscut scrisul lui Mircea, i s-a tăiat entuziasmul.

— E de la Mircea, matînă! zise ea decepţionată. Ia să vedem ce spune... „Salutări şi sărutări din Mangalia. Am sosit bine şi petrecem straşnic."

Erau vreo zece iscălituri. Liana se sforţa să le descifreze. În afară de Mircea şi Gavrileştii, remarcă numai pe Coralia. Două nume de necunoscuţi şi alte trei pe care nu reuşi să le dezlege.

— Vezi, mamă, e şi Coralia acolo, probabil cu tipi de-ai ei! adăogă Liana melancolic.

Îşi zicea în sine că, precum a sosit asta de la Mangalia, putea să vie şi un cuvânt de la Focşani care e mult mai aproape, încât dacă ar pune scrisoarea la cutie dimineaţa, seara ar primi-o negreşit la Bucureşti. Dar repede s-a gândit să nu fie nerăbdătoare şi nici să-l condamne, că băieţii sunt mai uituci şi mai cu seamă Danduţ e atât de neglijent că ar avea nevoie de o dădacă să-i amintească obligaţiile cele mai fireşti. Totuşi zilele următoare a aşteptat pe factorii poştali şi i-a întrebat dacă n-au nimic pentru d-şoara Liana Rosmarin, rugându-i să fie cu mare grijă dacă-i soseşte ceva...

Peste câteva zile, într-o marţi după-amiazi, pe când Rosmarin se afla la minister, chemat special pentru nişte lucrări urgente, iar Didina tocmai era gata să plece în oraş, sosi o scrisoare de la Mircea.

— Hai, citeşte-o repede, fetiţa mamii, că sunt şi eu curioasă ce scrie băiatul! strigă d-na Rosmarin grăbită şi în acelaşi timp îngrijorată să nu se încălzească zăbovind prea mult, aşa, împopoţonată, şi să i se şteargă pudra pe faţă.

Scrisoarea se întindea pe patru pagini mari. Liana începu citirea fără entuziasm, cu gândul mereu la scrisorile ei care nu sosesc şi cu o vagă nelinişte că poate i s-o fi întâmplat ceva lui Danduţ de nu dă nici un semn de viaţă. Mircea povestea cum au călătorit, cum s-au instalat la Mangalia, cum mănâncă de bine şi de ieften, apoi despre frumuseţea orăşelului şi a plajei, despre vilegiaturiştii între care sunt foarte mulţi bucureşteni, numai lume bună şi distinsă.

„Dintre cunoscuţi care ştiu că o să vă intereseze — continuă Liana — şi din care unii au semnat carta ilustrată pe care sper că aţi primit-o, să vă înşir în primul rând pe Coralia, prietena Lianei. A venit cu o bandă întreagă de băieţi veseli cu care ne-am împrietenit şi noi, ca să avem un grup mai mare. De-asemenea a sosit îndată după noi şi locotenentul Danduţ din aviaţie, îl ştiţi, care a încercat să facă curte Lianei şi pe care ea l-a îndepărtat. (Numai hârtia tremura puţin în mâna Lianei; glasul îi rămase calm.) Se pare că acum e amorezat turtă de Angela şi se ţine după ea ca umbra. Nina zice că n-ar fi exclus să ne întoarcem de la băi cu ei logodiţi. Despre asta însă nu trebuie să suflaţi nici vorbă deocamdată. Încă nu e nimic sigur şi ar fi rău pentru Angela să se răspândească zvonuri înainte de-a fi toate aranjate definitiv”.

— Şi-a găsit sacul petecul — întrerupse d-n Rosmarin cu scârbă. Vă spuneam eu că ăsta nu e oi serios... Bine c-ai scăpat tu de el, draga mamii!

— Da, măicuţă — încuviinţă Liana fără să ridic ochii din scrisoare. Bine că s-a terminat!

Apoi urmă lectura cu acelaşi glas:

„Noi toţi regretăm că Liana n-a vrut să vie cu noi. Sunt atâţia băieţi simpatici aici şi ar fi petrecut şi s-a fi distrat admirabil. Dacă venea ea poate că se îndupleca şi Costică Alistar şi am fi fost o familie cu toţi Eu cred că tot ar mai putea să se hotărască şi să vie măcar pentru zece-cincisprezece zile..."

— O, mai ales acuma! se întrerupse Liana. Nici nu mă gândesc!

După ce se isprăvi scrisoarea, Didina mai ocări pe Dandu şi o şterse împreună cu Bebe, ca să nu hoinărească singură prin magazine.

Liana rămase cu scrisoarea în mână, cu privirile în gol, pe fotoliul de la capul patului bunicii. Odaia se clătina din ce în ce mai tare. Avea senzaţia că totul se năruie în jurul ei şi că dărâmăturile o acoperă şi o înăbuşesc. Ochii ei nu mai vedeau nimic. Pleoapele grele tremurau parcă ar fi făcut sforţări să stăvilească lacrimile. Inima îi sfârâia şi se răsucea ca o bucată de earn arsă. Respiraţia sacadată îi strivea pieptul. În sfârşit ca şi când s-ar fi rupt un zăgaz ce-o sugruma, izbucni în hohote scurte, sfârticate de gemete.

— Aoleu, măicuţă, ce s-a întâmplat? se sperie bunica.

Câteva secunde Liana continuă plânsul, zdrobit şi torturat parcă tot ar mai fi încercat să şi-l stăpânească. Pe urmă îşi prăvăli corpul pe marginea patului, urlând şi rostogolindu-şi capul pe pieptul bunicii:

— Matînă dragă, matînă dragă, sunt atât de nenorocită!

— Taci, Liana mică! Taci, frumoasa măicuţii! Taci! o ostoia bătrână mângâindu-i părul şi totuşi lăsând-o să-şi verse lacrimile, ca să-şi uşureze inima.

Pe Liana chinul o apăsa atât de cumplit că nu-l mai putea tăinui. Şase luni s-a zbuciumat singură şi s-a înşelat mereu. Acuma trebuie să scape de el, să-l arunce, altfel are s-o omoare... Îndemnată de glasul blând al bunicii, printre lacrimile care curgeau fără sfârşit, îşi deşertă inima până în fund, să nu rămâi nici un colţişor pătat, să limpezească toate fibrele de rugina îngrămădită.

— Nu-i nimic, frumoasa mamii mică şi amărâtă! îi zise bătrână înduioşată cu un glas care ungea rănile ca un balsam miraculos. Aşa se întâmplă în viaţă. Bine că n-a fost mai rău şi n-ai rămas cu altă ruşine... Câte fete nu greşesc, o Doamne! Că inimioara fetelor e slabă şi nevinovată şi crede în cuvintele dulci şi-şi fac idol din primul bărbat, iar bărbatul se joacă şi nu pricepe inima cea iubitoare. Să nu crezi tu că fetele stricate greşesc. Nu, măicuţă, că acele stricate sunt ca şi bărbaţii şi nu-şi dau inima nimănui întreagă. Mai mult pătimeşte tocmai fata cea mai cinstită că ea nu ştie să înşele şi nici să se prefacă... Dar tu să nu-ţi faci inimă rea deloc, micuţa matînii! Că tu nu pierzi nimic. Cel mult o iluzie. Pe când el, prostul şi răul, pierde un sufleţel ca o floare cum n-are să mai găsească niciodată în lumea asta. Tu, măicuţă, ai toată viaţa înaintea ta, şi ce frumoasă e viaţa când eşti tânără! Bărbaţi — geme pământul de ei. Lasă, are să vie el şi cel adevărat, măicuţă, cel care ţi-e scris ţie. Nu fi tu întristată, că Dumnezeu dă fiecăruia ce i se cuvine. Şi poate că al tău e chiar pe drum pe-aproape...

Liana se simţea mai uşurată. Cuvintele bunicii îi cântau în urechi. Şi totuşi inima plângea mereu şi glasul înăbuşit repeta necontenit:

— Norocul meu!... Norocul meu!...

2

Bunica se stinse pe neaşteptate, tocmai când părea că s-a mai înzdrăvenit, într-o dimineaţă dinspre sfârşitul lui iulie. Didina striga şi se cătrănea cu Tinca la bucătărie, fiindcă toanta nu se sculase la timp, nu dereticase şi nici nu pregătise ceaiul lui Rosmarin încât bietul creştin trebuia să plece la minister cu inima goală parcă n-ar avea familie şi casă. Fierbând de mânie trecu la bunica să se plângă de ce pătimeşte cu servitoarea.

— Mamă! Ce ai? Aoleu, pentru Dumnezeu, ţi-o fi rău! strigă deodată văzând pe bunica cu gura deschisă şi făcând sforţări să respire.

— Didino, aprinde lumânarea că mor! blodogări bătrână închizând şi deschizând mereu ochii speriaţi parcă de o vedenie.

— Aoleu!... Mamă!... Mamă! răcni d-na Rosmarin repezindu-se la lumânarea pe care bunica şi-o avea pregătită pe mescioara de noapte de când a început să bolească, tocmai ca să fie la îndemână şi să nu se prăpădească fără lumina creştinească.

Până să nemerească Didina cutia de chibrituri, până să aprindă întâi chibritul şi apoi lumânarea, fiindcă tremura toată de spaimă, bunica nu mai mişca...

I-au făcut înmormântare frumoasă cum merita coana Frusina. A venit şi Mircea pentru o zi, întrerupându-şi vilegiatura, singur însă deoarece Nina n-avea rochie de doliu şi nici timp să-şi facă. Au jelit-o cu toţii, dar mai neconsolată era Liana care pierdea într-însa mai mult decât ceilalţi.

— Iată-mă iar singură! îşi zicea mereu amintindu-şi cum vorbea cu dânsa, după ce i s-a destăinuit, despre Dandu şi despre toate şi cum plănuiau împreună ce trebuie să facă şi cum să se poarte când se vor revedea.

Luase hotărârea şi chiar jurase bunicii că nu mai vrea să ştie de Dandu. Îl va considera inexistent. Un vis urât cu coşmar a fost toată iubirea aceasta. S-a trezit. Visul s-a împrăştiat. Repeta zilnic aceeaşi hotărâre către bunica spre a se întări în ea şi a înăbuşi ezitările care o ispiteau. Numai cu o zi înainte de moarte discutaseră de n-ar fi poate mai bine să-l primească, dacă va veni, să se explice liniştit, frumos, şi să se despartă ca doi oameni civilizaţi. Decât să apară în lume certaţi, mai ales că el poate să-i devie cumnat, dacă într-adevăr se va însura cu Angela, nu e mai corect să păstreze relaţii de politeţe, să nu bănuiască lumea ce-a fost între dânşii? Şi bunica spusese că da, aşa ar fi mai bine, numai să ia seama şi să nu-şi piardă cumpătul niciodată. Cât a fost bunica lângă ea, Liana avea încredere în sine, deşi inima îi zvâcnea dureros de câte ori se gândea să se întâlnească cu Dandu şi să fie cu el ca o străină.

Ca să poată fi mai liniştită, mai ales seara când o năpădeau mai insistent gândurile şi amintirile, Liana s-a mutat jos, în subsol, în odaia bunicii. De ce să fie salonul totdeauna încurcat, să nu poată primi în orice moment pe oricine, şi camera de jos să stea goală? Ei îi convine foarte mult şi pentru învăţătură, dacă va fi să reînceapă studiile, şi ca să poată fi la largul ei fără să audă în fiece dimineaţă că trebuie să se scoale pentru că altfel rămâne toată casa încurcată din pricina ei.

Se simţea într-adevăr mai bine în camera unde amintirea glasului alinător al bunicii îi mângâia mereu urechea.

Purta doliu mare. Culoarea neagră se armoniza cu părul blond, cu tenul alb, cu toată făptura ei. Când se privea în oglindă şi se vedea cernită îşi zicea că poartă un doliu dublu. Şi-a înmormântat bunica şi iubirea. Zâmbea trist. În minte îi apărea Dandu ca şi când pe el l-ar fi jelit. Îşi scutura buclele ca să-l izgonească. El însă persista ca o ispită veşnică şi Liana îşi dădea seama că nu-l poate alunga. În fiecare seară adormea pe perne ude de lacrimi şi bâiguind aceleaşi cuvinte chinuitoare.

— Cum m-a minţit!... De ce m-a minţit? …

AUGUST

1

În prima zi de august, Oloman s-a întâlnit în casa Rosmarin cu Constantin Alistar. Veneau amândoi să-şi ia rămas bun de la Liana pentru o lună. Gazetarul a picat mai devreme. Mai ales de la moartea bunicii, Liana s-a legat de dânsul ca de un suflet adevărat prietenesc. Remus a luat parte afectuoasă la durerea ei. A fost la înmormântare, dealtfel ca şi Alistar, şi pe urmă aproape zilnic cu câte un cuvânt de consolare şi de înţelegere. Lipsa lui din Bucureşti, tocmai când se reîntoarce Dandu şi când va trebui să aibă cu el ultima explicaţie, de despărţire, era pentru Liana ca, într-o luptă pe viaţă şi pe moarte, pierderea tovarăşului care, fără să-ţi poată da vreun ajutor, prin simpla-i prezenţă, îţi oferă totuşi încredere mai mare în propriile-ţi puteri. Era singurul om, în afară de bunica în puţinele zile dinainte de-a dispare, care ştia din gura ei despre iubirea lor şi cu care putea vorbi despre Dandu şi altfel ca despre un străin.

Alistar a mai rămas puţin şi după ce Remus s-a retras. Spera să dobândească un cuvânt de dragoste, merinde pe răstimpul cât va fi departe de ea. Liana însă era mai abătută. Clipa revederii cu Dandu o înfricoşa şi-i încleşta inima într-un zbucium cu atât mai aprig cu cât clipa se apropia. Alistar îi spunea că vrea să-i scrie mereu şi o implora să-i trimită şi ea, din când în când, câte-un rând măcar, să vadă că nu l-a uitat şi să-i astâmpere dorul.

— Da, da, negreşit! murmura Liana cu gândurile aiurea.

A doua zi Rosmarin a adus vestea de la birou că Gavrileştii s-au întors aseară de la Mangalia, iar ziua următoare a venit în vizită Mircea cu Nina. Câteva minute au vorbit despre biata matîna, cum s-a prăpădit aşa repede, apoi Mircea a început să povestească cum au plecat de la Mangalia, toată banda, cum au ajuns la Constanţa, cum au ocupat aproape un vagon întreg numai ei cu de-ai lor, începând cu Dandu care era tăcut ca amorezaţii încât a fost ţinta tuturor înţepăturilor glumeţe până la Bucureşti, urmând cu Coralia care...

Liana n-a mai auzit restul. Emoţia îi paraliza toate simţurile. „A sosit! A sosit!" îi zbura neîncetat prin minte cu spaimă şi cu bucurie în acelaşi timp. Va să zică totuşi se vor revedea, evident ultima oară şi pentru a-şi explica despărţirea, dar se vor întâlni! Avea certitudinea că va veni el. Nu-şi dădea seama şi nici măcar nu se întreba de unde a luat certitudinea sau dacă e întemeiată. A crescut în sufletul ei singură şi a pus stăpânire atât de mult că l-a şi visat cum vine, umilit şi ruşinat şi bâlbâind vorbe care nu se putea înţelege. Îşi pregătea răspunsuri când demne şi mândre, când indiferente sau drăgălaşe. Nu-i plăceau. Toate i se păreau false ca într-o dramă franceză de salon unde personagiile n-au altă preocupare decât să-şi rotunjească frumos frazele. Şi sfârşea totdeauna zicându-şi că trebuie să se bizuie pe inspiraţia momentului.

Îl aştepta în fiecare zi precum i-a aşteptat scrisorile, în locul lui soseau scrisori de la Alistar, lungi şi sentimentale încât o enervau.

După vreo zece zile certitudinea începea să se zdruncine, făcând loc îndoielii. Dacă s-ar întâmpla să nu mai vie? Dacă el consideră despărţirea lichidată? Dacă şi lui i-e frică, de o nouă întrevedere care ar putea să redeştepte sentimentele numai amorţite?... Câteva zile se mai măguli cu închipuirea că, într-adevăr, lui Dandu i-e frică.

Pe urmă a început s-o chinuiască tot mai mult gândul că pentru Dandu iubirea lor e moartă definitiv. Atunci orice aşteptare este zadarnică. El a părăsit-o, după ce s-a săturat de ea, ca pe orice fetişcană ieftină care trebuie să se socotească mândră că un locotenent fercheş i-a făcut onoarea să se amuze cu ea. El se consideră, desigur, dezlegat şi scutit de orice fel de obligaţii, chiar a bunei-cuviinţi.

Liana se revoltă. I-a dăruit fericirea, inima, viaţa ei toată. Nimic nu şi-a păstrat, nici măcar demnitatea. El i-a aţinut calea, i-a sfărâmat trupul şi sufletul, iar acuma vrea să treacă înainte peste ruinele fiinţei ei, fără a se mai uita puţin înapoi...

Nu mai voia explicaţie, ci răfuială. El a isprăvit cu ea, dar ea n-a isprăvit cu el. Îi clocotea inima de ură:

— În sfârşit am deschis ochii!.. Nu mai sunt o proastă să-l aştept şi să am emoţii! Nu merită el atâta zbucium! Dacă n-a fost capabil să înţeleagă delicateţa mea, va fi silit să înţeleagă altfel!

Trei zile şi-a călit mânia recapitulându-şi toate suferinţele şi umilinţele. Pe urmă, a patra zi, în acelaşi gang, unde odinioară a stat la pândă agitată de gelozie, s-a ascuns să-l aştepte iarăşi, liniştită ca şi când ar fi fost vorba de o întâlnire de afaceri. Ştia că de la masă Dandu de obicei se duce acasă, fie să se schimbe şi să plece iar, fie să se culce. Singura ei grijă era să nu se întâmple ca tocmai azi să aibă vreo încurcătură şi să nu treacă deloc pe-a ca să. La urma urmelor va veni şi mâine, şi poimâine, pînă-l va găsi, fiindcă trebuie să-l găsească şi să se răfuiască.

Dandu apăru. Părea obosit în uniforma de serviciu. Liana îl văzu intrând. Mai rămase locului câteva minute, apoi trecu strada şi urcă scările, fără grabă, parcă n-ar fi vrut să sosească prea devreme. Se opri puţin la uşă, să-şi potolească respiraţia, să-şi calmeze inima care începuse să se tulbure. Sună. Auzi paşii soldatului venind din camera de dormit. Nerecunoscând-o îndată în doliu, ordonanţa avu o ezitare; dar pe urmă, cu o timidă încercare de-a reînchide uşa, bâlbâi speriat şi ruşinat:

— Duduiţă, sărut mâna, să ne iertaţi că don locotenent nu-i acuma...

Liana îl măsură cu dispreţ şi intră în vestibul. În aceeaşi clipă glasul lui Dandu întreba dinlăuntru:

— Cine-i, Tănase?

— Eu sunt... Liana!

După o mică pauză glasul ofiţerului răspunse şovăitor:

— Numai un moment că tocmai mă dezbră...

Nu sfârşi parcă s-ar fi sfiit să rostească cuvântul. Liana trecu în odaia cealaltă, strângând poşeta în mâini ca o pavăză. Aşteptând, în picioare, ochii ei rătăceau prin încăpere pipăind obiectele atât de cunoscute care toate îi deşteptau amintiri, evocau momentele de fericire sau speranţele de altădată. Totuşi reuşea să nu se înduioşeze, ca şi când inima, prea plină de răni, ar fi devenit refractară bucuriei... Se pomeni deodată cu Dandu în faţă, ca ieşit din pământ, aproape s-o sperie. Avu şi el o tresărire văzând-o în doliu, deşi ştia despre moartea bunicii. El însă îşi redobândi imediat stăpânirea şi zise cu o politeţă exagerată, fără a o privi în ochi:

— Iartă-mă, Liana, că te-am făcut să aştepţi... Dar de ce nu stai jos?

Între dânşii era mescioara de scris. Dandu trecuse de partea cealaltă, poate înadins ca să nu se apropie prea mult şi să nu fie obligaţi să-şi dea mâna.

Liana, parc-ar fi vrut să-şi încerce inima, îl examină o secundă gândindu-se: „Cum am putut să-l iubesc atâta?" începu apoi clar, fără ezitare:

— Te aştept de aproape trei săptămâni, Dandule, să vii şi să...

Suspendă fraza. Voia să-l lase pe el să complecteze: să explici sau să aranjezi.

Plimbându-şi privirile pe masă, ca şi când ar fi căutat ceva, ofiţerul răspunse cu aceeaşi politeţe care pe Liana o enerva:

— Am crezut că în sfârşit şi tu ai înţeles că...

Se întrerupse şi el, imitând-o pe ea, ca să nu rostească un cuvânt aspru. Liana însă îl complectă grabnic, mulţumită că i-a dat prilejul:

— Că m-ai minţit şi că ţi-ai bătut joc de mine?... Da, bine, în sfârşit a trebuit să înţeleg, fireşte, prea târziu! După ce m-ai necinstit, după ce...

— Nu poate fi vorba de necinste între noi, Liana! reluă Dandu, oprind-o. A fost iubire.

— Eu am crezut în iubire — zise Liana cu o nuanţă de amărăciune. Cât de mult am crezut! I-am jertfit tot fără ezitare. Şi iată rezultatul!

— Toate în lumea asta trebuie să aibă un sfârşit, Liana! făcu dânsul, după o tăcere, grav.

Liana râse batjocoritor:

— O, filozofule!... Vrei să-ţi acoperi purtarea cavalerească cu sentinţe înţelepte!...

— Ce să fac? zise Dandu mai rece. Încerc şi eu să spun mai delicat ceea ce mă sileşti tu să spun.

Schimbarea tonului spulberă brusc ultimii aburi de speranţă care totuşi mai dăinuiau în sufletul Lianei. Cu vocea nesigură, aproape înecată, înfricoşată parcă de răspunsul ce avea să-l audă, întrebă:

— Adică nu mă mai iubeşti deloc, Dandule?

— De ce să mă sileşti să...

— Sau poate nu m-ai iubit niciodată? continuă ea cu ochii disperaţi.

— Cred că da — zise ofiţerul calm.

— Numai crezi, nu eşti sigur? insistă Liana, parcă de cuvântul lui ar atârna lumea.

— În orice caz te-am dorit mult — murmură el gânditor. Cred că m-aş fi împuşcat atunci dacă...

— Doamne, Doamne, Doamne! bolborosi Liana abia perceptibil, numai pentru sine.

Stăteau faţă-n faţă şi se priveau şi Liana avea impresia că Dandu se depărtează, micşorându-se şi schimbându-şi mereu formele ca o fantomă nereală care totuşi îţi sporeşte în inimă panica. Dispăruse din sufletul ei şi ura, şi iubirea. Îi rămânea numai o spaimă greoaie, obositoare prin persistenţă. Apoi deodată îi răsări, ca o minune mântuitoare, o întrebare nouă:

— Da... pe ea o iubeşti?

Dandu păru surprins. Răspunse, însoţindu-şi vorbele cu un gest nehotărât:

— Nu ştiu... Eu nu-mi pun întrebări d-astea... Cred că da.

— Nu eşti sigur? continuă Liana cu mirare şi o licărire de bucurie.

— Siguranţa e relativă, mai ales în iubire. Numai experienţa te lămureşte.

— Şi totuşi vrei să te însori cu ea?

— Căsătoria n-are a face cu iubirea! zise Dandu convins.

— Bine dar?...

Întrebarea frântă cuprindea nedumerire şi reproşuri. Ofiţerul înţelese gândul ei şi nu ezită deloc, ca şi când lucrul ar fi fost de mult clar într-însul:

— Desigur că m-aş fi însurat cu tine atunci şi aş fi fost nespus de fericit dacă m-ai fi primit de bărbat.

— Şi acuma nu? făcu Liana îngrozită.

Dandu ridică întâi numai din umeri, evaziv. Fiindcă ochii Lianei stăruiau, după câteva momente adăogă cu un glas mai cald, în care vibrau regrete şi amintiri:

— Uite, Liana dragă... De ce să ne înşelăm şi să ne ascundem? Oricât ar fi de penibilă o clarificare, tot e mai bună decât... Mie mi-e greu să-ţi explic motivele şi celelalte. În mintea mea şi în sufletul meu toate sunt limpezi şi totuşi nu găsesc cuvintele cele adevărate care să-ţi lămurească şi ţie ceea ce în mine e aşa de perfect lămurit... Nu ne potrivim. Liana, pentru o viaţă întreagă! Tu eşti bună şi frumoasă şi plină de toate calităţile. Eşti prea bună pentru mine — iată, cred că asta are să te convingă. Eu m-am simţit lângă tine veşnic inferior, şi mic, şi umil, şi deseori ticălos. Nu ştiu de ce. Din prima zi şi până în clipa asta când trebuie să ţi-o spun... Ce vrei, Liana? E înjositor pentru un bărbat să se simtă atât de inferior faţă de femeia lui, şi intolerabil Mi-ar fi imposibil să trăiesc mereu aşa... Aş vrea să înţelegi şi tu...

— Înţeleg că nu m-ai iubit niciodată, Dandule! zise Liana fără să-şi mai ascundă durerea.

Explicaţia i se părea stranie, o înmărmurea, dar în acelaşi timp vedea şi simţea că el o crede şi că e sincer cum nu a fost poate niciodată în trecut. Durerea ameninţa s-o covârşească, s-o facă să se piardă şi să nu mai ştie nici ce vrea, nici pentru ce a venit. Continuă, repede, înăbuşindu-şi duioşia care ameninţa s-o năpădească:

— N-am venit la tine acum de plăcere, îţi închipui... Aveam iluzia că m-ai iubit cum te-am iubit şi eu. Am crezut că ceea ce se petrece azi e un capriciu trecător şi voiam să-ţi propun să ne căsătorim ca să nu mai fim despărţiţi, să scapi şi tu de tentaţii şi să continuăm viaţa împreună mai fericiţi... Acuma văd bine că asta nu se mai poate... Totuşi o reparaţie îmi datorezi, Dandule! În legătura aceasta nenorocită tu nu pierzi nimic, pe când eu am pierdut tot. Aşa că... Nu mă iubeşti — nu face nimic. Nu-ţi reproşez nimic. Îţi cer numai un gest care să-mi dovedească şi mie şi altora că n-ai vrut doar să-ţi baţi joc de mine. Nu vreau să trebuiască să roşesc şi să mint când va veni poate timpul şi pentru mine... Şi gestul e foarte simplu, foarte expeditiv. Ne căsătorim numai de formă, ca să-mi redai ce mi-ai luat, şi a doua zi divorţăm. Din parte-mi ai consimţământul în scris anticipat... Aşa-i că nu-ţi cer mult? Ţie gestul nu-ţi pricinuieşte nici o dificultate, iar mie îmi dăruieşte dreptul de a umbla cu fruntea sus. Nu-i aşa, Dandule?

El asculta întunecându-se din ce în ce, fără să o privească. Îşi examina unghiile, lăsând-o să sfârşească în linişte. Apoi îşi descreţi fruntea şi îi zise aproape surâzând, parc-ar fi răspuns la o glumă:

— Nu, Liana, nu se poate... De ce să terminăm cu o farsă o legătură de iubire? N-ar fi demn nici pentru tine, nici pentru mine.

— Atunci... atunci cum vrei tu s-o terminăm? murmură Liana iarăşi îngrozită, mai ales de înfăţişarea lui nepăsătoare.

Dandu strânse din umeri, ca şi adineaori, încruntând puţin şi sprâncenele, ca şi când ar fi vrut să-i dea mai elocvent a înţelege că întrebarea ei e de prisos. Liana însă dorea un răspuns şi-l aşteptă un răstimp cu frică, apoi consternată. Urmărea fiece mişcare a lui Dandu şi în fiecare descoperea aceeaşi impasibilitate. În tăcerea prelungită Liana îşi auzi deodată suspinele pornite, necontrolate, de dincolo de conştiinţa ei. Slăbiciunea i se furişa în suflet, gata să o biruiască. Dacă nu va reacţiona imediat, peste câteva momente va plânge şi atunci va fi venit în zadar. Se cutremură. Urmă şovăind încă:

— Va să zică tu crezi că n-ai nici un fel de obligaţie faţă de mine?

El tăcea.

— Nimic, Dandule? reluă Liana cu vocea stinsă. Absolut nimic?

Mai aşteptă o clipă. Tăcerea lui începea să o revolte.

— Crezi că superiorii tăi ar fi şi ei de aceeaşi părere dacă ar afla cum te-ai purtat?

— Ce vrei tu, în fond. Liana? zise Dandu deodată întorcând spre ea nişte ochi în care lucea o sclipire de ironie.

Liana căuta necontenit să se stăpânească. Îi era frică să nu fie vulgară, să nu izbucnească în invective, deşi indiferenţa aceasta faţă de toată durerea ei o simţea ca o insultă care ar merita orice ieşire, cât de violentă.

— Nu vreau să rămân batjocorită de tine!... Trebuie să mă iei de nevastă!... Iar dacă nu vrei de bunăvoie, vei fi obligat!... Da, să ştii! Tocmai de aceea am venit... Nu-ţi voi permite ţie să mă consideri o simplă jucărie ori un obiect de distracţie! Voi merge unde va fi nevoie şi voi reclama şi vei fi silit să te execuţi! Am fost fecioară când m-ai ademenit. Un om de onoare nu poate abuza de o fecioară şi apoi să întoarcă spatele. Numai brutele...

Imperturbabil, Dandu replică:

— Exagerezi, Liana! Nu te-am ademenit şi nici n-am abuzat de tine... Am eu mutră de satir?... Nu, să nu exagerăm! Dacă pornim aşa, ne rătăcim în vorbe... Atunci aş putea să te întreb şi eu: eşti sigură că ai fost fecioară?

— Cum? îngăimă Liana uluită parcă n-ar fi înţeles.

— Ai să poţi dovedi superiorilor mei, cum zici, c-ai fost fecioară? repetă dânsul cu acelaşi ton liniştit şi puţin ironic.

Liana nu se dezmeteci complect. Pe figura lui vedea o satisfacţie ciudată. Atunci îşi aminti subit un moment pe care niciodată n-a cutezat să şi-l evoce dintr-un scrupul de ruşine pentru mândria ei. În camera de-alături, în prima noapte, când ea, în patul răscolit, zăcea goală, cu ochii închişi, cu inima grea de emoţia plăcerii dureroase, l-a auzit deodată pe el, care se sculase şi stătea în picioare lângă mescioara de-alături, rostind cu un glas ciudat, de satisfacţie lucidă: „Sâc!" Cuvântul i s-a părut atât de vulgar că a tresărit şi a deschis ochii. Era întunerec şi nu i-a putut vedea faţa... În secunda aceasta însă era sigură că atunci a avut aceeaşi înfăţişare ca şi acuma... Se clătina pe picioare. Mânia i se îngrămădea în piept şi o sufoca. Izbucni într-un ţipăt prelung, ca un urlet de deznădejde:

— Laşule!... Laşule!... Laşule!...

2

Nu-şi mai aducea aminte cum a plecat din locuinţa lui Dandu, cum a ajuns în stradă, pe unde a rătăcit până s-a pomenit acasă. Zile întregi a umblat ca o zănatecă, urmărită de aceeaşi mânie neputincioasă, strivind în minte şi în dinţi cuvântul rămas ca un stilet în rană:

— Laşul!... Laşul!...

În acelaşi timp îi roiau în creieri zeci de planuri, toate haotice, de a-i întoarce insulta cu vârf şi îndesat. Cum veneau, aşa se împrăştiau. Nici unul nu i se părea destul de drastic. Se gândea mereu să-l reclame şi nu ştia unde să se adreseze. Ar fi vrut să găsească pe vreun comandant de-al lui, care să-l oblige să se însoare cu ea. Asta o socotea pedeapsa cea mai aspră pentru el şi satisfacţia cea mai plăcută pentru ea. Din nenorocire habar n-avea măcar unde face serviciu Dandu. S-a hotărât pe urmă să se ducă direct la ministrul de război. A plecat de câteva ori spre minister şi s-a întors din drum. O apuca frica şi mai ales ruşinea. Cum să-şi dezvăluiască nenorocirea unui străin când s-a ferit până acum şi de părinţii ei? Dar dacă generalul o fi avut şi el în tinereţe vreo aventură similară, şi în loc să-l pedepsească pe el, va face glume uşoare pe socoteala ei? Sau dacă, în cazul cel mai bun, îi va spune o vorbă de consolare protocolară şi se va scuza că în afacerile intime ale ofiţerilor nu se poate amesteca?... O singură dată a ajuns până la poarta ministerului şi s-a plimbat de ici-colo pe trotoar vreun ceas. Atunci însă a nădăjduit că poate să întâlnească pe acolo pe Dandu şi el, văzând-o şi bănuind ce vrea să facă, va veni la ea, îi va cere iertare şi se vor împăca.

Dealtfel sfărâmându-şi capul mereu cu proiecte de răzbunare, mânia i se astâmpăra. Începea să judece mai rece lucrurile şi nu i se mai păreau atât de ireparabile. El era vinovat, fireşte, dar nici ea nu era fără greşeală. Trebuie să admită că el a fost destul de corect şi chiar delicat, deşi ea a dat buzna cu intenţii necunoscute. În afară de vorbele acelea despre virginitate, n-a pronunţat nimic nepoliticos. Mai curând ea a fost aspră şi a căutat necontenit să-l provoace. Chiar vorbele acelea au fost de fapt o replică la ameninţările ei şi deci n-are dreptul să le ia atât de grav. O ceartă între îndrăgostiţi poate suporta şi lucruri mai grave. Iubire fără ceartă nici nu s-a văzut. Spune şi proverbul aşa ceva. Şi toate disputele de dragoste sfârşesc prin împăcare. Ea, în loc să fie împăciuitoare, a încercat să-l câştige prin şantaj, ca o leliţă de suburbie. Degeaba s-a ferit de vulgaritate. A fost vulgară.

Nu regreta că s-a dus la el, dar regreta că n-a avut tact. Când judeci o situaţie numai din punctul tău de vedere, o judeci fatal strâmb. Şi ea, căreia îi plăcea să pozeze în intelectuală încât a ajuns să spăimânte pe bietul Dandu, n-a fost totuşi capabilă să priceapă că omul trece poate printr-o criză sufletească. Angela poate că întrebuinţează nişte mijloace de atracţie împotriva cărora Dandu, suflet simplu, nici nu e în stare să reacţioneze? Sau poate că el tocmai se luptă să se elibereze, dar neprimind concurs de nicăiri, nu mai are puteri destule să reziste? Nu e nevoie să crezi în farmece blestemate, dar nici să le tăgăduieşti existenţa. S-au văzut atâtea cazuri inexplicabile prin mijloace naturale. Altfel cum ar fi reuşit Angela să înduplece pe Dandu, un băiat fin, să o prefere pe ea.

Şi tocmai în timpul când el se lupta cu ispitele, ea a făcut tot posibilul să-l îndepărteze. L-a sâcâit cu gelozia, l-a urmărit, l-a terorizat cu lacrimile şi a încercat să-l încătuşeze complect, ca pe un rob, nu ca pe un amant Iubirea ei a devenit pentru dânsul, din pricina aceasta, o povară insuportabilă.

„Bietul Danduţu! se gândea Liana. Suntem doi nenorociţi!... Poate că dragostea aşa e menită să fie, mai multă amărăciune decât plăcere..."

Îşi aduse aminte cum a refuzat la înviere să intre în biserica îndrăgostiţilor fără noroc din dosul Palatului. Dacă ar fi intrat, poate că Dumnezeu le-ar fi binecuvântat iubirea şi ar fi ferit-o de multe dureri...

Şi într-o dimineaţă plecă pe jos spre bisericuţa veche, ascunsă între coroane de copaci bătrâni şi case mari, noi, ca un refugiu tainic pentru sufletele întristate. Liana spera să fie singură, să slujească preotul o liturghie numai pentru ea şi Danduţu, să se roage fierbinte, cum nu s-a mai rugat de ani de zile. Pe omul modern, ameţit de civilizaţie, numai nenorocirile îl întorc la Dumnezeu...

În biserică mai aşteptau câteva femei, şi tinere şi bătrâne. Preotul luă bileţelul Lianei şi nu izbuti să-i descifreze îndată scrisul mărunt.

— Cum zice, fetiţo? întrebă duhovnicul.

— Liana şi Victor...

Liana apoi se retrase într-un colţ întunecos, căzu în genunchi şi rămase un ceas faţă în faţă cu Dumnezeu...

Când a ieşit pe urmă din biserică se simţea curată şi plină de încredere parcă s-ar fi scăldat în lumină.

3

— Nu se poate, duduiţă, zău, credeţi-mă! se împotrivea soldatul. Don locotenent nu-i acasă şi mi-a spus că vine târziu, poate după miezul nopţii.

— Am să-l aştept, Tănase! zicea Liana stăruind. Acum cât e ceasul!... Nouă trecute.

— Duduiţă, vreţi să mă bată don' locotenent?

— Nu te bate, Tănase... Am să-i spun că tu nu m-ai lăsat să intru şi că eu...

— Ba eu v-aş lăsa, duduiţă, păcatele mele, dar dacă don' locotenent mi-a ordonat să nu vă mai dau drumul înlăuntru, ce-s eu de vină? C-aşa mi-a spus, duduiţă, uite, asta mi-e crucea!

Lianei nu-i mai era ruşine să se umilească în faţa ordonanţei. Voia să vadă pe Dandu numai ca să-i ceară iertare şi altceva nimic. Dacă o va opri el, fireşte, va rămâne. Dacă nu, va pleca. Dar Danduţu trebuie să ştie că ea regretă şi să-i păstreze o amintire frumoasă, fără nici o urâciune.

Stătu de vorbă cu Tănase numai despre stăpânul său. Îl lăudau împreună. Liana vedea cum îi aşterne patul, cum îi pregăteşte toate. Dădu şi ea o mână de ajutor ici-colo. Pe urmă se aşeză în camera cealaltă, unde data trecută a fost atât de nesocotită. Soldatul îi ţinu de urât câtva timp, apoi o lăsă singură. Nu se plictisea deloc. Amintirile cele bune fluturau în jurul ei şi-i aprindeau speranţe. Numai ceasornicul de masă îi arăta din când în când cum trece vremea: unsprezece, două-sprezece, unu fără un sfert...

Se ridică deodată bucuroasă. I-a auzit paşii la uşa antreului. Tănase îi spunea ceva, desigur că „duduiţă" e înlăuntru. Glasul lui Dandu izbucni furios.

— Bine, tâmpitule, ce ţi-am spus eu?... Ai?... Pentru ce nu execuţi ordinul, crucea şi...

Liana năvăli în antreu:

— Nu-l bate, Dandule!... Te rog!... Pe mine să mă baţi că numai eu sunt de vină!

— Ieşi! se încruntă ofiţerul.

Iar după ce soldatul dispăru, aproape cu aceeaşi încruntare se întoarse la Liana:

— Ei, nu! Asta nu!... Ajunge, te rog!... Fii rezonabilă!

Trecu pe lângă ea în odaie parcă ar fi vrut astfel să termine discuţia înainte de-a începe. Liana îl urmă:

— Nu fi supărat, Danduţule... Nu vreau să te... Nu vreau nimic...

— Atunci pentru ce mai...

Îşi trânti şapca pe masă, mănuşile peste ea, bufnind mânios, fără să-şi ascundă nemulţumirea şi fără să se uite la ea, nu de sfială însă, ci ca să-i arate cât îl supără prezenţa ei nedorită.

— Sunt rezonabilă, Danduţule! zise Liana, întrebuinţând cuvântul lui favorit spre a-i face plăcere şi apropiindu-se puţin câte puţin. Am venit numai ca să vezi cât sunt de rezonabilă. Pe urmă n-am să mai viu până nu mă vei chema tu... E bine aşa, Danduţule?

— Trebuie să înţelegi că s-a sfârşit şi că trebuie să mă laşi în pace! făcu Dandu mohorât şi în glas cu o răceală respingătoare. Ce Dumnezeu, eşti fată subţire şi nu o...

— Da, Danduţule! continuă Liana mişcată ca şi când n-ar fi auzit decât dorinţa inimii ei. Da!... Îmi dau seama că s-a sfârşit şi ştiu că te-am supărat mult, Danduţule! De aceea am şi venit, să te rog drăguţ să mă ierţi, Danduţule drag!... Tu ai să fii fericit, dar poate ai să-ţi mai aduci aminte câteodată de turturica ta şi nu vreau să rămâi supărat pe ea fiindcă asta m-ar face şi mai nenorocită... Vreau să-ţi aminteşti numai că te-am iubit mult, Danduţule, mai mult decât poţi tu să-ţi închipui şi că toate supărările numai din prea mare iubire ţi le-am făcut... Mă ierţi, Dandule?

Dandu mormăi puţin jenat:

— Ce să te iert?... Noi n-avem ce să ne iertăm...

— Acuma sunt mulţumită, Danduţule! zise Liana lipindu-se de el cu recunoştinţă. Acuma pot să plec... Să plec, Danduţule? adăogă punându-i mâna pe umăr şi căutând să-i întâlnească privirea.

— Da, Liana! rosti Dandu, grav, scuturându-i mâna de pe umăr şi depărtându-se de ea. Pleacă!

Liana, chiar în vorbele care o alungau, simţea un farmec şi o încurajare. Încercă să se apropie din nou, continuând ca o rugăciune:

— De ce nu mă tolerezi aici măcar noaptea asta, Danduţule?... Ultima noapte!... Am să fiu cuminte, îţi jur!... Doar să fiu lângă tine, să te văd şi să-mi mulcomesc sufletul... Nu vreau să-ţi fiu o piedecă întru nimic... Poţi să iubeşti pe cine vrei, să te însori cu cine vrei, Danduţule! Numai nici pe mine să nu mă înlături de tot, de tot!... Câteodată, oricât de rar, să-mi dăruieşti şi mie măcar o rămăşiţă din dragostea ta, Danduţule!

— De ce mă sileşti să fiu brutal, Liana? făcu Dandu, inflexibil. Vrei să pui soldatul să te izgonească?...

Parcă i-ar fi apărut brusc soluţia, întoarse spatele, trecu grăbit în dormitor, închise uşa în urma sa şi învârti de două ori cheia în broască. Liana rămase o clipă înmărmurită de groază că l-a pierdut. Se repezi la uşă, zgâlţâi clanţa, bătu cu pumnii, urlând jalnic:

— Nu mă lăsa, Danduţule!... Te implor!... Danduţule, te implor!... Nu pot trăi fără tine! Mi-ai otrăvit sângele şi nu mai pot fără otrava ta...

Fără puteri, căzu grămadă lângă uşa încuiată, gemând mereu:

— Nu mă părăsi, Danduţule!... Danduţule!

Lacrimile o înecau şi totuşi nu se sătura implorând şi sperând...

Într-un târziu se mai dezmeteci. În jurul ei era linişte mare. Numai suspinele ei o crestau din când în când cu câte o dâră dureroasă. Îşi lipi urechea de uşa care o despărţea de el. Dandu respira calm, nepăsător. Poate că şi dormea... Liana se ridică cu greu de jos... Toată fiinţa ei parcă era zdrenţuită. Pe uşa deschisă a vestibului văzu pe Tănase, şezând pe un scaun şi privind-o cu milă. Îi miji în minte că bietul soldat stă de veghe numai din pricina ei.

Îşi luă poşeta de pe masă. Se privi în oglinjoara rotundă, îşi şterse ochii şi obrajii, mângâindu-i cu puful de pudră ca să acopere urmele lacrimilor.

Soldatul îi deschise uşa, zicând blând:

— Sărut mâna, duduiţă, şi nu fiţi mâhnită că viaţa...

— Noapte bună, Tănase!

SEPTEMBRIE

1

— Adevărat, Liana? întrebă Remus Oloman alarmat îndată ce se întoarse la Bucureşti. Se logodeşte Dandu?... Cu fata lui Gavrilescu!

— Nu ştiu... Şi nici nu mă interesează — zise Liana apatic.

— Dar... v-aţi iubit?... Mi-ai spus chiar tu?

— O, iubit!... Ce vorbă mare!... A fost poate un capriciu sau poate altceva...

Liana era liniştită şi purta un surâs aproape ostentativ, ca şi când ar fi vrut să-şi dovedească şi sieşi că începe o viaţă nouă sau cel puţin şi-o reface pe cea veche. După lungile zile şi săptămâni de încordare nervoasă, se simţea în sfârşit capabilă să uite ori cel puţin să încerce să uite. Îi era ruşine de ea însăşi pentru toate gândurile şi faptele din ultimul timp. Îşi amintea cu groază umilinţele îndurate şi mai ales cum, după fiecare, se găsea tot pe ea vinovată ca să poată reîncepe şi să ajungă a cerşi în genunchi, în loc de iubire, măcar toleranţa de a culege rămăşiţele altora.

Pentru a-şi smulge din suflet iubirea aceasta care a transformat-o într-o biată zdreanţă umană, voia să facă pasul hotărî tor şi să se mărite. Numai aşa îşi va putea birui slăbiciunea pe urma căreia şi-a pierdut chiar dragostea de viaţă. Constantin Alistar i-a scris mereu, cu toate că ea nu i-a răspuns niciodată. Scrisorile au venit însă în vremea când nu mai era stăpână pe viaţa şi sentimentele ei. Pentru Alistar avea pretextul tristeţei cu moartea bunicii. Are să-i mărturisească mai târziu, înaintea nunţii, greşeala şi iubirea cu Dandu. Nu vrea să mintă pe cel care-i va fi tovarăş de viaţă şi nici să aibă taine faţă de dânsul. Dacă el o iubeşte cu adevărat, va înţelege şi va ierta şi vor fi fericiţi...

Alistar se prezintă în primele zile din septembre. Era îndoit şi îngrijorat. Bănuia că Liana, nerăspunzându-i nimic timp de o lună, a vrut să-i dea a înţelege că îşi retrage promisiunea.

— Sunt de patru zile în Bucureşti — zise el — dar n-am cutezat să viu. Nici pe tatăl tău n-am încercat să-l văd, de frică să nu aflu prea curând ceea ce n-aş fi dorit... Tăcerea ta. Liana dragă, m-a pus pe gânduri, ca să nu zic mai rău, oricât te ştiam de afectată de pierderea bunicii tale...

Fiindcă o iubea, s-a împăcat repede. Liana era atât de drăguţă cu dânsul că se simţea răsplătit pentru toate nerăspunsurile. Iar când a venit a doua oară, peste câteva zile. Liana i-a spus că s-a hotărât definitiv să facă logodna îndată ce va ieşi din doliu şi se vor fi împlinit trei luni de la moartea bătrânei, iar căsătoria cât mai curând, poate chiar la o săptămână. În privinţa aceasta, fireşte, mai trebuie să se consulte şi cu părinţii cărora încă nu le-a spus nimic, fiindcă a ţinut să-l anunţe mai întâi pe el. Data cununiei poate că vor lăsa să o fixeze bătrânii ca să aibă răgaz să se pregătească cu trusoul şi toate cele trebuincioase... Alistar îi săruta mereu mâinile ascultând-o şi aprobând tot cu entuziasm. Fericirea îl intimida. Abia într-un târziu întrebă:

— Acum pot să te îmbrăţişez. Liana?

— Acuma da! făcu ea surâzând. Acuma tu eşti stăpânul tuturor sărutărilor mele! Numai tu!

Se lăsă în braţele lui, murmurând cuvinte de dragoste, cu ochii închişi, cu gândurile tulburi şi se surprinse că încearcă să-şi închipuie că se află în braţele lui Dandu.

— Sărută-mă! suspină Liana parc-ar fi vrut să se pedepsească.

Când aflară bătrânii, în aceeaşi seară, casa se umplu de bucurie. Felicitări, îmbrăţişări, lacrimi.

— Săraca matîna, cum n-a apucat şi ea ziua asta! exclama Didina înduioşată.

Stătură până târziu să discute şi să stabilească amănuntele, deşi acestea nu se puteau epuiza într-o singură seară. Rosmarin ar fi dorit o logodnă mare, cu lume multă şi cununia mai simplă. Didina se supăra: cum să n-aibă Liana nuntă mare şi mai frumoasă ca toate fetele, când face o partidă aşa de strălucită? Se mărită cu un director general, nu cu un ofiţeraş oarecare... Hotărâră deocamdată ca sindrofia obişnuită a Lianei să fie un fel de anunţare generală a logodnei care va urma la câteva zile, numai în familie. Nunta s-ar putea face chiar a doua sau a treia zi după logodnă. De ce să mai tărăgăneze? Hârtiile în orice caz vor trebui să fie gata, ca să nu aibă să aştepte din pricina lor. Data nunţii totuşi mai depinde şi de cum vor putea grăbi confecţionarea trusoului, fiindcă d-na Rosmarin ţinea neapărat să facă Lianei un trusou cum n-a mai avut altă mireasă...

Când Liana se retrase să se culce şi veni Tinca să-i aducă ceva, o întrebă curioasă:

— Ştii, Tincuţo, că mă mărit?

— Mi-a spus adineaori, coniţa... şi tare m-am bucurat!

— Ei, spune drept, Tincuţo, care-ţi place ţie mai mult, ăsta pe care-l iau ori...?

— Apoi de, domnişoară dragă...

Servitoarea avu o mică ezitare înainte dea spune că preferă pe Alistar. Liana se vârî în pat, să adoarmă mai repede. Voia să se gândească numai la Alistar şi se gândea mereu la Dandu...

Spunea tuturor că se mărită şi-şi afişa fericirea. Îşi dădea seama că o face în speranţa că vestea, ajungând la urechile lui Dandu, are să-i stârnească gelozia ori să-i redeştepte dragostea. Fiindcă nu auzea nimic, i se părea că nimeni nu i-a spus şi se enerva. Întâlnind într-o zi pe Remus Oloman, în loc de bună ziua, îl întâmpină cu:

— Mă mărit cu Alistar, Remus dragă... Ai auzit? Ce zici?

— Foarte bine, foarte cuminte — spuse Oloman fără mirare. E chiar mai cuminte.

— Nu-i aşa, Remus? Nu-i aşa? zburda Liana, sigură că în sfârşit Oloman are să-i comunice.

2

Ziua Liana era veselă ca şi odinioară, înainte de a fi întâlnit pe Dandu. Nu mai purta doliu mare, dar mai păstra culoarea cernită în îmbrăcăminte.

„M-am învăţat cu doliul ca şi cu durerea", se gândea în sine, deşi altfel spunea că a îndrăgit culoarea neagră pentru că îi şade bine.

Serile se întrista. Atunci rămânea singură cu gândurile pe care nu le mai putea înşela. Voia să judece rece şi obiectiv. Nu-şi mai găsea vini imaginare şi nici nu se condamna că n-a făcut tot ce trebuia şi nu trebuia ca să-şi apere iubirea. Se mângâia de multe ori, după ce examina în gând atâtea momente în care Dandu s-a purtat odios, că a fost năpasta ei să dea peste un om nedemn de o dragoste mare şi curată. Îşi amintea de atâţia băieţi cari au oftat după ea şi ar fi fost fericiţi dacă i-ar fi ascultat. Nici unul n-ar fi fost atât de rău ca Dandu... Se întreba de ce l-a ales tocmai pe el? Şi nu găsea nici o explicaţie sau motivare logică. În realitate Dandu e exact antipodul celui visat de ea înainte de a-l fi cunoscut. Ce antipatie a avut ea faţă de ofiţeri totdeauna! Poate a fost presimţirea suferinţelor ce va avea să îndure din pricina unui mic locotenent.

Într-o seară, târziu, neputând adormi, hărţuită mereu de aceleaşi gânduri, a aprins becul, a coborât din pat şi a tras sertarul scrinului cu amintiri, să le trieze, să le aranjeze din nou — poate de un an nici n-a mai cotrobăit prin ele — şi astfel să-şi alunge ispitele. Erau mai cu seamă scrisori de la tineri cari jurau că o adoră, bileţele, mici trofee de la baluri sau petreceri, lucruri neînsemnate de care totuşi se lega câte-o sclipire a trecutului, şi care păstrau vii pentru ea momente plăcute care s-au stins de mult ca băşicile de săpun... Citea câte-o frază înflăcărată şi se înduioşa. Pe atunci bombasticismul romantic în amor i se părea atât de caraghios!... Răscolind mereu în sertar, dădu deodată peste revolverul lui Dandu. Se sperie o clipă. Apoi îşi aduse aminte cum i l-a şterpelit, cu câtă groază şi grabă, ca nu cumva să se omoare bietul Dandu pentru ea.

— Cât am fost de proastă! se gândea cu părere de rău. El făcea teatru şi eu, neroada, credeam că e iubire. Am trăit numai cu iluzii!

Luă revolverul fără frică şi-l examină parc-ar fi vrut să ghicească cum funcţionează. Dandu spunea că apasă pe trăgaci şi... Privind revolverul se gândea că numai de la Dandu n-are nici o amintire, nimic decât durerea şi ruşinea. El nu i-a scris nici un rând, nu i-a făcut nici un cadou, cât de neînsemnat. I-a trimis flori câtva timp, până ce i-a infectat inima. Pe urmă nici măcar flori... Florile veştede s-au aruncat la gunoi, cum a aruncat-o şi el pe ea când s-a veştejit. Între semnele de la alţii, străini cărora ea nu le-a oferit decât cel mult vreun surâs înşelător, a rămas şi revolverul lui ca o amintire sinistră. Dacă nu i l-ar fi luat ea, ar fi putut crede că i l-a ascuns Dandu înadins ca un îndemn.

Şi totuşi, când se hotărî să nu mai păstreze revolverul printre lucrurile scumpe, primul gând care i-a răsărit în creieri a fost să meargă să i-l dea înapoi. E datoare să i-l ducă. Nu poate să reţie nimic de la dânsul. Dealtfel Dandu i l-a şi cerut mereu... Şi cu acest prilej îi va putea anunţa şi căsătoria pe curând cu Alistar.

„Nu, nu!" îşi zise îndată cu dezgust de ea însăşi că mai poate să se gândească să-i treacă pragul
Chiar răzgândirea o simţi nesinceră şi provocată numai de temerea că soldatul nu i-ar mai permite să intre, ba ar putea s-o şi bruscheze dacă ar insista, fireşte din ordinul lui Dandu care şi atunci era cât pe-aci să-l bată...

Orişicum revolverul nu mai poate să-l păstreze. Ar deveni o altă ispită. Trebuie să-l înlăture. Deocamdată nu ştia ce să facă cu el. Îl ascunse în poşeta ce-i era la îndemână, pe mescioara de noapte. Apoi aranjând din nou sertarul şi chibzuind mereu cum să-l zvârle undeva, îi răsări în minte spontan, ca o idee care fermentează, mult până să-şi găsească forma de circulaţie:

— Am să-l împuşc cu revolverul lui!

Zadarnic mai încerca să izgonească din creieri gândul. Recunoştea că face o nebunie, că îşi distruge viaţa, că îşi dă în vileag ruşinea... Fără ură, cu sânge rece şi cu linişte sufletească îşi zicea că numai omorîndu-l pe el se salvează pe ea. Cât timp va trăi Dandu, viaţa ei va fi o veşnică temniţă. Când va fi dispărut el, ea va putea trăi şi în temniţă mai bine decât azi în libertate.

Adormi făurindu-şi planul. Şi se trezi a doua zi mai hotărâtă.

Fireşte, cel mai nimerit ar fi fost să-l ucidă chiar acasă, acolo, în strada Regală, unde i-a terfelit iubirea. Dar a renunţat, nu pentru că nu ar putea pătrunde, ci de frică să n-o înduioşeze amintirile sau să nu-şi închipuiască Dandu că dragostea a mânat-o iar la dânsul. Îi rămânea să-l aştepte pe stradă, oriunde în afară de strada lui.

Nu se grăbea. Avea răbdare. Ieşea în fiecare zi pe Calea Victoriei, pe unde obişnuia el să treacă. Se întorcea acasă fără părere de rău că nu l-a întâlnit. Revolverul îl purta în poşetă, mereu, să-l aibă în orice clipă, la îndemână.

De câteva ori i s-a părut că-l zăreşte. îşi iuţea paşii, fără emoţie. Când vedea că l-a confundat, că era un străin, trecea liniştită înainte ori se întorcea înapoi.

În sfârşit, într-o după-amiazi, în colţul străzii Sărindar, oprindu-se puţin să se ferească de o maşină ce cotea claxonând furios, s-a pomenit deodată faţă-n faţă, la trei paşi, cu Dandu care venea dinspre Cercul Militar. Se văzură în acelaşi moment şi avură amândoi aceeaşi uşoară tresărire. Liana rămase pironită pe loc în timp ce el continua să se apropie. Era civil, cu pălăria cafenie trasă puţin pe ochi şi la dreapta. Când ajunse în dreptul ei, Dandu, ridică pălăria cu un surâs natural, zicând simplu ca un prieten bun:

— Sărut mâna, Liana!

— Bună ziua, Danduţule! răspunse glasul Lianei, la fel de simplu şi de prietenos.

Dandu trecu pe lângă ea, depărtându-se. Liana în acelaşi loc, întoarse capul după el, urmărindu-l cu ochii mari albaştri şi bâiguind în neştire:

— Danduţule...

Spera că va întoarce şi el capul, dar Dandu se depărta mereu şi curând dispăru în mulţimea pestriţă care umplea strada. Abia când îl pierdu din ochi, simţindu-şi degetele amorţite de cum se încleştaseră în poşetă, îşi aduse aminte de revolver şi de planul ei ucigaş. Parcă ar fi mustrat-o conştiinţa, repetă stins:

— Danduţule...

OCTOMBRE

1

Ca o suverană autocrată, d-na Rosmarin decidea singură toate detaliile în legătură cu căsătoria Lianei. Se consulta mereu cu Rosmarin şi cu Liana, cerea sfaturi sau lămuriri şi d-nei Gotcu şi altora, chiar Ninei, dar la urmă făcea tot cum credea dânsa. Fata n-are experienţă, Rosmarin e nepriceput, ca toţi bărbaţii — dacă n-ar fi ea, praf s-ar alege de nunta asta.

Trusoul era de mult în lucru, rochia de mireasă comandată. Mobila urma s-o aleagă Liana şi Alistar, după gustul lor, sau s-o comande. Alistar se codea, spunând că el are casă mare instalată şi de ce să mai arunce banii în vânt. D-na Rosmarin nici nu voia să audă ca fata ei, o floare între flori, să-şi pângărească trupşorul imaculat printre nişte mobile care cine ştie câte au văzut, că doar Alistar e bărbat în toată firea şi n-a trăit ca un călugăr, ba chiar dimpotrivă... Numai în alegerea naşilor a lăsat ginerelui deplină libertate. Fiind om cu vază mare, trebuie să-şi ia naşi de talia lui.

Fiindcă întâi novembre cădea într-o marţi şi marţea nu e bună decât pentru odihnă, sindrofia Lianei de începutul sezonului se hotărî, fireşte de d-na Rosmarin, pentru 30 octombre, duminecă, să poată veni toată lumea şi să petreacă mai bine, ca într-o sărbătoare. Luni va merge Liana cu Alistar să comande verighetele, vineri vor serba logodna oficială în sânul familiei, sâmbătă va fi cununia civilă, iar duminecă cea religioasă, nunta adevărată...

Până atunci însă Didina se agita şi se supăra şi ţinea toată casa într-o permanentă enervare. Serile însă rămânea u consacrate consfătuirilor şi proiectelor intime şi mai calme. În sufrageria de toate zilele din subsol, în jurul bătrânei mese rotunde, sub abajurul roz, unde îşi depănau speranţele şi năzuinţele de atâţia ani, urzeau şi acuma zi de zi pânza viitorului. Bătrânul Rosmarin nu se mai sinchisea de zvonurile rele ce umblau prin minister că va fi redus numărul funcţionarilor la jumătate. Sub aripa ocrotitoare a lui Răcaru se simţea tot atât de sigur ca şi omul regelui. Didina era radioasă. A dorit să-şi vadă copiii aşezaţi la casele lor. După Mircea, iată şi pe Liana mireasă. Ce să se mai gândească la ofiţer cu ordonanţă, când i-a trimis Dumnezeu o partidă ca unei fete de milionari. Şi Bebe a scăpat numai cu două corijenţe şi a trecut în clasa a doua. Dacă n-ar fi avut jalea cu bunica, ar putea spune că mai norocoasă ca familia Rosmarin nici nu există...

Alistar, fireşte, mânca deseori în familie la dejun, dar mai bucuros seara când putea rămâne mai târziu şi în patru ochi cu Liana. Refuza să vorbească despre chestiile materiale şi nici nu voia să audă de zestre. Nu e bogat, dar are cât le trebuie lor doi. Soţii Rosmarin protestau că Liana are mica ei zestre şi că nu se poate să-i dea drumul în lume ca unui copil de pripas...

Dar cu consfătuiri, cu pregătiri, cu agitaţiile fireşti când se mărită o fată răsfăţată, se apropia ziua sindrofiei.

Lista invitaţilor le-a prilejuit mai puţine discuţii ca anul trecut Liana, pretextând că de data aceasta sindrofia e prefaţa nunţii, n-a mai vrut să se amestece. Să poftească bătrânii pe cine doresc şi cred ei, numai să întrebe şi pe Alistar dacă ţine să aducă prieteni de-ai lui, având în vedere că invitaţii la sindrofie, cu mici modificări neînsemnate, vor fi invitaţi şi acasă după cununia religioasă, la masă. Alistar adăogă într-adevăr vreo zece persoane mai simandicoase. Încolo Didina se mărgini cam la prietenii obişnuiţi ai casei. Numai în privinţa lui Dandu a avut ezitări, fiindcă a făcut curte Lianei şi să nu se supere Alistar. Liana, consultată, spuse că i-e indiferent, oricât în sufletul ei ardea dorinţa de a-l invita, şi ca să o vadă el alături de viitorul ei bărbat, dar mai mult ca să-l observe ea pe el cu Angela. Într-o tainiţă subconştientă se mai zbătea un firicel de speranţă că Dandu va veni, poate pentru Angela, şi, în ultimul moment, se va petrece un reviriment într-însul, îi va cădea vălul de pe ochi, se va sfărâma vraja care i-a întunecat inima, şi atunci... Bătrânul Rosmarin interveni energic şi obţinu să fie invitat negreşit aviatorul.

— Ce vreţi? zise dânsul. Să ofensaţi pe Gavrilescu?... Locotenentul e în vorbă cu fata lui, poate să fie şi logodiţi oficial până la sindrofie... S-ar putea să nu-i poftiţi?,.. Ce are a face că a făcut puţină curte Lianei? Aşa fac tinerii Nu e o crimă, vai de mine!

Liana îşi întrebuinţa toată arta ca să apară la sindrofie cât mai frumoasă. Trei ceasuri a stat în faţa oglinzii şi totuşi, când au sosit cei dintâi oaspeţi, soţii Buta, ea era încă în cămaşă. Noroc că Alistar, care a luat masa în familie, a făcut el onorurile împreună cu Rosmarin, până şi-a terminat Liana găteala. Dar şi când a apărut în hol, în mijlocul celor vreo zece persoane adunate, a stârnit un cor de admiraţie. D-na Agripina Buta, care excepţional pusese două eleve de-ale ei, cele mai bune, să-i lucreze rufăria de mireasă, o îmbrăţişă cu un suspin liric:

— Iubita mea Liana, eşti mai superbă ca o regină!

— Ferice de domnul Alistar — observă Buta, taciturnul soţ al Agripinei, cu o lucire pofticioasă în ochii adormiţi. A aşteptat şi a ales mult, dar a şi găsit o floare de parcă...

Întâlni privirea de reprimandă a soţiei sale şi îşi curmă brusc complimentul. Dealtfel Liana trecuse la locotenentul Tănăsescu, apostrofîndu-l drăgălaş:

— Tocmai anul de când nu mi-ai mai citit în palmă! Acuma însă trebuie să-mi spui negreşit viitorul! Să nu te codeşti că tot nu scapi de mine!

— Domnişoară, am renunţat la arta chiromantică! declară ofiţerul poet cu o înclinare nobilă. Ţi-am făcut atunci o proorocire şi uite cum s-a împlinit, că eşti mireasă!

— Nu prezentul, care se vede, e interesant, domnule Tănăsescu — zise Liana. Viitorul, viitorul!... Măcar o săptămână!

— Pentru o săptămână, fireşte! făcu locotenentul glumeţ. Îmi dai voie?... Palma stângă... Da... Linia inimii e clară şi calmă... A vieţii... fericită!... Vineri vei avea logodna, sâmbătă cununia civilă, duminecă cununia religioasă, luni...

— Eşti un farsor! râse Liana. Astea le ştie toată lumea...

Se retrase puţin cu Coralia pe care n-o mai văzuse de mult. Vorbiră numai despre Alistar. Coralia îl lăuda în superlative entuziaste, o felicita pentru partida extraordinară ce o făcea şi că s-a hotărât să ia un bărbat matur, care se ţine foarte bine şi o va face fericită.

Adăogă apoi că băieţii tineri de azi nu merită să fie iubiţi, ilustrându-şi afirmaţia cu păţania ei de astă-vară, la Mangalia, unde unul s-a ţinut atâta de capul ei, promiţându-i că are să o ia de nevastă şi câte de toate, până ce ea, ca o proastă, i-a cedat. După două luni, când a băgat de seamă că tipul şi-a uitat promisiunea şi vrea doar să profite de ea, fireşte, l-a dat afară.

— M-am convins nu mai ştiu a câta oară că băieţoii ăştia nu-s buni decât pentru distracţii! urmă Coralia cu volubilitatea-i obişnuită. Ăştia cred că toate li se cuvin pe gratis şi sunt capabili să-ţi mai ceară şi câte ceva de buzunar... Pentru căsătorie trebuie un om întreg pe care să poţi conta, nu un fleac!

Liana nu ştia dacă face aluzie la Dandu, dar convorbirea, cu întorsătura ce o lua, o indispunea... Profită că se anunţa sosirea unor invitaţi şi alergă spre marchiză unde tocmai intra Leliţa cu maiorul Antonescu. Îmbrăţişându-se cu tânăra maioreasă care o hiritisea de zor, Liana îşi aduse aminte că anul trecut cu ei a venit Dandu. Involuntar aruncă o privire ca şi când s-ar fi aşteptat să apară iarăşi necunoscutul de atunci.
Maiorul Antonescu aduse un ritm mai vioi între invitaţii care păreau a nu-şi fi găsit încă locurile. Se apucă să povestească în gura mare o anecdotă pipărată, proaspătă, auzită chiar azi de la un căpitan de artilerie, şi stârni o veselie generală. D-na Raluca Gotcu, care şedea în fotoliul ocupat altădată de bunica, abia după ce se sătură de râs îl dojeni că asemenea poveşti nu sunt pentru urechile domnişoarelor.

— Ce domnişoare! strigă maiorul triumfător. Liana e ca şi când n-ar fi! O săptămână şi s-a dus domnişoara!... Nu-i aşa, Liana!... Nu răspunzi, ai, dar nu-ţi displace?

— Cosma! îl certă Leliţa, trăgîndu-l de braţ. Nu ţi-e ruşine?

— Ce ruşine? se îndârjea Antonescu. Ăsta-i rostul domnişoarelor, să devie doamne!

Numai Iancu Petrescu, lângă bătrânul Rosmarin, râdea în silă parcă l-ar fi durut dinţii. Până acuma vorbise cu Rosmarin, mai la o parte, numai despre de-ale ministerului, plângându-se de guvernul actual care umblă foarte serios să facă nişte reduceri de funcţionari îngrozitoare, încât i-e frică şi lui să nu fie sacrificat, cu toate că e licenţiat şi are vechimea şi toate drepturile. De când se simţea ocrotit şi la adăpost de orice primejdie, Rosmarin îşi modificase considerabil părerile în privinţa aparatului funcţionăresc. Acuma susţinea, fără ostentaţie însă, ca să nu-şi jicnească colegii ameninţaţi, că statul n-are nevoie de funcţionari mulţi şi în mizerie, ci puţini şi bine plătiţi. Asta şi din pricină că guvernul pregătea o nouă curbă de scădere a salariilor, după ce de vreo două luni nu mai achita pe cele vechi decât la întâmplare. Pe Petrescu însă îl consola şi-l încuraja. Era doar simpatia lui.

Pe Remus Oloman Liana îl primi mai călduros ca pe alţii. Spera să audă măcar de la el ceva despre Dandu, dacă vine sau nu, dacă i-a vorbit de ea cumva... Remus însă, ca toată lumea, îi prezintă felicitări ceremonioase, îi zugrăvea calităţile lui Alistar...

De câte ori sosea un nou invitat. Liana tresărea. Presimţirea îi spunea că n-are să vie şi totuşi spera mereu. Şi din ce în ce i se părea mai mult că de venirea lui atârnă soarta ei.

În sfârşit apăru şi Mircea cu nevastă-sa, întovărăşiţi de Gavrilescu cu Angela. Liana se bucură că Dandu n-a venit cu ei. Se gândise că a dovedit o delicateţe sufletească prin acest gest şi-i mulţumea în gând cu recunoştinţă.

Gavrilescu era jovial şi expansiv ca totdeauna. Fericirea îi flutura în ochi ca o luminiţă de candelă. Se îmbrăţişă cu Rosmarin şi cu Didina, sărută pe Liana şi pe Bebe care-şi pregătise discurile pentru dans şi nu aştepta decât semnalul de începere.

Angela, vioaie, sprintenă, părea totuşi puţin schimbată, mai serioasă şi mai sentimentală. Cuprinse de mijloc pe Liana ca pe o soră scumpă, spunându-i îndată:

— E aşa de mult de când nu ne-am văzut, dragă Liana!... Dar e explicabil, nu-i aşa? Cu preocupările noastre de-acuma... Eu cel puţin aproape nici nu ies... Ce bine-mi pare însă că ne mărităm în acelaşi timp. Liana! Nici nu-ţi închipui!

Liana se străduia din răsputeri să răspundă la fel:

— O, şi mie, dragă Angeluţo!... Ţii minte, noi din şcoală plănuiam să facem nunta în aceeaşi zi şi să…

— Da, m-am gândit şi eu la planurile noastre de-atunci chiar zilele astea... Fireşte, tu ai mai mult noroc îl şi meriţi, dragă Liana, zău, eu recunosc. Tu ai muncit, ai studiat, te-ai trudit, ţi se cuvine o recompensă, nu-i aşa? Şi, ce-i drept, faci o partidă mare. Liana, zău. Să nu mă audă cumva Alistar, să-şi ia nasul la purtare. Devii dintr-o dată mare cucoană, cogemite directoreasă generală... Ai să mă intimidezi, Liana!... Pe când eu cu Dandu, de, un pârlit de locotenent, ştii, săbiuţa şi lădiţa...

Angela râdea sincer parcă se vedea lângă Dandu, cu lădiţa în mână, gata să pornească spre cine ştie ce garnizoană prăpădită. Liana zâmbi o clipă, dar îşi înăbuşi zâmbetul ca şi când ar fi fost o ofensă faţă de cel ce lipsea. Zise apoi natural:

— De ce dragă? Dandu e...

— Ştiu că el te-a iubit mult, Liana — o întrerupse brusc Angela cu o undă de imputare în glas — şi că te-ar fi luat mai bucuros poate pe tine! Dacă tu ai fi vrut...

— Dac-aş fi vrut eu? se miră Liana. Ţi-a spus el?

— Nu! Vai! protestă cealaltă. Dandu e prea delicat şi discret să-mi vorbească despre amorurile lui, cel puţin acuma, la început. Poate mai târziu... Bănuiesc însă eu, fiindcă ştiu cât a alergat după tine, cât a oftat, cât...

Râse iar, puţin ironic. Ironia enerva dureros pe Liana.

— À propos, să nu uit, dragă Liana! reluă Angela. Dandu vă roagă mult să-l iertaţi că n-a putut veni, dar a trebuit să plece aseară la Cernăuţi cu comandantul lui într-o misiune. Abia ieri a primit ordinul şi era aşa de trist. Mi-a şi spus, ieri după-amiazi, când a venit pe la noi... M-a rugat apoi să-ţi transmit felicitările lui cele mai călduroase... Îmi închipui cu câtă plăcere ar fi venit săracul băiat, fiindcă, nu ştiu de ce, poate mă înşel, dar îmi face impresia că el şi acuma te iubeşte, zău, Liana dragă!

— Fii liniştită, Angeluţo! zise Liana cu un surâs nehotărât. Nu m-a iubit niciodată. Cel mult şi-a închipuit, dar nu m-a iubit! Dacă mă iubea...

Sfârşi cu un gest de asemenea nehotărât. I se acumulase în inimă atâta emoţie, în cursul celor câteva minute, că abia îi mai simţea bătaia. Despărţindu-se de Angela fu mulţumită când maică-sa o duse în sufragerie, unde, bufetul era complect aranjat, să-i arate ceva. Astfel avea răgaz să se reculeagă puţin.

„A vorbit şi cu ea despre mine!" se gândea într-una şi de acest gând i se agăţau speranţe noi.

D-na Rosmarin avu satisfacţia de-a servi bufetul în cea mai exemplară ordine, nu ca altădată când unii dansau, alţii jucau cărţi, alţii flirtau şi nimeni nu se ocupa serios de masă.

Totuşi, îndată ce invitaţii îşi făcură datoria faţă de stăpâna casei, Bebe intră în funcţiune cu gramofonul chiar din însărcinarea lui Alistar care dorea mai multă animaţie. Dansul cuceri nu numai pe tineri, ci şi pe bătrâni, încât d-na Gotcu zadarnic îşi striga partenerii angajaţi din vreme pentru pocher. De cum răsună primul tango şi Alistar deschise jocul cu Liana, cum se cerea, Gavrilescu s-a repezit cu o temenea adâncă la d-na Agripina Buta, invitând-o la dans şi a pornit îndată tinereşte în aplauzele tuturor. Până la urmă a trebuit să danseze şi Didina, chiar şi Rosmarin, singură d-na Gotcu izbutind să reziste asalturilor vajnicului Gavrilescu care voia să dovedească tineretului că tot garda veche e mai vârtoasă.

Liana dansa mai mult, fireşte cu Alistar, trebuind să-i asculte tot timpul şoaptele drăgăstoase şi să răspundă cu surâsuri dulci sau cu priviri languroase, ca să nu fie silită să rostească cuvinte care i-ar fi fost mai grele. Dansând cu el îşi aducea necontenit aminte de dansul cu Dandu, atunci, întâia oară, când s-a supărat fiindcă a simţit primii fiori adevăraţi ai iubirii.

Tinerii căutau să o mai smulgă din braţele lui Alistar cu glume de ocazie, şi reuşeau. Atunci Liana trebuia să asculte felicitări şi complimente care îi sunau în ureche ca nişte ironii usturătoare. Remus Oloman, dansând cu ea, o întrebă direct:

— Îl iubeşti?

Liana, surprinsă, răspunse tot cu întrebare:

— Pe cine?

Numai după ce o rosti îşi dădu seama că n-ar fi trebuit. Remus continuă:

— Să fiu atunci mai precis: îl mai iubeşti?

Liana, obosită, găsi totuşi un surâs care să-i sublinieze replica:

— Nu l-am iubit niciodată...

Şi iarăşi, după ce o spuse, îşi zise că n-ar fi trebuit...

Animaţia creştea. Muzica exotică întreţinea o atmosferă încărcată de un senzualism ciudat care zgâria nervii Lianei cu evocări dureroase. Însoţită mereu şi pretutindeni de fericitul Alistar, ca de o umbră vorbitoare şi inevitabilă. Liana umbla surâzătoare, ascunzând osteneala care i se infiltra în toate fibrele trupului ca plumbul topit, trecea dintr-o cameră în alta, schimba cuvinte drăgălaşe cu toată lumea, părând însăşi întru-parea fericirii. Pretutindeni, oriunde se întorcea, o întâmpinau aceleaşi felicitări şi în timpane îi răsunau aceleaşi complimente fade şi searbăde ca o ploaie plictisitoare de toamnă tristă. Toate îi sporeau necontenit oboseala, toate îi apăreau false, batjocoritoare şi înşelătoare, şi mai cu seamă ea însăşi. Pânzişul de minciuni ce o înfăşură ca o blană somptuoasă îi ardea sufletul, iar gândul că toată viaţa va trebui să poarte aceeaşi mască ipocrită, îi răsări ca o întrebare şi îi rămase ca un coşmar.

Apoi în mijlocul zgomotului de veselie, al muzicii mecanice, al linguşirilor şi zâmbetelor, în mijlocul atâtor rude şi invitaţi care o înconjurau cu toate atenţiile, Liana se pomeni deodată covârşită de sentimentul unei singurătăţi sfâşietoare. Se simţea despărţită de oameni şi de lume, izolată într-o carapace unde sufletul ei se zvârcolea inutil. Constata pentru întâia oară că, în realitate, omul, ca şi toate vietăţile pământului, a fost condamnat să trăiască singur, fiindcă existenţa nu e posibilă decât în singurătatea individuală. Omul e un univers închis cu legile-i proprii care-i comandă viaţa efemeră, tot atât de departe de ceilalţi oameni ca şi un astru de ceilalţi aştri, fără nici un mijloc de comunicare reală cu nimeni. Iluzia comunităţii cu alţi semeni te înşeală numai până în momentul unei mari zdruncinări sufleteşti, când deodată îţi dai seama că nici părinţii, nici fraţii, nici prietenii, nimeni nu te poate nici ajuta, nici măcar înţelege...

Pe la unsprezece invitaţii începură să se rărească. Jucătorii de cărţi, sub presiunea d-nei Gotcu, care pierdea şi tot nădăjduia că se va schimba cartea şi-şi va întoarce gologanii, rămaseră până după miezul nopţii. Liana reţinuse şi pe Remus ca să nu fie obligată să stea numai cu Alistar, să-i mai ţie de urât. Totuşi Alistar a mai rămas câteva minute în urma tuturor ca să stabilească cu Liana programul pentru mâine când aveau să meargă împreună să comande verighetele. Liana, ca totdeauna, fu lăsată singură să-l conducă, în marchiză, după ce îşi îmbrăcă pardesiul, Alistar o mai îmbrăţişă o dată, zicându-i drăgostos:

— Atunci pe mâine, Liana dragă, mireasa mea!... La patru fix, nu-i aşa?

Pe Liana o enerva acest „patru" repetat de atâtea ori în interval de cinci minute. Răspunse cu un glas dulceag:

— Da... patru!

Din uşa deschisă a marchizei îl urmări până ieşi pe poartă. Afară ploua mărunt, rece, enervant. Aerul umed, cu degete reci de reptilă, îi mângâia umerii şi braţele goale, înfiorând-o. Închise repede uşa şi reveni în casă, oftând cu greaţă:

— Uf!...

D-na Rosmarin era încântată cum s-a desfăşurat petrecerea şi mai ales cum s-a servit bufetul. Declară convinsă:

— Asta a fost sindrofia noastră cea mai reuşită!... Aşa e, Liana?

— Cea mai reuşită, măicuţă! răspunse Liana. Dar sunt ostenită moartă...

2

Liana coborî în subsol, în camera ei Trecând prin gangul de jos, văzu pe Tinca, în bucătăria cu uşa dată la perete, totalizându-şi bacşişurile cu o gravitate de mare financiar.

— Eşti mulţumită, Tincuţo? strigă Liana cu bunătate.

— Am făcut destul de bine, domnişoară, slavă Domnului! zise servitoarea puţin speriată.

În odaie era călduţ. Lumina becului de pe mescioara de noapte cădea întreagă pe patul alb ca o chemare plăcută. Liana îşi roti privirea goală parcă n-ar fi observat nimic. Numai căldura îi dădea o senzaţie de moliciune încât şopti:

— Ce bine e aici!

Nu-şi auzea însă şoapta. În clipa aceea se gândea la Tincuţa care-şi numără banii şi face socoteli de viitor. Apoi imediat îşi aduse aminte că e obosită şi trebuie să se culce. Se aşeză maşinal pe pat cu acelaşi gând, deşi oboseala n-o simţea deloc cum dealtfel nu simţea nimic, ca şi când ar fi purtat un trup străin, fără legătură cu sufletul ei. Stătea cu gâtul întins, cu bărbia scoasă înainte, cu ochii aţintiţi asupra unei figuri zugrăvite pe peretele din faţă, sprijinindu-se cu amândouă mâinile pe dunga patului, legănându-şi uşor picioarele ce atârnau fără a atinge pardoseala. Îi alergau prin creieri gânduri atât de multe că nici unul nu izbutea să-i fixeze atenţia.

Într-un târziu simţi o furnicare în picioare. Se dezmeteci, se ridică. Genunchii îi amorţiseră şi o dureau. Bolborosi cu o imputare:

— O, Doamne... ce-i cu mine?... De ce nu mă culc?... Şi sunt aşa de...

Istovirea fizică o apăsa ca o povară. Începu să se dezbrace. Se trudi mult până să-şi descheie rochia şi totuşi nu se enerva deloc, ca alteori. O scoase cu băgare de seamă, să nu agaţe vreo copcă, şi o aşeză binişor pe speteaza unui scaun, să nu se şifoneze. Rămasă numai într-un combinezon de mătase, o cuprinse frigul, îşi strânse o clipă braţele peste sânii goi, zgribulită, ca şi când ar fi uitat ce făcea. Numai când privirea, rătăcind fără ţintă, zări pe pat cămaşa de noapte albă, se dumiri, aruncă în grabă combinezonul pe alt scaun şi se înfăşură în cămaşa lungă şi largă. În vreme ce se descălţa şi-şi vâra piciorul gol în papucii moi cu pampoane, îi trecu prin minte cât a dorit ea s-o vadă şi Dandu în cămaşa asta care i se părea că-i dă o înfăţişare de copil mofturos şi că-i şade foarte bine. Se duse repede la oglinda înaltă din colţ să controleze dacă într-adevăr îi şade tot atât de bine, gândindu-se că mai nostimă era în pijamaua lui Dandu din care abia se putea descurca. Fiindcă toată lumina era întoarsă spre pat, oglinda îi arăta în semi-obscuritate numai o stafie albă cu capul ciufulit. Reveni înfiorată lângă lumină, zicându-şi:

— Ce importanţă mai are acuma...

În aceeaşi clipă gândul făcu o cotitură şi se pierdu în altul care năzuia mereu să iasă la suprafaţă:

— Acuma trebuie să mă culc fiindcă mâine la patru vine Alistar să mergem pentru verighetele de logodnă...

Împreună cu gândul nou îi apăru şi simţimântul de osteneală amestecat însă cu atâta dezgust încât se cutremură şi-şi spuse înfricoşată:

— Trebuie să adorm numaidecât ca să nu înceapă...

Se întinse pe pat, peste plapomă şi rămase nemişcată. Dorea să ridice mâna, să stingă lumina şi nu reuşea să ajungă cu gândul până la voinţă. În schimb îşi amintea că şi-a propus ca mâine, după ce se vor înapoia de la inele, să-i mărturisească tot lui Alistar, fără a-i ascunde nimic, cum era de mult hotărâtă. Dealtfel uneori a avut impresia că Alistar bănuieşte ceva. Odată i-a spus că nu-l interesează trecutul, oricum ar fi, că nu admite geloziile retrospective... Liana atunci s-a simţit puţin ofensată. Îi repugna mărinimia care o punea în inferioritate. Printr-o spovedanie sinceră voia să ispăşească şi să se purifice. Acuma însă gândul spovedaniei o scârbea. De ce să-şi pângărească dragostea dezvăluindu-i tainele unui străin? Să roşească în faţa lui pentru ceea ce a avut ea mai bun în viaţă! Iubirea e preţioasă şi prin suferinţele care ţi le impune...

— Şi totuşi mâine la patru va trebui să...

Sări din pat ca şi când astfel ar fi vrut să alunge gândul care se îmbulzea insistent în mintea ei. Merse de ici-colo, îngrijorată că gândurile n-au s-o lase să se odihnească. Trecea pe lângă oglinda înaltă, dar se ferea a întoarce ochii într-acolo pentru că nu e bine să te uiţi în oglindă noaptea. Îşi zicea că i-ar trebui acuma ceva să-i distreze simţurile, să-i concentreze atenţia, să-i risipească gândurile negre. Porni să scoale pe Tinca, să stea de vorbă cu ea până se va linişti. Cu mâna pe clanţa uşii se răzgândi, se întoarse şi se duse la scrinul cu amintiri.

— Dacă-mi aduceam aminte mai repede n-aş mai fi... — murmură bucuroasă descuind sertarul şi aducîndu-l să-l aşeze pe pat.

Deasupra, pe teancurile de scrisori şi panglicuţe, văzu imediat revolverul lui Dandu, cu mânerul de os, mic ca un bibelou. Îl ridică şi-l puse cu atenţiile pe mescioara de noapte. Apoi, ca şi când iar s-ar fi răzgândit, duse înapoi sertarul şi-l închise. Câteva clipe stătu în picioare lângă scrin, sprijinindu-se coapsa de dunga teşită, parcă ar fi ostenit umblând cu sertarul. Îşi reluă plimbarea prin cameră, uitându-se din când în când la arma ca o jucărie şi părându-i-se că ţintele de pe minerul de os sunt nişte ochi care îi urmăresc toate mişcările. Se apropie de mescioara de noapte, se opri şi îşi roti privirea pe pereţi căutând ceva. Mâna atinse întâmplător ţeava revolverului. O retrase parc-ar fi atins o şopârlă.

— Nu, nu! şopti Liana atât de răguşit că tresări de propriu-i glas ca şi de atingerea revolverului.

Se aşeză încet pe marginea patului. Privirea şi gândurile se învârteau mereu în jurul jucăriei de pe mescioară. Întinse mâna deodată, nemaiputându-şi stăpâni curiozitatea, şi apucă mânerul. Îşi aminti cum şi-a lipit atunci Dandu gura ţevii pe tâmplă şi cât i-a fost ei de groază să nu se împuşte. Examina revolverul cu senzaţia de greaţă de adineaori. Îl ridică totuşi şi lipi gura ţevii de tâmpla dreaptă cum a făcut atunci Dandu.

— Nu, nu! îşi zise iarăşi, fără glas însă, parcă i-ar fi amorţit complect fibrele vocale.

Îi erau buzele arse şi cerul gurii uscat. Ar fi vrut ceva şi nu ştia ce. Se întinse în pat. Gândurile se linişteau, gata să adoarmă. Ici-colo câte o întrebare mijea. Ce va fi mâine cu Alistar şi...? Nu mai există mâine, nimic nu mai există. Se simţea inutilă şi anacronică, o zdreanţă veche care încurcă locul.

Îşi descheie cămaşa la piept. Sânii mici tremurau înfricoşaţi cu sfârcurile trandafirii. Mâna înfrigurată se plimbă nehotărâtă o clipă pe rotunjimile cărnii, apoi pipăi binişor linia moale şi caldă sub sânul stâng până ce simţi bătaia inimii, grăbită şi speriată, ca o pasăre surprinsă noaptea în cuib.

— Nu te speria, proastă mică...

Pe buzele vopsite se desena un surâs de încurajare în timp ce gura rotundă de oţel se lipea de culcuşul inimii ca altă dată gura lui Dandu. Îi fulgeră prin creieri că detunătura va scula din somn toată casa şi va...

3

— Tulai, coniţă!... Tulai!... Tuuulai!...

Tinca urla şi bătea cu pumnii în uşa dormitorului soţilor Rosmarin. Didina, buimăcită încă de somn, sări din pat şi alergă să deschidă. Rosmarin, enervat, mormăi:

— Vezi că s-o fi aprins coşul şi toanta aia...

— Tulai, coniţă, a murit domnişoara!... Tulai, tulai! gâfâia Tinca cu ochii roşii de plâns şi frângându-şi mâinile.

— Aoleu!... Alexandre! răcni Didina repezindu-se jos aşa cum era, în cămaşa de noapte.

Rosmarin nu-şi mai dădu seama cum şi-a luat halatul şi cum a ajuns în subsol. Didina plângea cu hohote şi-şi zmulgea părul şi gemea:

— Aoleu, fetiţa mamii cea scumpă şi bună! Aoleu şi aoleu!

Abia peste câteva ore reuşi Rosmarin să se reculeagă într-atâta ca să se gândească să anunţe poliţia, rudele, prietenii... Tinca povestea tuturor cum a intrat de dimineaţă, ca de obicei, să aţâţe focul în odaia domnişoarei, cum a avut grijă să nu facă zgomot s-o trezească. Tare s-a minunat însă când a văzut lumina aprinsă pe mescioara de noapte şi pe domnişoara cu ochii deschişi, cu guriţa zâmbind, de i-a şi zis: „Sărut mâna, domnişoară! V-aţi sculat?" Apoi a văzut revolverul pe pieptul domnişoarei şi îndată i-a trăznit prin minte că nu e lucru curat...

La patru după-amiazi, când era să meargă la inele, Alistar a venit cu un braţ de flori albe să le aşeze la catafalcul Lianei. A aflat de dimineaţă, la minister, de la funcţionari, căci Rosmarin în zăpăceala momentului a uitat să-l vestească şi pe el, şi a alergat. A plâns ca un copil de i s-a făcut milă şi Didinei, cât era ea de amărâtă, mai ales că mereu-mereu o întreba:

— Cum a putut face Liana un gest atât de îngrozitor?... Pentru ce motiv?... N-o fi oare din cauza mea?... Poate că nu m-a iubit suficient şi a preferat să...

Didina, după ce şi-a mai revenit puţin, şi-a explicat gestul nenorocit al Lianei prin surmenajul cu învăţătura. Dacă ar fi avut vreun motiv, vreo supărare sau nemulţumire. Liana s-ar fi plâns ori ar fi lăsat o scrisoare, măcar în ceasul morţii, să fie o mângâiere pentru bieţii părinţi. Dar poate fi vorba în cazul ei de necazuri când toată viaţa a fost răsfăţata tuturor şi chiar acum era mireasă şi în ajun avusese o sindrofie cu veselie şi bucurie şi a petrecut şi a fost fericită, pe bună dreptate, ca nici o altă fată? Cărţile şi şcoala însă i-au zdrobit nervii, încât se plângea mereu de oboseală, chiar şi aseară. Şi într-un moment desperat, fără să-şi dea seama...

Explicaţia Didinei a fost adoptată de toată lumea, chiar de oficialitate. Doar d-na Gotcu exprima o îndoială ici-colo:

— O fi şi învăţătura, dar poate să fie şi vreo dragoste nenorocită şi ascunsă...

D-na Agripina Buta însă observă cu superioritate:

— Liana nu şi-ar fi ascuns dragostea, coană Raluca! Era atât de sinceră şi de comunicativă, draga de ea!... Ş-apoi ce bărbat n-ar fi fost fericit să fie iubit de o fiinţă dulce ca Liana?

— Cu fetele de azi nu poţi şti niciodată nimic...

Împodobită cu rochia de mireasă, şi cu coroana de lămâiţă, Liana surâdea şi în coşciug. Dricul alb era încărcat de flori..

Remus Oloman apăru numai miercuri, în ziua înmormântării. Îi era penibil să vadă moartă pe Liana. Bolborosi câteva fraze de condoleanţe lui Rosmarin care îl privea năuc, parcă n-ar fi înţeles nimic. Apoi urmă şi el carul mortuar amestecându-se în grupul rudelor şi prietenilor apropiaţi. Schimbă câte o vorbă cu cei cunoscuţi şi rămase în sfârşit lângă Dandu care avea ochii roşii şi speriaţi.

— De ce s-o fi omorât biata fată, măi Dandule, ce crezi? întrebă încet Remus într-un rând. Tu ai cunoscut-o mai de-aproape şi trebuie să...

Dandu se uită uluit şi bâigui:

— Am iubit-o mult şi pe urmă...

— A, să nu-ţi închipui că te bănuiesc pe tine! zise Remus batjocoritor. Liana a fost prea inteligentă ca să... Nu! Eu mă gândesc la motivarea psihologică a unui gest aşa de definitiv... Şi am impresia acuma că Liana n-a avut rădăcini destul de adânci în viaţă. A fost prea fragilă pentru lupta brutală care e viaţa noastră mecanizată. I-au clacat nervii, la un moment dat, ca unui cal de rasă după o cursă de încercare...

Dandu păşea cu ochii în pământ. Remus îşi continua explicaţiile psihologice mai mult pentru sine. În romanul pe care-l purta în cap avea o eroină enigmatică. Acum i se părea că Liana îi justifică, prin moartea ei, anume motivări îndoielnice din punctul de vedere strict logic.

— Nimic nu e mai puţin logic ca viaţa! îşi zise dânsul, privind nedumerit florile albe ce împodobeau sicriul Lianei.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA

Heinrich Heine: Ce tristă mi-e inima...

Ion Luca Caragiale; Mici economii ...

George Topîrceanu: Noapte de iarnă

Costache Negri: Pentru Bălcescu

George Coşbuc: Filozofii şi plugarii

Octavian Goga: Agonie