Editura Global Info / Literatură

Liviu Rebreanu

O scenă

(Scena se petrece intr-un hotel din Abazzia. Sau cel puţin s-ar fi putut petrece.

O după-amiază de vară. Soare. Căldură. Plictiseală.

Mosafirul soseşte cu doi copii de mină. Un hamal aduce un munte de geamantane. Toţi se opresc la cabina portarului de la hotelul, îi zicem, „Panonia”. Două minute de parlamentări, apoi mosafirul pleacă cu copiii, urmaţi de portar, înspre interiorul hotelului, printr-un labirint de coridoare. Portarul e foarte limbut.

La o uşă se opresc cu toţii. Intră. Începe scena.)

Portarul: Cred că odăile acestea vor fi tocmai pe placul d-voastră… Cred şi sunt sigur. Mai ales că amândouă împreună nu costă decât cincisprezece franci pe zi… Adică pardon!… D-voastră sunteţi român?

Clientul: Da.

Portarul: Va să zică, ziarist?

Clientul: Nu, domnule. Eu sunt dentist.

Portarul: Nu se poate, domnule… Vă rog, gândiţi-vă puţin, poate totuşi sunteţi şi ziarist…

Clientul: Ei, da, adevărat: scriu şi eu din când în când la gazete, cu deosebire când sunt chestiuni importante la ordinea zilei.

Portarul: Va să zică, nu mă înşelasem. Sunteţi ziarist. Dar copilaşii d-voastră? Şi dumnealor sunt ziarişti, nu? Nu?

Clientul: Încă nu.

Portarul: Va să zică, elevi de ziarişti. Va să zică, viitori ziarişti… Aşa… Acuma ne-am lămurit… Ei bine, pentru aceste odăi d-voastră nu veţi plăti decât paisp’ce franci…

Clientul: O, dar şi paisp’ce franci e prea scump.

Portarul: Nu, mă rog. Vă înşelaţi. Paisp’ce franci e un preţ redus. Un preţ special. Ceva ca o ediţie specială… Domnul Romanescu, celebrul redactor bucureştean, tot paisp’ce franci plăteşte pentru două odăi ca acestea… Ştiţi, domnul cela care făcea gălăgie în sala paşilor pierduţi… L-aţi văzut?… Acela care striga în gura mare: „Las’, că vă învăţ eu minte!”

Clientul: Te înşeli, prietene, te înşeli. Domnul acela nu e ziarist. Îl cunosc foarte bine. E un simplu agent de publicitate.

Portarul: Va să zică, ziarist. Perfect! Şi exact atâta plăteşte pentru două camere domnul redactor Popescu-Vasileşti… cel care răcnea adineaori pe terasă: „Mişelie! Pungăşie! Las’, că vă arăt eu, escrocilor; vă dau eu la gazetă!”

Clientul: Iar eşti greşit, prietene, fiindcă nici domnul acela nu e ziarist. E un negustor de lemne şi proprietar de tipografie.

Portarul: Aa, va să zică, are atâtea ziare câte vrea… Va să zică, e director de jurnale când doreşte…

Clientul: Ei, da… fireşte… Dar ia spune-mi, ce te face pe d-ta să mă iei pe mine drept ziarist?

Portarul: Foarte simplu, domnule. Eu, domnule, sunt portar bătrân. Am văzut multă lume. Am avut de-a face cu tot felul de naţii, dar încă n-am pomenit un român care să nu fie ziarist… De altmintrelea, să n-aveţi nicio grije. Scrieţi numai în registrul hotelului că sunteţi ziarist, şi tot se va aranja perfect… (După o pauză, cu o obrăznicie revoltătoare.) Totuşi, domnule, îmi daţi voie să vă spun că eu mă mir…

Clientul: De ce te miri?

Portarul: Că în România nu se găseşte niciun om care să nu scrie la gazetă, care să nu fie îndemnat să-şi exprime părerile la gazetă…

Clientul (cu mândrie): Ehe…

Portarul: Eu, domnule, ştiam că în viaţă mai sunt o sumedenie de alte ocupaţii în afară de ziaristică. Adică cum, nu sunt la d-voastră brutari? Nu sunt chelneri?

Clientul: Negreşit, dar aceasta nu-i împiedică de a fi şi ziarişti. Brutarii, sau măcelarii, sau chelnerii sunt colaboratorii ziarelor breslei lor.

Portarul: Am înţeles. În România toată lumea are câte o ocupaţie suplimentară, sau poate complimentară. Am înţeles… Va să zică, dacă cineva nu e ziarist de profesiune, cel puţin în orele libere se simte totuşi obligat să scrie la gazete.

Clientul: Exact.

Portarul: Exact. Astfel se şi înţelege că, deşi la d-voastră toţi oamenii sunt ziarişti, totuşi, aveţi şi cititori de ziare. Am înţeles. Unii scriu înainte de masă, iar după masă citesc, ceilalţi citesc înainte de masă şi după masă scriu… Am înţeles.

Clientul: Afară de aceia, bineînţeles, care nu citesc de loc, care doar scriu… Dar acuma fii drăguţ şi-mi explică cum cunoaşteţi d-voastră aşa de bine pe români. Sunt aici o mulţime de români care vorbesc perfect franţuzeşte…

Portarul: Ei bine, după gălăgia pe care o fac, după ţipetele lor. „Mişelie! Pungăşie!”

Clientul: Vorbeşte, prietene, nu te jena, căci eu, ce-i drept, sunt bucureştean, dar sunt bulgar. Ţi-am spus că sunt român numai pentru că eram curios de ce întrebi.

Portarul: A, d-voastră sunteţi bulgar?… Va să zică, nu sunteţi ziarist?

Clientul: Fireşte că nu.

Portarul: Atunci, scuzaţi. Preţul odăilor e numai zece franci…

Clientul: Cum, va să zică, ziariştii români plătesc mai mult?

Portarul: Negreşit. Toţi ziariştii de paradă… Adică de ce să ne înjure şi să ne batjocorească dumnealor degeaba? Noi primim, dar atunci să plătească gras, fie că sunt ziarişti, fie că nu sunt… şi dacă nu sunt, tant mieux!…

(Şi scena continuă sau se isprăveşte. Cum vreţi.)

TE-AR MAI PUTEA INTERESA