Editura Global Info / Literatură

Liviu Rebreanu

A murit o femeie…

Doamna Zapa urca scara, ca şi când ar fi urmărit-o un duşman de moarte. Strângea dinţii şi respira greu, înfricoşată să n-o copleşească plânsul. Teama aceasta i-a iuţit paşii toată vremea, din strada Zefirului până aici, de când i-a zvârlit Burcuş vorba aceea grozavă…

Stătea la etajul al cincilea, într-o odăiţă de mansardă, pe un coridor lung, îngust şi jos, cu uşi multe în dreapta şi-n stânga, numerotate ca la hoteluri. Pereţii camerelor erau subţiri şi camerele toate la fel, asemenea unor cutii cu chibrituri.

Când ajunse în capul scării, doamna Zapa îşi mai înceteni alergarea şi-şi cuprinse inima cu amândouă mâinile, parc-ar fi vrut s-o smulgă din piept, să-i oprească bătăile dureroase… Trecu pe lângă uşile albe, ca printre două şire de oameni ţepeni, cu priviri reci şi nemiloase. Nu-şi auzea paşii măcar, căci coridorul răsuna de gălăgia veselă din odăile mobilate. Primăvara se suise până-n mansarde, dezmorţind toate sufletele şi semănând pretutindeni o dragoste nouă de viaţă, mai vie şi mai puternică.

Intră în odăiţa ei, încuie uşa pe dinlăuntru, îşi rupse vălul de pe obraji şi, rezemându-se de colţul mesei, izbucni deodată într-un hohot de plâns. Lacrămile îi curgeau pe toată faţa, se amestecau cu pudra şi sulimanul, îi picurau pe rochia gălbuie, însemnând pete umede. Pieptul i se zvârcolea şi, fără să-şi dea seama, buzele-i, muşcate în sforţarea de a-şi stăpâni durerea, bâlbâiau într-una, cu acelaşi glas întretăiat şi gâfâit:

— Mizerabilul!… Mizerabilul!… Mizerabilul!…

Nu mai simţea decât o plăcere mare că, în sfârşit, poate să plângă.

Încetul cu încetul, însă, lacrămile se opriră singure. Doamna Zapa rămase cu ochii ţintă la cuierul încărcat de rochii vechi. Tresări şi-şi aduse aminte deodată, ca şi când s-ar fi trezit dintr-un vis.

„Trebuie să mor, îşi zise apoi liniştită, uitându-se împrejur, parcă mirată că se găseşte acasă. Acuma trebuie să mor… să mor… să mor”…

Se aşeză bolborosind în faţa oglinzii, îşi şterse lacrămile şi începu să-şi dreagă faţa, ca să acopere urmele plânsului. Se sulemenea cu multă băgare de seamă, parcă s-ar fi gătit pentru o petrecere mare.

În faţa oglinzii, privindu-se, i se părea că vede o străină. Într-un ceas a îmbătrânit cât în zece ani. Ceasul care i-a zdrobit nădejdile şi fericirea. Acuma simţea foarte lămurit că viaţa ei s-a prăbuşit ca o clădire fără temelie. Se uita în urma ei şi se minuna ce grămadă tristă de amar şi suferinţă a îndurat în treizeci şi cinci de ani…

Nici chiar ea nu mai ştia bine cum s-a pripăşit prin ţară. Era italiancă, franţuzoaică, nemţoaică, după trebuinţă, fiindcă vorbea deopotrivă de slab toate limbile. A fost vânzătoare în câteva prăvălii, croitoreasă câţiva ani, damă de companie un răstimp şi pe urmă franţuzoaică la copii… A avut veşnic o încredere pătimaşă într-o fericire care trebuie să vie, fiindcă e a ei. Când a aruncat-o întâmplarea în casa inginerului Burcuş, s-a cutremurat, simţind că acuma a sosit fericirea. Inginerul era văduv şi avea două fetiţe. L-a îndrăgit de cum l-a zărit… A trăit ca-n rai un an încheiat, până când a venit mama lui Burcuş şi l-a pus s-o dea afară. A plecat însă din casa fericirei fără să cârtească: Burcuş îi făgăduise că o va iubi până la moarte. A aşezat-o în odăiţa aceasta, i-a purtat de grije… Era mândră de iubirea ei şi se bucura că nu va mai fi franţuzoaică niciodată. Ştia toată casa că e prietena inginerului şi în fiecare zi se sfătuia cu servitoarea mansardei, îi povestea despre dragul inimei ei, îşi slăvea fericirea…

Pe urmă, într-o bună zi, a aflat că Burcuş a dat afară şi pe guvernanta care a venit să-i ia locul. Vestea aceasta i s-a înfipt în inimă ca un ghimpe otrăvit. Iar când Burcuş nu s-a mai arătat o săptămână, doamna Zapa nu s-a mai putut stăpâni. S-a dus, l-a pândit, l-a urmărit şi l-a văzut intrând într-o casă mare, cu mansarde de închiriat. L-a aşteptat în poartă trei ceasuri. Nevasta portarului i-a spus că Burcuş vine mereu pe-aici la o domnişoară nostimă, care se zice c-ar fi fost până mai deunăzi guvernanta fetiţelor inginerului… Ieşind, Burcuş a văzut-o în poartă, a înţeles, s-a zăpăcit puţin; apoi repede de tot i-a tăiat-o:

— Ai început să-mi faci scene, ai?… Eu nu vreu scandaluri… Nul… Dacă-ţi place!… Scurt!… M-am săturat… Şi, la urma urmelor, de ce te cramponezi? Doar n-o să te ţii de capul meu toată viaţa?!

Doamna Zapa a fugit ca şi când i-ar fi turnat o găleată de apă rece în cap. La fiecare pas i se părea că ar călca într-o prăpastie cumplită şi se mira cum nu se rostogoleşte într-însa… Pe străzi forfoteau mii de oameni cu feţele vesele, parcă soarele primăverii ar fi secat din lume toate suferinţele.

În creierii ei era un vălmăşag straniu de planuri, de crâmpeie fulgerătoare, de dorinţi nelămurite, care de-abia când urcă scara spre odăiţa ei se potriviră într-un gând hotărât.

„Acuma se apropie sfârşitul”, şi-a zis atunci, fără să îndrăznească totuşi a-şi închipui sfârşitul.

Hotărârea însăşi a venit ca o împărtăşanie şi i-a cuprins deodată tot sufletul, sau ca un zid nemărginit care s-ar fi lăsat în faţa ei închizându-i toate porţile lumii. În clipa aceea apoi şi-a recăpătat liniştea întreagă, alinătoare şi ademenitoare.

Se uită în oglindă lung, ca şi când şi-ar fi luat rămas bun de la sine însăşi. Dresurile ascundeau acuma brazdele lacrămilor. Doar bulbii ochilor mai erau aprinşi puţin de văpaia plânsului.

— Repede, repede! murmură dânsa.

Deschise uşa şi ieşi în coridor.

— Profira! strigă doamna Zapa prelung. Profira!

Glasul ei se izbea aspru de pereţii gangului, ca o chemare de ajutor, încât se spăimântă singură auzindu-l.

Dintr-o odaie de alături izbucni o voce caraghioasă, ca un ecou batjocoritor:

— Profira!

Pe urmă un hohot de râs gros, plin şi mulţumit.

Doamna Zapa auzi, tresări uşor. Era glasul unui student care citea toată ziua, întrerupându-se doar când avea asemenea prilejuri de glume zgomotoase, gustate de toţi chiriaşii. Acuma însă doamna Zapa se înfricoşă şi strigă iar, mai tare:

— Profira!

— Vin, vin! mormăi din fundul coridorului glasul servitoarei, ursuz.

Doamna Zapa o chemă în camera ei şi-i zise prieteneşte şi rugătoare:

— Aş vrea să-mi calc la repezeală toate rochiile, Profiriţo dragă, că poate zilele astea am să mă mut de-aici… Fii tu bună şi-mi adă fierul de călcat şi nişte cărbuni!… Te cinstesc, numai să-mi aduci repede, fetiţo scumpă!

Servitoarea se îmblânzi puţin.

— Da’ de ce vrei să te muţi, coniţă?… Nu cumva te-oi fi certat cu boierul?

Doamna Zapa de-abia-şi putu stăpâni o cutremurare. Răspunse însă zâmbind, fără şovăire:

— Cum să ne certăm, proasto? Se poate să te gândeşti la d-astea?… Nu, drăguţă, nu, nici vorbă! Chiar are să vie domnul azi pe-aici, mai spre seară niţel… Vreau să-mi iau o locuinţă mai bună, mai liniştită. Aici prea e multă gălăgie, ziua-noaptea…

— Adevărat, că parcă-i iadul, nu altceva, făcu Profira.

— Ei, îmi aduci, fetiţo, ce te rog? reluă doamna Zapa, îngrijorată mereu să nu trezească vreo bănuială.

— Fierul ţi-l aduc, dar vezi că n-avem de loc cărbuni, coniţă.

— Îţi dau eu să-mi cumperi mai mulţi, să fie din belşug!… Ce o să-mi rămâie, ţi-i dăruiesc ţie… Hai, du-te repede!

Îi puse bani în palmă şi o împinse uşor afară. Ascultă cum se depărtează paşii în coridor şi apoi răsuflă, parcă i s-ar fi luat o povară de pe inimă. Se aşeză pe pat, liniştită, cu o seninătate palidă pe faţă.

În odaia ei tăcerea era atât de deasă, s-o tai cu cuţitul. Pe fereastra piezişă privea o pată de soare nemişcată, galbenă. Numai aşteptarea plutea alene în aer, apăsătoare şi năbuşitoare…

— Uite, coniţă, şi fierul şi cărbunii, zise servitoarea năvălind într-un târziu în casă. Ţi-aş ajuta eu, dar mi-a venit pompierul, mânca-l-ar maica... Sărut mâna şi spor mare la treabă!

Doamna Zapa rămase iar singură şi tăcerea o împresură iarăşi, mai aprigă, ca un vrăjmaş cutropitor.

— Trebuie, trebuie! şopti ea ridicându-se brusc în în picioare, ca şi când s-ar fi smuls din puterea unui farmec greu.

Potrivi cărbunii cu băgare de seamă în maşină, pe soba de fier, nepăsătoare, rezemată de acelaşi colţ al mesei, uitându-se cu o curiozitate nerăbdătoare la focul cari sâsâia roşindu-se din ce în ce mai mult, ca şi când s-ar fi ruşinat de privirea ei stăruitoare.

Voinţa morţii o stăpânea atotputernică. Se întinse în pat, îşi împreună mâinile pe piept, îşi încleştă dinţii şi stătu ţeapănă, aşteptând sfârşitul.

Studentul, alături, începu să fluiere un marş de paradă. Doamna Zapa auzi în cealaltă cameră trântindu-se uşa şi se gândi că trebuie să fi venit acasă cei doi actori să-şi fabrice cupletele pentru diseară. Peste câteva minute îi auzi înjurându-se, apoi, peste alte câteva minute, râzând de zbârnâiau geamurile. Uşă-n uşă cu doamna Zapa sta un cuceritor de femei uşoare; un glas vesel de femeie străpungea uşile, venind până la urechea ei… Pata de soare din fereastră se urcase acuma în pat şi-i învălea picioarele…

Doamna Zapa închise ochii. Glasurile începeau să se amestece într-un gâlgâit când aspru, când moale, din care de abia mai desluşea câte-o frântură:

— … Aplauzele mele, idiotule!…

— Nu mă gâdila… mor!…

Simţea că pata de soare i s-a aşezat pe faţă ca un zăbranic, prin care în curând nu vor mai pătrunde nici glasuri, nici dorinţi… nimic… nimic…

Inginerul Burcuş urca scara alene, aranjându-şi cravata la fiecare etaj, răsucindu-şi mustaţa plictisit şi îngândurat.

„E în stare să-mi facă cine ştie ce scandal, îşi zicea dânsul supărat. Femeile astea sunt îngrozitoare!”

Se gândise şi răzgândise, şi se hotărâse să-i arunce ceva, dacă va fi nevoie, şi s-o sfârşească boiereşte şi prieteneşte.

Bătu la uşa doamnei Zapa cu un deget înmănuşat, ca totdeauna. Bătu de trei ori şi, neprimind niciun răspuns, se necăji. În odăile dimprejur gălăgia veselă zgâlţâia pereţii.

„N-o fi acasă, murmură Burcuş mânios. Nici n-o mai fi venit poate pe-aici… Te pomeneşti că s-a şi înhăitat cu altul. Femeile astea”…

Se duse în fund să întrebe servitoarea, să se încredinţeze.

— Acasă trebuie să fie, sări Profira. Tocmai vă aştepta, conaşule…

Veniră amândoi la uşa doamnei Zapa. Profira bătu cu pumnul din ce în ce mai tare. Apoi, cuprinsă de o presimţire, începu să ţipe; se opinti cu umărul în uşă…

Într-un minut, coridorul se umplu de oameni. Printre glasurile mirate şi speriate, al lui Burcuş se înălţa cel mai nedumerit:

— Bine, dar de ce s-o fi omorât, de ce?

1919

TE-AR MAI PUTEA INTERESA