Editura Global Info / Literatură

Liviu Rebreanu

La urma urmelor…

Ignat Pascu, directorul proprietăţii, îşi smulse, deodată nasul din dosar, parcă i-ar fi căzut în creştetul capului un strop de apă în clocot.

— Dorina! murmură dânsul, trăgând cu urechea. Ce caută nevasta mea la Faranga?

Faranga, divorţat, bogat şi încă în floarea vârstei, era directorul embaticurilor şi făcuse curte Dorinei până deunăzi, când Pascu i-a prins mai-mai asupra faptului, dar i-a iertat, fiindcă se ferea de scandaluri şi, ca om cu socoteală, n-a vrut să-şi strice liniştea şi casa din pricina unui prieten necinstit… Şi totuşi, acuma auzea limpede glasul Dorinei în biuroul embaticurilor, despărţit numai printr-o uşă condamnată de cabinetul directorului proprietăţii.

De indignare, Pascu încremeni pe scaun, lângă masă de scris încărcată cu dosare şi fu silit astfel să asculte cu luare-aminte uneltirile vinovaţilor. Era singur în birou; dar pe fereastra plouată îl pândea de-afară o zi morocănoasă de sfârşit de toamnă.

Alături, glasurile prindeau din ce în ce mai mult curaj:

— Nu mai pot fără de tine, oftă Faranga, gros şi cu foc. Trebuie să ne întâlnim undeva, altminteri să ştii că mă omor!

— Sunt nenorocită şi desperată, se plânse îndată Dorina. Dar cum să ies în oraş dezbrăcată? Judecă şi tu, micule… A venit iarna, şi n-am nici haină, nici blană ca lumea… Îţi închipui cât de greu îmi vine să-ţi spun asemenea necazuri, şi totuşi, trebuie să-ţi spun, căci te iubesc…

Pascu, într-un acces de revoltă, făcu o mişcare scurtă cu scaunul, hotărât parcă să-i prindă a doua oară; chibzuiala şi curiozitatea îi stăviliră repede avântul. Totuşi, din pricina zgomotului, dincolo glasurile amuţiră, şi de-abia după o pauză prudentă se ridică iarăşi, fricoasă, şoapta lui Faranga:

— Mi se pare că-i aici Ignat…

— Nu se poate, te înşeli, îi răspunse Dorina, cu siguranţă. L-a chemat secretarul general. Mi-a spus aprodul… N-ai grijă…

Apoi, cu încetul, convorbirea reveni în făgaşul de adineaori. Faranga îi dădea zor cu întâlnirea, şi Dorina se plângea că e dezbrăcată… În sfârşit, cu multe precauţii, ca să n-o jicnească, el o rugă să primească un cadou de câteva mii de lei, iar ea, foarte bucuroasă şi protestând că nu se poate, primi. Din nenorocire, însă, Faranga, nu avea bani la dânsul şi-i ceru voie să-i trimită mâine. Bucuria Dorinei se mohorî pe dată, căci trimiterea era plină de primejdii, fiind înconjurată numai de spioni de-ai lui Pascu, şi… În cele din urmă, tot ea găsi mântuirea: Faranga să puie plicul cu cadoul în mâneca răsfrântă de la paltonul lui Pascu, care, zevzec şi nătăfleţ cum l-a lăsat Dumnezeu, n-are să bage de seamă nimic. Faranga, mai puţin îndrăzneţ, încercă să-i explice că nu-i bine să te joci cu focul, până ce Dorina îi alungă temerile printr-o sărutare zgomotoasă, însoţită de făgăduinţa solemnă că în mâneca lui Pascu va găsi şi răspunsul ei, care va hotărî ceasul fericirii lor stingherite de atâta vreme…

Sătul de câte auzise, Pascu se sculă în picioare şi trânti un teanc de dosare pe biurou. Mânia i se potolise, lăsându-i în inimă o amărăciune apăsătoare. În cabinetul lui Faranga se înţelenise o tăcere fierbinte, din care pe urmă se destrămă un foşnet şi o şoaptă:

— Du-te, măicuţă… a venit Ignat…

Peste câteva clipe, Dorina intră strălucitoare la Pascu şi-l sărută prelung.

— O, micule, cât munceşti tu pentru nevestica ta!… Ai avut vreo supărare de eşti aşa de abătut?

Îndrăzneala ei îl dezarmă cu desăvârşire; îi răspunse încurcat:

— Nimic… de-ale slujbei… secretarul general…

— Aşa-i slujba, micule, oftă ea cu compătimire de teatru, adăogând însă imediat, foarte veselă: Am trecut pe-aici numai să-ţi spun o veste minunată. Ştii, am fost pe la mama, chiar de la ea viu, şi i-am cerut de la obraz vreo zece mii de lei, ca să mă îmbrac de iarnă… De ce să te mai plictisesc pe tine, când mama, slavă Domnului, are destule parale?… N-am făcut bine?

— Da… mama are, zise Pascu mai nervos, cotrobăind într-un sertar, ca să nu izbucnească.

Dorina mai ciripi vreo cinci minute, încântată şi fericită. Apoi plecă fredonând, lăsând în urma ei o dâră de parfum.

Pascu rămase uluit, cu ochii după ea, gândindu-se ce să facă acuma? Se zbuciumă zadarnic; nu se putu hotărî. Ştia însă că Dorina va minţi, se va jura, va protesta şi-l va convinge că nu-i nimic adevărat. Dacă a fost ea în stare, după ce a iertat-o ca un cavaler, să mai vie la minister şi să intre la Faranga fără teamă şi fără ruşine… De altfel, după-amiazi, Dorina aduse iar vorba despre mă-sa, povestindu-i din fir în păr cum a luptat până ce i-a smuls făgăduinţa că-i va da negreşit banii, încât Pascu trebui să-i mulţumească frumos că l-a scăpat de nişte cheltuieli aşa de urgente.

A doua zi, la birou, scoţând capul după un servitor care adormise pe coridor, Pascu zări pe Faranga umblând de ici-colo, grăbit şi nerăbdător, şi înţelese că într-adevăr vrea să se ţină de vorbă. Întâi se supără şi se gândi să-l tragă la răspundere, dar pe urmă cumpăni bine lucrurile, îşi luă seama şi, punând subţioară câteva dosare, porni la secretarul general.

Se întoarse tocmai peste o jumătate de oră şi, cu bătăi de inimă, se aruncă la paltonul ce atârna nevinovat în cuier. Şi în mâneca răsfrântă găsi un plic, şi în plic, înfăşurate într-o duioasă scrisoare de dragoste, zece hârtii noi de câte o mie. Atunci Pascu se aşeză la biurou, citi scrisoarea cu atenţie, se ridică iar în picioare şi stătu un răstimp, uitându-se spre fereastră, cu banii într-o mână şi cu răvaşul de iubire în cealaltă. Apoi brusc deschise un sertar şi ascunse hârtiile într-un regulament de împroprietărire, iar scrisoarea o rupse în bucăţele foarte mici şi o zvârli în foc, mormăind cu o strângere din umeri:

— La urma urmelor… Să vedem… Adică de ce să-mi fac eu atâta inimă rea?

În poarta ministerului, ieşind de la slujbă, se întâlni cu Faranga, dar trecu nepăsător, legănându-şi ca de obicei mâna dreaptă… Acasă nevastă-sa îl întâmpină în antreu şi, cu mare explozie de drăgălăşie, îi ajută să-şi lepede paltonul şi se grăbi să i-l scuture cu însăşi mânuşiţa ei şi să-l perie cu măturică, înainte de a-l agăţa în cuier. Pascu îi mulţumi şi intră liniştit în sufragerie. Dorina îl ajunse din urmă, repede şi cu drăgălăşia potolită… Potrivindu-şi şervetul la gât, bărbatul o întrebă, îngrijorat:

— Unde mi-ai pus paltonul, dragă, că am nişte hârtii oficiale…

Femeia îi aruncă o privire dispreţuitoare.

— Poate doreşti să ţi-l servesc la masă?… Vezi, aşa eşti tu… Niciodată nu ştii să preţuieşti o gentileţe…

Apoi toată după-amiaza Dorina se perpeli şi bufni fără astâmpăr. Totuşi, la cină, Pascu îi mai zise, ca din întâmplare:

— Ei, ce-ai făcut cu mama? Ţi-a dat banii?

De data aceasta însă Dorina izbucni:

— Fireşte, eu să mă milogesc, şi d-ta să huzureşti… Destulă ruşine că nu eşti capabil nici măcar să mă îmbraci, de-am ajuns să nu mai pot ieşi pe stradă! În schimb, scandaluri de gelozie ştii să-mi faci… Ehei, proastă mai sunt eu, bine a zis cine a zis!

Pascu înghiţi ca un filosof şi pe urmă dormi scăldat.

Dimineaţa, mergând la slujbă, îşi pipăi mâneca să vadă de nu-i duce lui Faranga vreo somaţie. Pe la zece îl chemă ministrul şi-l ţinu zece minute. Când se întoarse, îşi găsi paltonul pe jos, cu cheotoarea ruptă, iar alături auzi pe Faranga răcnind la cineva şi bătând cu pumnul în masă…

Trei zile gustă Pascu plăcerea zbuciumărilor altora. A patra zi, însă, cântărind o rezoluţie pentru o chestie încurcată, se pomeni cuprins de îngrijorare.

Dăduse adineaori peste hârtiile de o mie, şi acuma îi veni în minte că afacerea aceasta nu se poate opri aici. Odată şi odată trebuie să se afle că banii lui Faranga s-au împotmolit în mâneca lui, şi atunci?… Şi baremi de-ar fi păstrat scrisoarea de dragoste!

La masă, în vreme ce Dorina, tăcută şi melancolică, stătea cu privirea în farfurie, Pascu îi zise cu blândeţe:

— Mi se pare că mama ta nu se mai îndură să te ajute!

Dorina ridică ochii, înţepată şi gata să-l fulgere.

Dar el, cu o energie neobişnuită, o domoli şi urmă:

— Mama ta ţi-a făgăduit şi nu ţi-a dat, eu nu ţi-am făgăduit şi uite… ţi-am făcut rost… ca să nu mai fi dezbrăcată…

Îşi şterse gura cu şervetul, scoase portofoliul, numără banii şi-i întinse peste masă cu un zâmbet de cuceritor. Dorina se uită o clipă cu spaimă la dânsul, apoi alergă şi-l îmbrăţişă, gâlgâind:

— O, micule drag, iartă-mă… inimă de aur.

Casa se umplu iar de veselie şi de planuri de cumpărături. În amurg, însă, Dorina căzu pe gânduri şi îl întrebă de unde a luat atâţia bani? Pascu improviză o minciună complicată şi ea îl crezu, dar cu o fluturare de surâs în colţul buzelor.

A doua zi Pascu plecă la minister mulţumit ca înainte de a-şi fi prins nevasta cu Faranga. De-abia în biurou îşi aduse aminte de mâneca paltonului. O pipăi cu încredere şi înlemni. Descoperi un plic mititel, fără adresă şi nelipit, iar înlăuntru numai trei cuvinte: „Eşti zevzec! Dorina.”

„Uite fericirea mea”, îşi zise Pascu, înseninat, punând plicul la loc.

Se duse îndată la arhivă, după un dosar, ca să poată Faranga să-şi ia răspunsul. Se întoarse înapoi fluierând ca un copist amorezat. Când să se aşeze însă la biurou, îi răsări în minte o întrebare: de ce oare n-a fost pe plic nicio adresă? Se uită spre palton şi văzu că Faranga umblase la scrisoare. Acuma îi părea rău că n-a examinat mai de aproape plicul. Dar Faranga i-a boţit de tot mâneca… Vrând s-o potrivească, simţi ceva. Plicul. Va să zică, Faranga l-a citit şi l-a pus înapoi?

Pascu rămase cu plicul în mână şi cu o îndoială nouă în suflet. Nu mai ştia ce ţine între degete: fericire sau nefericire… Apoi, ridicând din umeri resemnat, aruncă plicul în foc, murmurând:

— La urma urmelor…

1925

TE-AR MAI PUTEA INTERESA