Editura Global Info / Literatură

Liviu Rebreanu

Nevasta

Ion Bolovanu trăgea să moară...

Stătea chircit în pat, cu un picior întins strună peste cearceaful boţit, cu cellalt cârligat din genunchi, parcă i l-ar fi zgârcit cârceii. Mâinile le ţinea răşchirate ca un răstignit, degetele încleştate în aşternutul de paie, din care se zgâiau, spăimântate şi rupte, câteva fire galbene ca părul în barba unui spân. Pieptul descheiat i se ridica în răstimpuri rare, anevoie, horcăind prelung, parcă cu fiecare înălţare i s-ar fi smuls o coardă din suflet. Ochii, mari, holbaţi, se mişcau cu priviri sticloase, pline de groază, ca şi când ar fi văzut ceva nespus de ameninţător.

Nevastă-sa sta la căpătâi cu o lumânare de ceară aprinsă în mână, cu faţa rece, nemişcată, şi se uita la dânsul întrebătoare, în vreme ce razele roşcate ale luminii îi îmbujorau puţin obrajii şi făceau să-i licărească ochii.

“Acu, Ion moare, iar eu rămân văduvă, se gândea dânsa, urmărind tresăririle de durere ale bolnavului. Acu eu o să mă întorc şi o să plâng, şi pe urmă poate o să mă mărit a doua oară...”

Bărbatul încercă să-şi ridice capul de pe perna umezită de năduşeală. Muşchii obrajilor lui cenuşii se încordară, vinele de la gât se îngroşară ca nişte şopârle. Boala, însă, îl birui numaidecât şi capul căzu şi mai istovit pe spate.

“Cum se căzneşte, săracul! îşi zise nevasta, netezindu-şi buzele cu limba. Mi-e milă de dânsul...”

Simţea însă că minte când zicea că i-e milă. Plecă ochii ruşinată şi începu a se gândi: de ce nu mi-e milă? Dar nu izbuti să se lămurească.

"Dacă mi-ar fi milă, aş plânge... Uite, toate femeile plâng, numai eu stau ca o stană de piatră. Măcar că mie mi-a fost bărbat...”

Se uita cu o pizmă copilărească la cele câteva femei bătrâne, care tropăiau în jurul patului, frecându-şi mâinile, oftând des şi cu multă poftă, şi picurând câte-o lacrimă. Apoi privi iar la Ion, şi iar îşi zise:

“Mi-e milă de dânsul...”

Femeile aruncau din când în când priviri speriate spre bărbatul bolnav şi şopteau stins şi repede:

— Moare!... Uite-acu moare!

Omul părea că aude şoaptele acestea şi le soarbe fără să vrea. Îşi rotocolea în orbite bulbii albi ca marmura şi privirile lui parcă întrebau ceva, parcă cereau ajutor şi milă adevărată.

Apoi, deodată, se simţi în odaie un zgomot ciudat, friguros, ca şi când două aripi mari, nevăzute, ar fi fâlfâit de mai multe ori. În clipa aceea bolnavul îşi îndreptă şi piciorul cel îndoit, se întinse din răsputeri, suspină lung şi uşurat, întoarse ochii cu albul în sus şi pe urmă rămase neclintit. După un dram de vreme, însă, corpul totuşi se mai smuci oleacă, mâinile se adânciră mai grele în aşternut, iar muşchii feţei se schimonosiră, parcă, sub apăsarea unei dureri foarte mari.

— Aoleu, c-a murit!... E mort!...

O femeie uscată, cu nasul scurt şi turtit şi cu o năframă vânătă în cap, se năpusti năucă asupra mortului şi începu al scutura, sărutându-l cu lăcomie şi ţipând:

— A murit!... a murit!... Vai de mine, dragul mamii, că te-ai dus şi pe mine m-ai lăsat! De ce te-ai dus singur, puiul mamii, şi de ce nu m-ai luat şi pe mine? Ce mă fac eu fără tine, ce mă fac, ce mă fac?

Nevasta se apropie şi dânsa de marginea patului şi se uită lung în faţa mortului. Pe tâmplele lucii zări un şir de bobiţe de sudoare, care păreau gata a se rostogoli pe obraji la vale. Îi veni deodată pofta neînţeleasă să se încredinţeze dacă Ion e mort sau nu. Îşi trecu lumânarea în cealaltă mână şi atinse cu vârful degetelor mâna mortului, care era rece şi umedă ca pielea de şarpe. Simţi un fior de gheaţă prin inimă şi făcu repede un pas înapoi. O cuprinse o frică grozavă. Lumânarea de ceară începu să tremure în stânga ei...

În casa joasă, săturată de un miros părtunzător de leacuri, stăpâneau fiorii aceia spăimântători, ce se ivesc totdeauna în faţa morţii. Femeile alergau fără nici o ţintă de ici-colo, bocindu-se în silă, repetând mereu aceleaşi cuvinte fără rost, care fac şi mai jalnică priveliştea morţii.

Într-un târziu intră un bărbat.

— A murit? întrebă dânsul cu glas şters şi nepăsător. Şi, cum nimeni nu-i răspunse, îşi făcu cruce şi adăugă oftând: Dumnezeu să-l odihnească!

Apoi, după ce se uită şi el puţin la mort, clătinând din cap şi ştergându-şi mustăţile, se duse la vatră şi urmă mai trăgănat:

— Ar fi bine să-l scăldaţi până ce nu apucă a se înţepeni de tot...

Nevasta nici nu se mişcase de lângă pat. O babă îi luă lumânarea din mână şi o puse pe masă într-o oală, şoptind piţigăiat:

— I-a fost tare drag, sărăcuţa... Nici nu poate plânge...

Femeia acuma se grămădi pe o laviţă. Faţa nu i se schimbase, dar dârdâia, parcă ar fi luat-o cu frig. Se gândea necontenit la şoapta babei, ce o auzise ca prin vis: “I-a fost tare drag...” Şi începu a-şi zice şi dânsa: “Mi-a fost tare drag...” Şi se minuna cum poate rosti cuvintele acestea.

“Mi-a fost tare drag... Adică de ce să-mi fi fost drag? A fost bun? N-a fost. A fost frumos? N-a fost. Apoi de ce să-mi fi fost drag?... Ştia cât vreau să mă mărit cu altul, şi totuşi m-a luat... Şi pe urmă m-a bătut, mai rău ca pe o slujnică… Nu, nu mi-a fost bărbat. A fost un străin...”

Şi, gândindu-se aşa, i se părea ciudat şi neînţeles vălmăşagul şi fierberea ce umpluseră casa: oamenii forfotind cu feţele zbârcite, îmbujorate, femeile care se învârteau în jurul unei căzi de lemn în care se zărea un cap galben, smead, ce se bălăbănea încoace şi încolo, apoi zgomotul ce se asemăna cu un bâzâit de bondari, străpuns când şi când de câte-un sughiţ de plâns... Şi iar îşi zise că ar trebui să plângă şi ea. Toată lumea lăcrimează: aşa se cuvine când moare cineva. Şi, la urma urmelor, Ion tot i-a fost bărbat. I-a cununat popa. Negreşit, trebuie să plângă. Îşi frecă ochii cu pumnii şi-şi acoperi faţa cu şorţul, parcă ar fi vrut să se ascundă dinaintea oamenilor de ruşine că nu-i vin lacrimile.

— Nu pot, nu pot, murmură dânsa în sfârşit. Nu mi-a fost drag...

Îşi descoperi obrajii şi-şi ţinti privirile la flăcările rumene ce se zvârcoleau pe vatră. Simţea că o cuprinde un frig din ce în ce mai năprasnic. Buzele i se mişcau întruna, parcă ar fi bâlbâit rugăciuni...

Oamenii o vedeau şi ei cum se zbuciumă, o priveau lung şi cu milă, clipeau din ochi cu înţeles şi şopteau aşa, ca să-i audă şi dânsa:

— I-a fost tare drag, săraca... tare drag...

Trei zile cât a fost mortul în casă, nevasta a umblat ca o nălucă, punându-şi fel de fel de întrebări, căznindu-se cu fel de fel de gânduri. Îi era ruşine că nu poate plânge şi ocolea privirile oamenilor. Când vedea mortul în mijlocul odăii, în cosciugul alb, acoperit cu zăbranciul aspru şi înflorit, simţea ceva nedesluşit, ceva ce nu era nici părere de rău, nici bucurie şi nici frică, dar în care găsea câte o urmă din toate acestea.

De mort, însă, nu s-a mai apropiat până în ziua înmormântării. Şi atunci, cineva a luat-o de subţiori şi a dus-o la picioarele cosciugului aşezat în ogradă pe o năsălie ce scârţâia în răstimpuri. În mijlocul mulţimii popa, în odăjdii cusute cu fir, cu barba rară, argintie, cu cădelniţa în mână, din care se bolboceau nouraşi de fum mirositor, părea un moşneag cuminte şi obosit ce istoriseşte lumii, cu glas jalnic, cântător, o poveste tristă de demult.

Nevasta, îngenuncheată, îşi răzemase capul de dunga sicriului. Simţea cum ascuţişul lemnului i se brăzdează în piele, cum îi gâdilă zăbranicul obrajii. Când respira, nările i se umpleau de miros de tămâie... Şi înghiţind cu plăcere fumul acesta năbuşitor, ascultând mormăitul cunoscut al preotului şi răspunsurile grăbite şi răguşite ale dascălului, i se păru deodată că toate acestea i s-au mai întâmplat odată. Creierul îi vuia. Gânduri şi amintiri îi frământau mintea. Se vede stând în genunchi înaintea aceluiaşi popă, ascultând aceleaşi cântece jalnice, iar alături de dânsa simţea pe mortul din cosciug, pe care a fost silită să-l ia de bărbat, care era slab şi răutăcios, pe care îl urâse tot aşa de mult, precum iubise pe celălalt, ale cărui priviri îi ardeau şi-i mângâiau inima, care însă trebuia s-o ocolească, altmintrelea tatăl ei ar fi zdrobit-o… Popa citeşte din ceasloave şi afumă cu cădelniţa, dascălul îi răspunde cu ochii închişi sau întorşi pe dos, iar ea simte din ce în ce mai lămurit că atunci, cealaltă dată, s-a întâmplat ceva grozav, ceva de ce ea nu şi-a putut da seama până astăzi. De-abia acuma, în mijlocul bocetelor prefăcute şi al fumului de tămâie, înţelege dânsa că popa şi atunci a citit de îngropăciune, că i-a prohodit sufletul ei cel dornic de-a iubi şi de-a trăi, că i-a prohodit iubirea.

Şi, cuprinsă deodată de o durere sfâşietoare, începe a plânge cu hohot, a urla prelung, ca o fiară rănită, aşa cum ar fi trebuit să plângă atunci. Prin plânsul acesta vrea, parcă, să-şi jelească iubirea ei strivită atunci pentru totdeauna, iubirea care cu dânsa a fost mai vitregă şi mai crâncenă chiar decât viaţa.

Lumea de la prohod se uita la dânsa mirată. Popa se opri puţin si începu a tămâia cu cădelniţa. Iar din mulţime trecură din gură în gură vorbele:

— I-a fost tare drag...

Pe nevastă, acuma, cuvintele acestea o înţepară ca nişte ace muiate în otravă. Se întrebă uimită: de ce-i tot dă zor lumea că i-a fost drag? De unde ştiu oamenii ăştia că i-a fost drag? Sau poate vor să-şi bată joc de dânsa, de durerea ei?… Întoarse repede capul şi privi cu ochii înroşiţi, fulgerători, la femeile îngenuncheate şi smerite. Îi venea să se scoale în picioare şi să spuie în gura mare sufletelor ăstora nesimţitoare că nu i-a fost drag, că nu plânge pe dânsul, ci îşi plânge viaţa ei prăpădită... Dar privirile cucernice şi blajine pe care le văzu în ochii norodului o spăimântară şi o îmblânziră. Plecă iar capul şi-şi şterse lacrimile cu mâneca de la cămaşă...

Cimitirul era la marginea satului, pe o coastă lină, presărată cu tufiş. Pe drum începură a ţârâi picuri mărunţi şi calzi. Popa deschise umbrela şi-şi iuţi paşii, iar norodul, de asemenea. Cântările sunau mai vesele acuma, feţele se înseninară… Când ajunse însă la poarta cimitirului, ploaia conteni şi, din dosul unui nour de argint, soarele îşi scoase obrajii înflăcăraţi. Lumea se împrăştie şi o apucă razna, peste morminte, spre groapă, ca să găsească locuri mai bune. Unii, împiedicându-se de cruci rupte şi putrezite, înjurau sâsâind, în vreme ce alţii făceau mare haz pe socoteala dascălului care, alaltăieri, la un botez, băuse până ce răguşise, aşa că astăzi a cântat ca un curcan.

La groapă, cioclii aşezară cosciugul pe dâmbuţul de lut umed, iar popa începu din nou să citească. Stropi sicriul cu agheasmă, stropi şi mulţimea, bălălăi de câteva ori cu cădelniţa, mormăind ceva printre dinţi, şi pe urmă se dădu trei paşi înapoi. Groparii vârâră două frânghii pe sub cosciug şi-l sloboziră încetinel în mormânt. Când crezură că e aproape de fund, slăbiră funiile. Sicriul căzu huruind şi plescăind în apa noroioasă ce se adunase acolo în urma ploii. Popa luă o mână de pământ şi o aruncă în groapă. Oamenii se închinară şi azvârliră cu toţii, rând pe rând, câteun pumn de lut pe cosciugul ce bubuia ca o darabană. Nevasta vru să facă şi dânsa, ca toată lumea, se plecă să ia un bulgăre, dar vreo câteva femei o traseră repede deoparte, şoptind speriate:

— N-o lăsaţi, că vrea să se arunce în groapă!...

Întorcându-se spre casă, lumea părea că uitase cu totul că vine de la înmormântare. Glume grosolane fâşâiau prin aer, însoţite de râsete înfundate... La pomeni se încinse apoi un chef cumsecade. Mesenii ciocniră des pentru sufletul mortului, iar dascălul, şugubăţ, ca întotdeauna, închină în sănătatea nevestei:

— Şi la anul să bem la nuntă, zise dânsul, trăgând cu ochiul către un bărbat roşcovan din cellalt colţ al mesei, rămas văduv de curând. Căci, de, morţii trăiesc cu Dumnezeu, iar cei vii cu oamenii. Pe morţi trebuie să-i mai lăsăm şi în seama Domnului, că noi avem destule necazuri cu cei vii.

Nevasta şedea mâhnită şi uluită, cu mâinile în poală, cu fruntea plecată. În mintea ei răsunau mereu citaniile popii şi sufletul i se frământa de durere. Se simţea atât de străină în mijlocul oamenilor, care nu-i pot pricepe suferinţa, care n-o pot compătimi, fiindcă nici ei n-au niciodată parte de compătimire.

O babă, care plângea şi bea fără încetare, se uită la ea cu coada ochiului şi bâlbâi, clătinând din cap:

— I-a fost tare drag, sărăcuţa... tare drag...

Nevasta nu auzise vorbele dascălului, dar acelea ale babei îi zbârnăiră în urechi ca o vijelie. Simţi deodată că tot sângele i se urcă în cap. Cuvintele acestea mincinoase, rostite de atâtea ori, i se păreau cea mai cumplită bătaie de joc. Şi nu se mai putu stăpâni. Se ridică brusc în picioare şi strigă ca o nebună:

— Minţi!... Minţi!... Toţi minţiţi!... Nu mi-a fost drag! Mi-a fost urât! Mi-a mâncat viaţa, mi-a zdrobit viaţa, nu-l rabde pământul!...

Bărbaţii o priviră necrezători, femeile îşi făcură cruce, iar baba şopti într-ascuns vecinei din dreapta:

— Tare mi-e frică să nu-şi piardă minţile, sărăcuţa... Că prea i-a fost drag…

1911

TE-AR MAI PUTEA INTERESA