Editura Global Info / Literatură

Liviu Rebreanu

Norocul

1

În clipa când ieşi pe poarta ministerului, se repezi la dânsul un pici funinginit şi zdrenţăros, vestindu-i desperat „ediţia specială, tragerea loteriei statului”.

„Îmi sare norocul în cale!” îşi zise Ion Mititelu, cuprins îndată de o tulburare ciudată.

— Băiete! Ia dă-ncoace…

Nu putu sfârşi. Emoţia îl strângea de gât, îi stinse glasul. Dădu gologanul şi luă foaia, tremurând ca o fată când îi vine un peţitor. Avu atunci un moment de şovăire vrând să-şi arunce ochii, să vază dacă… Dar îşi stăpâni repede curiozitatea, gândindu-se că se cuvine să împartă cu nevastă-sa şi bucuria cea mare, precum împarte de atâţia amar de ani toate mizeriile, îndoi frumos ziarul, îl vârî cu băgare de seamă în buzunar şi porni spre casă cu faţa strălucitoare de sudoare şi de nădejde.

Era copist. Avea nouă ani de serviciu, cinci copii şi multă sărăcie. Speranţe de înaintare însă nu mai avea de mult. Se mai ruga Atotputernicului seara şi dimineaţa numai să-l scape de calicie, să-l ferească de odrasle noi şi să dea sănătate celor pe care i-a hărăzit. Cel mai mult dorea totuşi să se scuture de nevoi. De aceea juca la loterie cu o patimă dârză. S-a lăsat şi de tutun ca să poată plăti lozurile, să nu piarză prilejul de-a pune mâna pe câştigul cel mare.

A mai avut şi alte presimţiri, că, în sfârşit, s-a procopsit, dar ca acuma niciodată. Mergând grăbit, muncit de emoţie şi de-o fericire caldă, mereu i se părea că-l arde ziarul în buzunar. Îşi pipăia haina cu teamă, ca şi când în buzunarul din stânga s-ar fi înghesuit tot viitorul, toată viaţa lui. Îşi aducea aminte semnele bune şi multe care i-au prevestit norocul şi mai ales ţigănuşul pe care parcă Dumnezeu i l-a trimis cu bucuria cea mare. Era sigur, şi siguranţa îl mângâia şi-l înălţa.

Găsi pe nevastă-sa bosumflată, ceea ce iar i se păru semn bun. O chema Marieta. Durdulie, cu picioarele scurte şi groase, făcută parcă înadins pentru a fi mamă fecundă. Gătise. Pe tâmple îi curgeau năduşeli unsuroase. Târnuise pe băiatul cel mare, care plângea înfundat într-un colţ, în vreme ce ceilalţi trei râdeau provocători, iar al cincilea ţocăia cu lăcomie la sânul mamei.

Masa nu era gata. Fiindcă bărbatul de obicei înjura când nu afla mâncarea pusă, Marieta vru să i-o ia înainte şi începu să-şi blesteme soarta, care…

— Ia mai las-o-ncolo de masă! zise Ion Mititelu cu glasul înduioşat. De-o vrea Dumnezeu, n-ai să te mai prăjeşti de-acuma pe la bucătărie…

Toată faţa îi zâmbea. Femeia îl privi câteva clipe uluită, apoi pricepu şi se închină repede de vreo zece ori, murmurând cu ochii lăcrămaţi:

— Slavă ţie, Doamne!… Slavă…

Şi îndată, cu altă voce:

— Cât? Cât?… Mult?… Adică ce să mai întreb?… Bine c-a dat bunul Dumnezeu… Slavă ţie, Maică Precistă! bolborosi Marieta, închinându-se cu şi mai mare evlavie.

— Stai, nu te pripi… Adă lozul, să vedem mai bine! zise bărbatul, stăpânindu-şi firea, căci încrederea femeii îl măgulea.

Ştia dânsul numerele prea bine. Şi noaptea le visa. De ştiau şi copiii toţi, chiar şi vecinii. Căci de vreo trei ani ţineau acelaşi loz, în nădejdea că doar se va milostivi Dumnezeu… Acuma însă voia mai multă solemnitate, acuma când e sigur… Simţea nevoia să guste plăcerea toată, până-n fund…

Venind degrabă cu lozul, Marieta îl dojeni:

— Vezi, cât ţi-am bătut eu capul, măi bărbate, să ţinem numărul întreg… N-ai vrut. Nu şi nu! Te-ai calicit… Ei, acu poftim de împarte câştigul cu cine ştie cine, în loc să ne rămâie nouă toţi bănişorii!

Bărbatul îi dădea dreptate în gând: „Vorbeşte bine femeia, am făcut prostia, de… Acuma s-a isprăvit”…

Dădură tacâmurile la o parte, şi Mititelu întinse ziarul pe masă. În aceeaşi clipă însă simţi o săgeată în inimă. Îşi aruncase ochii acolo unde trebuia să fie numărul lor. Şi parcă nu era. Îi bătea sângele cumplit. Ceva începea să se dărâme în sufletul omului. Dar se mai agăţă de carul nădejdii, înfricoşat să nu se prăbuşească în prăpastia ce-l ameninţa.

— Vezi pe la sfârşit, că numărul nostru e mare, zise Marieta nerăbdătoare, suflând greu.

— Fă bine şi nu-ţi mai vârî nasul! mormăi bărbatul, cu glas schimbat.

Îndoiala îl rodea şi-şi înfigea unghiile din ce în ce mai adânc în sufletul lui. O nădejde cât un fir de păr însă tot îl mai îndemna să stăruie. Cine ştie? Se vor fi încurcat numerele… Poate să se întâmple o minune…

Îl podidiră sudorile pe frunte şi în palme.

Cu cât se apropia spre sfârşitul listei, cu atât amărăciunea îi umplea gura şi inima. Apoi deodată îl cuprinse o furie năpraznică.

— Da’ ce, nu mai mâncăm? se răsti dânsul. Ce-ai înţepenit aici ca un prapur?… Mă ţii flămând şi frânt de trudă, parc-aş fi câinele vostru… Asta-i viaţa mea!

Marieta înţelese, îngălbeni, pe urmă într-o clipă o încinse mânia şi pe ea şi izbucni:

— Vii de la birou cu ţicneli în creier, ş-acu vrei să-ţi verşi necazul pe mine… Oho, câte-am suferit eu de la tine… Mânca-te-ar relele şi primejdiile!

— Ho! Ho! că uite-acu vezi pe dracul! sări Mititelu, cu ochii mari, cu pumnii strânşi. Că numai tu m-ai făcut să-mi prăpădesc sudoarea pe lozuri, de umblu cu pantalonii peteciţi, ca o haimana…

— Nu-ţi ajute Dumnezeu din cer! Dare-ar ziua de azi să te văd cu mâinile pe piept, cum îţi baţi tu joc de mine! Că numai copilaşii ăştia ştiu cât te-am învăţat şi te-am oprit să nu arunci banii pe nebunii, că nimeni nu s-a înstărit din fleacuri d-astea… Ş-acuma, iacă, pe mine mă ponegreşti, ponegri-te-ar Maica Precista şi sfânta zi de…

Cearta mai urmă câteva minute, apoi Ion Mititelu plezni pe nevastă-sa cu dosul palmei peste gură o dată şi încă o dată. Marieta, cu copilul la piept, amuţi o clipă. Ceilalţi copii porniră să urle, iar femeia reîncepu afuriseniile cu amărăciune îndoită.

— Taci! gemu bărbatul, schimonosit de fiere. Taci, taci, că pe toţi vă omor!

Nevasta plângea, copiii plângeau…

2

Ion Mititelu s-a jurat că nu va mai juca niciodată la loterie, şi chiar în ziua aceea a dăruit lozul frizerului din colţ, care, în schimb, l-a tuns şi l-a ras gratuit.

3

Nu trecu mai mult de o lună, şi Ion Mititelu, ieşind la amiazi de la minister, se pomeni iar cu ţigănuşul şi cu „ediţia specială, tragerea loteriei statului”. Vru să treacă nepăsător, dar băiatul îi întinse grăbit ziarul:

— Ia-l, boierule, că ţi-a ieşit numărul!

— Ce număr, diavole? Cum să-mi iasă dacă nu joc?!

— Ţi-a ieşit, boierule, zău…

Ion Mititelu zâmbi, luă jurnalul, dar nu din pricina loteriei, ci doar aşa, ca să mai aibă de citit ceva după masă, la cafea. De altfel, chiar simţea o nevoie să-şi distreze puţin gândurile. A avut o zi foarte amărâtă. I-au venit în minte toate necazurile. Neavând de lucru la birou, se apucase să facă o listă de cum o să-şi împartă leafa, şi lista aceasta îl mohorâse de tot. Nu putea să se dumirească ce-o fi de tocmai azi îl chinuieşte mai mult sărăcia…

Mergea îngândurat, oftând adânc şi des. Vânzătorii de ziare ţipau în toate glasurile „ediţia specială”, alergând ca nişte zănateci. Oamenii se opreau pe trotuare sau ieşeau în poartă şi cumpărau jurnalul.

— Ce să faci dacă n-ai noroc? îşi zise el, aducându-şi aminte nădejdile de odinioară.

Ajunse la frizeria din colţ. Strigăte vălmăşite, râsete scurte, gălăgie. Mititelu se gândea că poate frizerul îşi bate nevasta. În aceeaşi clipă însă frizerul năvăli în stradă cu ziarul în mână, cu faţa zgârcită de o bucurie grozavă, se repezi la dânsul, îl îmbrăţişă şi-l sărută cu furie, mormăind răguşit:

— Optzeci de mii… optzeci de mii…

Mititelu simţi atunci că toată strada începe să se învârtească şi apoi se trezi în frizerie. Vreo zece oameni îl zgâlţâiau, îi râdeau şi-i povesteau în acelaşi timp că, cu lozul pe care i l-a dăruit dânsul, frizerul a câştigat optzeci de mii de lei. Îi arătau jurnalul, îi strângeau mâinile, îl pupau, îi mulţumeau.

Nu-şi mai dădu seama cum a ajuns acasă. A intrat însă în odaie atât de zdrobit, încât nevasta a început să se vaite, crezând că l-au dat afară din slujbă. Bărbatul scoase ziarul din buzunar, îl întinse pe masă. Numărul lui era tipărit gros, ca o sfidare.

— Optzeci de mii! şopti dânsul frânt.

În clipa următoare Marieta izbucni:

— Ne-ai omorât, derbedeule, ne-ai calicit!… Cât ţi-am spus eu şi te-am rugat în genunchi să nu înstrăinezi numărul, că nu se poate să nu ne vie norocul! De trei ori l-am visat, şi tu ai aruncat la gunoi optzeci de mii de lei, arunca-ţi-ar Dumnezeu sufletul în bezna iadului!… Dragii mamii, dragii mamii, ne-a prăpădit tâlharul, ne-a lăsat pe drumuri…

Blestemurile femeii schimbară deodată într-o mânie sălbatecă toată amărăciunea bărbatului. Începu cu înjurături şi cu imputări că ea e pricina nenorocirilor lui. Marieta bocea şi blestema.

Cearta mai urmă astfel câteva minute, apoi Ion Mititelu plezni pe nevastă-sa cu dosul palmei peste gură o dată şi încă o dată, răcnind ca un balaur:

— Taci! Taci, că uite-acu vă omor pe toţi!…

Nevasta plângea, copiii plângeau…

1918

TE-AR MAI PUTEA INTERESA