Editura Global Info / Literatură

Liviu Rebreanu

Ocrotitorul

1

— Aide, Filibaş, zise directorul, un om acru, cu cioc şi cu ochelari, către aprodul Ion Filibaş, întinzându-i un plic mare, galben, cu eticheta ministerului, să-mi cauţi din fundul pământului pe domnul şef Sulea şi să-i dai plicul ăsta!... Ai înţeles?...

Aprodul se închină adânc, luă plicul, bâlbâi de mai multe ori “da, domnule director”, apoi, cu o privire blândă şi rugătoare, parc-ar fi cerut iertare pentru îndrăzneală, întrebă cu glasul răguşit de respect:

— Aştept vreun răspuns, domnule director?...

— Nimic, mormăi directorul, mângâindu-şi ciocul cu amândouă mâinile şi adăugând pe urmă mai răspicat: Nimic, ai înţeles?... Ei, aide, pleacă mai repede!...

Filibaş coborî sprinten scările, dar în stradă se opri oleacă să răsufle. Privi lung, în sus şi în jos, pe Calea Victoriei la trăsurile ce alergau în goană spre Şosea, la ceasornicul din vârful unei case, şi-şi zise căscând: “ Fire-ar al dracului de şef să fie...” Apoi scoase din buzunarul pantalonilor o batistă pestriţă şi-şi şterse, oftând, gâtul şi fruntea.

Era o zăpuşeală nemaipomenită. Razele soarelui aproape de asfinţit frigeau coperişele caselor, se înfigeau în pereţi, în frunzişul copacilor pleoştiţi şi prin grădini. Străzile şi trotuarele, parcă, se înmuiaseră de fierbinţeală. Oamenii umblau alene, suflând greu şi făcându-şi vânt în răstimpuri cu pălăriile sau cu batistele.

Aprodul, pornind tacticos în jos, se gândi că domnul şef Sulea stă tocmai în strada Fracmazonă.

“E departe rău, îşi zise, îndesându-şi şapca pe ceafă, o să iau tramvaiul, că nu-i scump şi mă dor picioarele...”

Dar ajungând în Calea Griviţei îşi trase şapca pe ochi şi se gândi că ar fi o prostie să cheltuiască. Vreme are berechet, picioarele nu-l dor aşa tare. Cu tramvaiul e mult mai cald decât pe jos, căci în tramvai e îmbulzeală. Mai bine o să bea o ţuică cu un ban, ca să se răcorească, şi mai economiseşte cinci parale...

Mergea încet, legănându-se şi gâfâind ca o raţă. Asuda tare şi-şi scotea deseori şapca să-şi şteargă chelia. Era scurt şi gros, cu o burtă din pricina căreia nu-şi vedea decât vârful ghetelor. Avea ochi albaştri, dulci, care păreau a zâmbi necontenit, şi nasul cu nările largi şi înfundate de păr. Barba-i era castanie, încâlcită, presărată cu câteva smocuri de fire albe şi-i ajungea până la al doilea nasture al tunicii.

În strada Fracmazonă află de la proprietăreasă că Sulea n-a dat pe acasă de vreo două zile, că e în urmă cu chiria pe o lună şi jumătate, că în fiecare seară vine acasă cu trăsura, dar de chirie nu se sinchiseşte, că scandalizează pe ceilalţi chiriaşi aducând dame în casă şi că, în sfârşit, trebuie să fie cam ţicnit, deoarece vorbeşte singur şi dă din mâini şi pune noaptea să-i cânte gramofonul.

Filibaş era ostenit şi avea şi el poftă de vorbit. Şezu şi spuse proprietăresei că are şapte copii, că la toamnă împlineşte cincizeci şi trei de ani, că pe fata cea mai mare, care-i foarte cuminte şi frumoasă, a cerut-o un funcţionar de la poliţie, dar mă-sa n-a vrut s-o dea fiindcă auzise că funcţionarul e beţiv şi bătăuş, că dânsul e în serviciu de douăzeci şi cinci de ani şi toţi superiorii l-au avut drag şi lau cinstit, numai Sulea îl persecută, că om mai fără suflet şi mai tiran ca Sulea n-a mai pomenit, că îl amendează în fiecare lună fără nici o vină şi nu se gândeşte că bieţii copilaşi îi mor de foame şi că el crede că Sulea n-o să ajungă bine, căci e prea ţanţoş şi înfumurat...

Proprietăreasa îl ascultă cu luare-aminte, clătină din cap, îl compătimi şi zise că şi dânsa crede că o să-l bată Dumnezeu pe şef, apoi îi dădu un pahar cu apă şi-l petrecu până la poartă.

“Bună femeie”, îşi zise Filibaş, gândindu-se că, dacă Sulea nu e acasă, trebuie să fie negreşit în strada Verde, la avocatul Ştefan Popescu, care e prieten cu şeful şi care are o nevastă oacheşă, tânără şi drăgăstoasă.

Pe drum, însă, îi păru rău că a ocărât pe şef. Câine-i Sulea, nici vorbă, dar n-ar fi trebuit să-l ocărască. Te pomeneşti că proprietăreasa, limbută cum este, i-o spune că l-a înjurat şi atunci o să dea de dracul. Şeful şi altfel are pică pe dânsul şi-i tot făgăduieşte c-o să-l dea afară, darmite când ar mai auzi că l-a vorbit de rău.

"Bine-i să ai lacăt la gură" mormăi el întristat şi iuţindu- şi paşii.

Trecând pe strada Lipscani, deodată zări pe Sulea în faţa unei vitrine, rezemat în baston, cu gura căscată la nişte manechine îmbrăcate în rochii-pantaloni. Faţa-i era plictisită, parc-ar fi fost bolnav sau n-ar fi avut parale. De altmintrelea, era un bărbat de vreo treizeci de ani, cu un corp pe care nici o haină nu putea să stea bine, cu mustaţa roşcată şi tunsă englezeşte, cu buzele groase şi umede, cu barba lată şi totdeauna albă de pudră, şi cu monoclu. Se credea foarte frumos şi se lăuda tam-nisam că are succes la femei. Avea un baston cu mânerul de argint, pe care îl cumpărase cu trei franci la o licitaţie de la muntele de pietate, dar despre care dânsul spunea că l-a căpătat drept amintire de la un prieten al său, pictor celebru la Paris.

“Pomeneşti lupul şi lupul la uşă!” se gândi Filibaş, încetându-ş i paşii şi scotocind după scrisoare. Apoi se apropie cu şapca într-o mână şi cu plicul în cealaltă:

— Vă salut, domnule şef...

Sulea se întoarse repede, speriat, auzind glasul lui Filibaş. Nu dăduse după-amiază pe la birou şi-i era frică să nu fi venit vreo inspecţie. Se uită repede împrejur şi se reculese numaidecât, căci văzu cum câţiva trecători curioşi cască gura la el şi la aprodul ce stătea descoperit.

— A, Filibaş?... Ei? făcu dânsul serios, apropiindu-se de aprod.

Filibaş stătea ca pe cuie şi se muta mereu, când pe un picior, când pe cellalt. Îşi alunecă privirea peste faţa gravă a şefului şi-i veni în minte că tot aşa face şi când îl amendează.

— V-am adus o scrisoare din partea domnului director, îngăimă, în sfârşit, întinzându-i plicul şi răsuflând, parcă ar fi scăpat de o povară foarte grea.

Şeful aruncă ochii la adresă şi, văzând eticheta, păli. Învârti plicul între degete, ca şi când n-ar fi îndrăznit să-l desfacă, şi prin minte îi fulgeră neîntrerupt: “M-am dus dracului!” Căută totuşi să se stăpânească şi întrebă cu o tremurare în glas şi cu dorinţa de a afla astfel, cel puţin cu o clipă mai târziu, cuprinsul scrisorii:

— Domnul director era la minister când ai plecat?

— Da, răspunse repede şi hotărât aprodul, dar apoi, gândindu- se că poate răspunsul acesta nu e pe placul şefului, începu să bâiguiască: Adică... nu ştiu sigur... poate să fi plecat...

Sulea îl privi lung, încruntă din sprâncene şi zise domol:

— Tare eşti prost, Filibaş!... Cum dracu poţi fi aşa de prost?

Filibaş zâmbi, bucurându-se că a scăpat cu atâta, iar şeful rupse plicul cu băgare de seamă şi aruncă o privire înlăuntru. Şi atunci Filibaş văzu că faţa lui Sulea se înseninează deodată, că ochii îi licăresc, iar colţurile gurii i se lărgesc aşa, încât îi dezvăluie dinţii.

“Mare câine eşti, bată-te Dumnezeu, gândi aprodul, zâmbind totuşi, parcă ar fi vrut să arate că şi el ia parte la bucuria şefului. Dar acu mi se pare că te-am îmblânzit…”

Sulea scoase scrisoarea din plic cu degetele tremurând şi numără repede bancnotele ce erau înfăşurate într-însa, gândindu- se cu plăcere: “Şi tocmai n-aveam nici un ban şi nu mai ştiam de unde să împrumut... Ce om cumsecade, ce om!” Pipăi cu lăcomie hârtiile, se uită cu drag la Filibaş şi prinse a sorbi rândurile în care directorul îi spunea că îi trimite cele două sute de lei ce i-a împrumutat deunăzi, îi mulţumeşte şi, dacă n-are ceva mai bun de făcut, îl roagă să ia masa deseară cu dânsul şi cu nevastă-sa.

"Mă duc, neapărat mă duc! murmură Sulea. Poate că facem şi un pocheraş şi mai ciupesc ceva!... Ce om cumsecade, ce om!…"

Începu a râde. Apoi, zărind iar pe Filibaş, îl bătu pe umăr şi-i zise fără să-şi poată stăpâni bucuria:

— Bravo, Filibaş, bravo! Mulţumesc... Eşti băiat de treabă. Mersi!…

Se întoarse zăpăcit, să plece spre Calea Victoriei, dar după ce făcu doi paşi, veni iar spre aprod şi-i întinse mâna prieteneşte:

— Bravo, bravo şi mersi, Filibaş! strigă, simţind că ar fi în stare să şi sărute pe omul care i-a adus, tocmai când era mai necăjit, paralele ce le crezuse pierdute.

Filibaş, dintru-ntâi, se dădu înapoi, parcă n-ar fi putut crede ca şeful acesta să-i întinză mâna. Roşi şi începu a râde ca un prost. Îşi şterse palma de dunga pantalonilor şi blodogori, fără să ştie ce zice, ca un copil, căruia i se face o bucurie la care nu se aşteptase niciodată:

— Vă salut, domnule şef...

În clipa următoare simţi cum nişte degete uscate, osoase, dar totuşi moi şi catifelate, îi strâng uşor mâna. Îl trecu un fior de plăcere. Mişcă din picioare, se închină şi rânji iar, mai prost şi mai roşu. I se părea că inima îi creşte, i se umflă şi bate tot mai repede, încât i-e frică să nu plesnească. Buzele îi tremurau, făcând să-i tremure şi barba, iar fruntea i se umplu deodată de năduşeală.

“Îmi dă mâna, îi trecu necontenit prin creieri. Îmi dă mâna... Şeful îmi strânge mâna... Aoleu, ce-i asta?”

Şeful se mai gândi că poate ar fi bine să-i dea şi un bacşiş. “Omul ăsta merită neapărat un bacşiş...” Dar pe urmă îi veni în minte că trebuie să se bărbierească şi trebuie să dea bărbierului francul. Îi mai zise o dată foarte călduros:

— Foarte bine, Filibaş... Las' că nici eu n-am să te uit...

Apoi o apucă repede pe trotuar în sus, fluierând vesel şi învârtind bastonul între degete.

Filibaş rămase locului nemişcat şi uluit, privind cu mirare şi cu evlavie în urma şefului. Parcă tot nu-i venea a crede că Sulea, Sulea cel straşnic, care îngrozise pe toţi inferiorii de la minister, i-a strâns lui într-adevăr mâna.

“Se poate?... Ei, nu se poate, nu se poate!…”

Dar în mâna dreaptă simţea şi acuma atingerea aceea ciudată, şi prin spinare îi trecu iar un fior de plăcere. Se uita la lumea ce trecea pe lângă dânsul grăbită, fără să-l ia în seamă şi în gândul lui întreba:

“Aţi văzut cum mi-a întins mâna?... Ei, ce ziceţi?... Aţi văzut?…”

Şi i se părea că toţi oamenii zâmbesc la dânsul şi-l felicită şi-i spun c-au văzut.

"Câine, câine, murmură, gândindu-se la Sulea cu o dragoste plină de respect, dar câine bun... Mă, să-mi dea el mâna aşa din senin, în mijlocul străzii, în faţa lumii!... Mare lucru!...

Îşi puse şapca pe cap şi privi mirat după Sulea, care tocmai atunci se urca într-o trăsură. Şi se pomeni deodată că începe să-i fie drag şeful şi-i pare rău că până adineaori l-a urât şi l-a ocărât.

“E un om de zahăr, orice s-ar spune, se gândi dânsul, pornind vesel şi mândru spre casă, căci acuma era târziu să se mai întoarcă pe la birou, vrea şi el să se arate rău şi ţipă şi înjură, de, ca orice om necăjit şi cu griji, dar are o inimă bună...”

Se întinse din şale, îşi răsuci mustaţa şi păşi mai apăsat ca de obicei. Se simţea mai mare, cel puţin cu un cap, ca toţi ceilalţi muritori. I se părea că are mii de franci în buzunar, deşi ştia bine că n-are decât un leu şi o băncuţă. Mâna dreaptă n-o mişca deloc, o ţinea tot aşa cum o ţinuse atunci când io strânsese şeful şi i se năzărea că îl mângâie mereu degetele acelea uscate şi catifelate, a căror atingere îi umpluse sufletul de nădejde. Fluiera şi el vesel, vrând să maimuţărească pe Sulea, şi din când în când izbucnea în hohote înăbuşite de râs şi dădea din mâini ca un nebun. La oameni se uita cu milă şi cu dispreţ, gândindu-se:

“Ce nătăfleţi mai sunt şi ăştia... Iaca, ei nici nu bănuiesc măcar că numai adineaori am dat mâna cu domnul şef... Şi ce-ar face ei dac-ar şti?”

Îşi închipuia că s-ar descoperi toţi şi l-ar bate cu flori ca pe vodă... Dar oamenii credeau că e beat, îl compătimeau sau îl înjurau în gând şi se fereau de dânsul.

2

Mergând spre casă, Filibaş se gândi necontenit la şef şi căuta să-şi aducă aminte toate lucrurile care i-ar putea dovedi că Sulea are inimă bună, ca astfel să-i fie şi mai drag. Mult bine nu-i făcuse Sulea, totuşi ţinea minte foarte lămurit că odată, cum-necum, a spart sticla de apă din biroul şefului şi a făcut o apăraie şi o halima de-i era şi lui ruşine. Atunci (îşi aduce aminte parcă numai ieri s-ar fi întâmplat) toţi căţeluşii din birou au sărit la dânsul şi l-au certat şi l-au înjurat, de lau făcut de două parale. Domnul şef Sulea însă nu se găsea în odaie. Când a venit pe urmă şi a aflat ce-a fost, nu i-a zis nici o vorbă de ocară, nu l-a amendat şi nici nu l-a pus măcar să plătească paguba, cum ar fi făcut, bunăoară, oricare altul. Nu. S-a uitat numai la fărâmiturile de sticlă, apoi la aprod, şi pe urmă s-a aşezat la masă ş-a trimis să-i aducă un şvarţ. Filibaş n-ar îndrăzni tocmai să jure pe sfânta cruce, dar crede mult că şeful a plătit sticla chiar din buzunarul lui, nevrând să-l puie pe dânsul la greutate, căci ştia că are şapte copii şi e calic.

“Aşa-i omul bun, sfârşi Filibaş în sine, la un caz de adică tot nu te lasă să pieri...”

Acuma se gândi un minut la nevastă-sa, care o să plângă de bucurie când va afla că şeful i-a strâns mâna, şi la vecinul său, la vizitiu, care o să strâmbe din nas necrezător şi o să înjure, apoi iar se întoarse la Sulea şi la slujbă.

“Păcătos am fost şi eu, nu-mi fie de deochi, îşi zise, gândindu- se cu părere de rău la amenzile ce i le pusese în cârcă şeful. Omul prost e osândit să fie păcătos. Ş-apoi să te mai miri că boierii sunt răi! Numai bieţii de ei ştiu câte neajunsuri au după urma noastră... Ce boclucuri i-am făcut şi eu, Dumnezeu să mă ierte. Mare minune că nu m-a dat afară! Sunt bătrân şi uituc... De-ar fi fost altul în locul lui, he, he, de când îmi dădea răvaş de drum!... Dar lui pesemne i-e milă şi de copii...”

Îi veniră în minte, rând pe rând, toate greşelile ce le făcuse în aceşti doi ani din urmă, de când îl cunoaşte pe Sulea, şi găsi că şeful într-adevăr a avut dreptate să fie supărat şi să- l amendeze.

“Da, a fost niţel prea straşnic şi dânsul, dar, dacă te gândeşti bine, am meritat şi eu pedepsele. De-acu, însă, s-a isprăvit. Ne-am împăcat... Bine c-a dat Dumnezeu de ne-am împăcat! Degeaba, nu-i lucru firesc să fii rău cu şeful. Cine are puterea taie şi spânzură. De ce să fii rău, când poţi să fii bine?...”

Dar apoi îşi aduse aminte că alaltăieri Sulea iar l-a amendat cu cinci lei, pentru că n-a fost la uşă când l-a strigat, şi îşi zise că acuma, după ce s-au împăcat, trebuie să-l ierte. Şi o să-l şi ierte, fără îndoială, mai ales că mâine o să-l pândească şi, când o fi singur în birou, o să-l roage frumos de iertare. Ştie că la început o să facă nazuri, să bată cu pumnul în masă şi să ţipe, dar pe urmă tot o să-l ierte. Îi va spune că are şapte copii, şi şeful se va înduioşa, îi va lua mâna şi-i va zice: “Ei, bravo, Filibaş! Fiindcă eşti băiat cumsecade, te iert. Dar altădată să nu greşeşti, ai înţeles? Căci altmintrelea să ştii că nu te avansez!”

Pe Filibaş îl podidiră lacrimile de bucurie şi începu iar a da din mâini şi a râde. Iar când ajunse în colţul străzii în care stătea, nu se mai gândea decât că mâine-poimâine o să fie înaintat. Şi adică, la urma urmelor, de ce nu l-ar înainta? Acu s-au împăcat, nu mai e nici o piedică. Şi are douăzeci şi cinci de ani de serviciu. Asta nu-i glumă. Douăzeci şi cinci de ani! O viaţă de om. Şi leafă tot puţină, şasezeci de lei pe lună. Cum să trăiască din şasezeci de lei? Să plătească chirie scumpă, să hrănească nouă guri, să îmbrace nouă oameni. Nu se ajunge. Bine, până acuma a mers cum a mers, erau certaţi şi nu se putea. Dar acu nu mai merge. Trebuie să-l înainteze. Şi chiar merită să-l înainteze. De servit a servit, de la birou n-a lipsit nici o zi, cinstit a fost, de furat n-a furat, de înşelat n-a înşelat pe nimeni. Ei, atunci cum să nul înainteze?...

Trecu pe la o băcănie. Prăvăliaşul îi era prieten, pentru că era singurul care îi mai dădea pe datorie. Dar, fiindcă datoria se urcase la cincisprezece lei şi treizeci de bani, de vreo săptămână încoace Filibaş îl ocolea. Acuma îi era sete şi ar fi vrut să bea o ţuică. Dădu să intre; în prag însă îşi aduse aminte de datorie, îi fu ruşine şi se gândi s-o tulească. Pe urmă îşi zise că nu e lucru cinstit să fugi de creditori. Băcanul ar putea crede că nu vrea să-i plătească şi de aceea nu-i mai intră în prăvălie. Cel mai nimerit e să intre, să zică “bună ziua” şi să bea o ţuică. Astăzi, de altmintrelea, merită să bea şi şampanie, căci s-a împăcat cu şeful. În sfârşit, poate să spuie şi băcanului că Sulea i-a făgăduit să-l avanseze şi că acuma o să-i plătească toată datoria până într-un ban. Asta numai ca să nu creadă că are de-a face cu o haimana.

Intră mândru în prăvălie. Băcanul îl primi cu braţele deschise. Îşi închipuia că Filibaş a pus mâna pe parale şi vine să-i plătească.

— Ehe, lume nouă-n băcănie veche! De mult n-ai mai dat pe la noi, nene!... Ei, ce mai veste-poveste? Cum o duci cu serviciul? Şeful tot câine, tot câine?

Filibaş îi întinse trufaş mâna şi rosti tare şi răspicat:

— Aşa să ştii, că mâna asta a strâns-o adineaori şi domnul şef!

— I-auzi acolo! strigă băcanul, făcându-se că se miră. Şeful?... Vasăzică... Ei, bravo, asta-mi place!

Aprodul strânse din buze cu dispreţ, scuipă şi porunci:

— Ia să-mi dea o ţuică!

— O ţuică, băiete, ţipă repede băcanul, apoi, întorcându-se îndată iar spre Filibaş, urmă: I-auzi, nene! Şi zici că vorbeşti serios? Parcă tot nu-mi vine a crede... Păi, dacă-i aşa, e bine de tot, ce?

— Se vede cât colo că d-ta nu mă cunoşti, domnule! zise Filibaş grav. Eu n-am obiceiul să glumesc. Eu sunt om bătrân şi funcţionar, şi nu vorbesc fleacuri. Şi când spun ceva, să ştii că-i aşa cum spun... Ei, vezi, aşa am vorbit şi cu domnul şef cum vorbesc cu d-ta. El a zis una, eu alta, uite-aşa. Pe urmă mi-a dat mâna şi ne-am despărţit...

— Uite, aşa-mi place şi mie, glăsui băcanul, plescăind cu limba şi urmărind cu privirile necontenit pe băieţii de prăvălie, ca să nu mănânce sau să dosească ceva. Nu ţi-am spus eu totdeauna că-i om cumsecade, dar nu ştiţi cum să-l luaţi? Dar şi d-ta eşti mare pişicher. Bine trebuie să-l fi picnit de ţi-a dat mâna! De unde până ieri-alaltăieri te stingea în amenzi, astăzi stă la taclale cu d-ta şi-ţi strânge mâna! Ei, degeaba, eşti şmecher şi s-a isprăvit!

Băcanul râse şiret şi-l lovi cu dosul palmei peste burtă. Filibaş puse paharul la gură, se uită cu ochi zâmbitori la băcan, dădu ţuica de duşcă, strâmbă din nas şi plescăi din limbă în semn că băutura a fost bună şi tare, îşi şterse mustăţile şi pe urmă vorbi lingându-şi mulţumit buzele:

— Dacă n-aş fi fost şmecher, crezi c-aş fi putut-o duce douăzeci şi cinci de ani în slujbă? E, aşa trebuie să te învârteşti în viaţă, altminteri nu merge!

Un ţăran care stătea alături şi târguia îşi scoase repede pălăria din cap şi se uită pe furiş cu respect la domnul acesta, care ştie să se învârtească în viaţă.

Apoi Filibaş ieşi încet din prăvălie, fără să mai plătească ţuica, mângâindu-şi barba şi mustăţile. Dar pe trotuar îşi aduse aminte că a uitat să spuie băcanului de avansare. Îi strigă deci din stradă, părându-i bine că astfel îl aud şi trecătorii:

— Iaca, nici nu-ţi spusei! Ştii că mi-a făgăduit să mă avanseze? Ei, ce zici?

— Minunat! răspunse băcanul, din uşă, frecându-şi mâinile la gândul că în sfârşit totuşi o să poată scoate ceva de la Filibaş. Minunat!...

3

Filibaş plătea cincisprezece lei chirie unei ovreice din Calea Floreasca pentru o odaie şi o săliţă din fundul curţii. Odaia nu era mare, dar era foarte dărăpănată şi atât de joasă, încât vizitiul, om mai înalt, ajungea cu mâna la tavan. Fiindcă însă Filibaş nu avea prea multă mobilă, încăpea destul de bine toată familia. El cu nevasta şi cu cei doi copii mai mici dormeau într-un pat, fata cea mare şi trei copii în altul, iar băiatul, căruia tatăl său îi zicea “cal bătrân” şi care avea şaptesprezece ani, dormea jos, căci el nu trebuie să fie mofturos. Săliţa o împărţea cu vizitiul, cu care stătea uşă în uşă şi care nu avea decât trei copii, cel mai mare de patru ani, iar cel mai mic de opt luni. Vizitiul avusese leafă bună la tramvaie, dar de vreo trei săptămâni nu mai era în serviciu: îl dăduse afară pentru că bătuse pe un pasager. Îl chema Mihail Ionescu şi avea mâinile mari şi noduroase, trupul scurt şi picioarele foarte lungi, aşa că, cu tunica-i scurtă, cafenie, părea un cocostârc plouat. Purta mustaţa răsucită şi pomădată, căci tatăl său fusese ungur; el însă nu mai ştia ungureşte decât vreo câteva înjurături. Se fălea că e socialist şi căuta să aducă vorba totdeauna de boieri, ca să-i poată înjura pe ungureşte. Nevastă-sa murise din facere şi de atunci dânsul nu poate suferi pe doctori. Cu Filibaş stătea în fiecare seară la taifas şi vorbeau de rău pe superiori. La leafă însă totdeauna se certau, deoarece atunci Filibaş nu-i mai dădea voie să înjure pe boieri.

Filibaş intră în curte, fluierând, cu şapca pe-o ureche.

— Ei, nevestico, gata masa? strigă tare şi mândru, oprindu-se în săliţă, aşa ca să-l audă şi vizitiul, care stătea cu uşa deschisă şi cu luleaua în gură, posomorât şi mânios, căci se certase cu ovreica din pricina copiilor. Să nu uiţi, nevestico, să pui la masă şi olecuţă de vin, căci astăzi am chef să beau un păhărel!... Ce dracu! Cât trăim să trăim bine, că pe urmă cine ştie ce-o mai fi?

Îşi scoase şapca şi se şterse de sudori, uitându-se pe furiş la vizitiu. Şi, văzând mutra blegită a prietenului său, îi veni în minte că mâine-poimâine o să-l avanseze şi începu iar a râde cu atâta poftă, încât îi tremura burta. Îşi puse în gând să se facă beat, ca să-l invidieze şi mai mult vizitiul.

Nevasta lui Filibaş era o femeie trecută, cu obrajii tăbăciţi şi încreţiţi, cu nasul scurt şi cu barba ascuţită, deşirată şi murdară, parcă nu s-ar fi primenit şi nu s-ar fi spălat de când s-a măritat. Auzind glasul bărbatului, ieşi în uşă, bătu în palme cu necaz şi ţipă:

— Aoleu, pare-mi-se c-ai nebunit, bărbate, ori că vrei să- ţi baţi joc de mine!... Ţie-ţi arde de vin şi eu nu-mi văd capul de sărăcie şi nu ştiu de unde să mă mai împrumut şi ce să fac ca să pot găsi o bucăţică de pâine pentru gurile astea mici şi flămânde...

— Ce pâine, Mariţo, ce pâine? făcu Filibaş necăjit că nevastă-sa nu se sfieşte a se căi în gura mare. Cu cozonac am să vă hrănesc de-acu-nainte, ai înţeles? Cu cozonac!... Ei, îţi place? Iac-aşa vreau eu, uite-aşa! Ai înţeles?

Acasă, cu nevasta şi cu copiii, lui Filibaş îi plăcea să vorbească aşa cum vorbesc cu dânsul superiorii la birou. Dar acuma striga şi mai tare ca de obicei, căci vroia să-l auză toţi vecinii şi să se minuneze.

Nevasta rămase o clipă cu gura căscată, apoi îşi făcu cruce şi-şi scuipă în sân.

— Ai nebunit, Ionică, aoleu, c-ai nebunit! Vai de capul tău!...

Bărbatul se încruntă şi era cât p-aci s-o ia la înjurături, dar se gândi totuşi că femeia n-are de unde să ştie ce noroc a dat peste dânsul şi, proastă cum este, nici nu e în stare să ghicească. Şi se potoli. Scoase din buzunar francul şi băncuţa, ce-i căpătase bacşiş de la un boier din provincie care avusese nişte daravere pe la minister, şi îi întinse nevestei:

— Aide, nu mai torăi ca o neroadă... Du-te şi adu vin, că astăzi trebuie să beau şi să mă îmbăt... Pentru că văd că dta, cucoană, eşti proastă cum erai când m-a pus dracul de m-am însurat cu tine şi nu poţi pricepe cu mintea ta cea de vrabie că eu nu vorbesc de clacă! Ai înţeles? Astăzi vreau să fac chef, fiindcă de azi înainte sunt avansat! Ei, acu ai înţeles?... Sunt a-van-sat!... Ş-acu mai crâcneşte dacă-ţi dă mâna, poftim!

Începuse să grăiască mai domol, dar la sfârşit se pomeni că iar strigă. Îi era necaz că femeia n-a fost de faţă când i-a dat şeful mâna, ca să ştie să-l respecte cum se cuvine. Când auzi nevasta de avansare, începu să tremure şi să schimbe feţe-feţe. Îi venea să leşine. Se holbă mută la bărbat, aci credea, aci nu credea, şi-şi mototolea întruna şorţul cu mâinile-i umede. Pe urmă începu a clipi repede din gene şi bâlbâi, râzând şi plângând în acelaşi timp:

— Of, dare-ar Cel-de-sus să-ţi fie gura de aur, că numai bunul Dumnezeu ştie cât am răbdat şi am suferit în vremurile astea de scumpete amară! Of, of, sufletul meu! Că viaţa-i tot mai scumpă, şi leafa puţină, şi copiii mulţi... Şi lăptarului îi trebuie parale, şi găzarului îi trebuie, şi...

Luă banii din mâna lui Filibaş şi ieşi repede, plângând şi făcându-şi cruce de bucurie şi înşirând cu glas înlăcrimat pe toţi creditorii care aşteaptă parale şi-i fac bocluc în fiecare zi.

Filibaş mai stătu un minut în sală, furând cu coada ochiului pe vizitiu, apoi intră, tuşind, ţanţoş în odaie şi se aşeză la masă. Copiii nu erau pe-acasă; cei mici se jucau undeva, pe la vecini, cei mari nu se întorseseră încă din oraş. Filibaş oftă, se gândi la şef bătând cu degetele darabanaua pe masă, pe urmă strigă deodată:

— Acasă eşti, Mihai?

Dincolo, vizitiul nu răspunse, tuşi, se sculă încet şi trecu în casa aprodului cu luleaua între dinţi şi cu mâinile în buzunarele pantalonilor.

— Aşa, neică, ce să stai colo singur ca un cuc...

Vizitiul mormăi “bună seara” şi se aşeză pe marginea unui pat. Încetul cu încetul însă i se dezlegă limba şi, întâi şi mai întâi, povesti lui Filibaş din fir în păr cum s-a certat cu ovreica, adăugând că, dacă ar fi în slujbă sau ar avea parale, numaidecât s-ar muta, căci i s-a scârbit cu obrăzniciile şi cu cârtirile proprietăresei. Apoi tăcu, scormoni tutunul din lulea, scuipă şi întrebă:

— Şi, vasăzică, te avansează?

— Păi, răspunse scurt şi mândru Filibaş, dar pe urmă totuşi se puse să-i spună amănunţit cum i-a strâns şeful mâna, că au glumit şi au râs ca doi prieteni buni, că la despărţire ia zis c-o să-şi puie în cumpănă toată greutatea lui de şef şi o să-l avanseze de la zi-ntâi. Vorbea încet, ca un părinte către copii, şi nici prin gând nu-i trecea că minte.

— Să fie într-un ceas bun! murmură vizitiul cu pizmă. Iaca, eu degeaba am muncit şi mi-am sfărâmat ciolanele. Mau dat afară pungaşii şi m-au lăsat pe drumuri cu o droaie de copii!... Aşa-i dreptatea în ţara asta, uite-aşa!

— De, zise grav Filibaş, trebuie să ştii de unde să apuci viaţa şi cum s-o suceşti! Nu-i lucru uşor să trăieşti în ziua de azi! He, he, e greu de tot! Trebuie să munceşti ca un câine, să pui osul, să te vânzoleşti, altfel te mănâncă fript calicia!

Tăcu o clipă, apoi adăugă şi mai grav, cu aluzie la greşeala vizitiului:

— Şi trebuie să te porţi bine-bine, ca o fată mare, altmintrelea s-a dus dracului şi cinste, şi slujbă. Cu hărţuieli şi cu bătăi nu poţi face serviciu, degeaba!... Capul plecat nu-l taie sabia, asta s-o ştii de la mine!

Vizitiul scoase luleaua din gură şi zise liniştit:

— Adică eu n-am fost plecat? Şi ce mi-a folosit? M-au dat afară? M-au dat. Mă lasă să-mi moară de foame copilaşii? Mă lasă. Puteam să mă port oricum, tot aşa aş fi păţit. Dacă stăpânul e porc de câine, degeaba te căzneşti!...

Înjură ungureşte, scuipă şi înţepeni luleaua în celălalt colţ al gurii, apoi mai mormăi ceva şi tăcu. Filibaş râse silit şi glăsui:

— Acu nu mai e nevoie să vorbim de chestia d-tale. Vinovat îi fi fost, asta fără doar şi poate că, ce Doamne, nu te dă nimeni afară aşa, tam-nisam. Şefii sunt oameni cumsecade, degeaba spui d-ta, dar slujbaşii sunt ai dracului. Asta s-o ştii de la mine!...

— Câini sunt, nu oameni cumsecade, zise vizitiul sculându- se. Câini fără suflet!... Acu vorbeşti şi d-ta pentru că ţi-a aruncat colo un ciolan, dar ieri, parcă, nu vorbeai aşa, ai? Ieri îi înjurai şi...

— Ba să mă ierţi! căută Filibaş, supărat, să-l întrerupă.

Dar vizitiul se aprinse din ce în ce şi, apropiindu-se de aprod, urmă tot mai cu foc:

— Când te amenda, ţipai că el e rău şi d-ta eşti bun. Acu te-a încântat cu vorbe şi numaidecât eşti gata să spui că el e bun şi d-ta eşti rău... Ehe, oameni ca d-ta mai rar! D-ta te încânţi lesne, că eşti prost şi te poate purta de nas orice gogoman, ca pe un copil. Dar mie să nu-mi vii cu palavre, că eu ştiu ce-i lumea şi cum sunt boierii. Să te vază lat de foame, şi n-o să-ţi arunce o bucată de pâine. Mai degrabă ţi-o da o funie să te spânzuri, ehe!...

Vizitiul se înfuriase de-a binelea. Învârtea pumnii sub nasul lui Filibaş, se roşise ca racul şi-şi muta mereu luleaua dintr-un colţ al gurii în cellalt. Filibaş la început se pleoştise, dar, când văzu că vizitiul dă din mâini, se înfurie şi dânsul şi începu să urle:

— Astea sunt prostii, domnule, ai înţeles? D-ta eşti un om de nimic şi d-aia te-au dat afară! Oamenii de teapa dtale ar trebui bătuţi în vergi, ca să le treacă de-a mai înjura şi a bârfi, asta ar trebui!

Apucă pe vizitiu de un nasture al hainei şi-l zgâlţâi cu furie, parc-ar fi vrut să-l silească a înţelege că e om de nimic şi trebuie bătut în vergi.

— Vergi îţi trebuie d-tale, ai înţeles? Atunci nu te-ai mai lua la bătaie cu oamenii şi nu ai înjura zor-nevoie pe superiori!

Vizitiul se zborşi şi mai rău auzindu-l urlând pe Filibaş. Dar mai mult îl necăjea că o să-i rupă nasturele.

— Lasă-mă-n pace, domnule, zise dânsul, nu mă zgâlţâi, că nu sunt sluga d-tale!

— Nu te las! răcni Filibaş fără să ştie ce nu lasă. Eşti un mişel şi un ticălos şi înjuri pe toată lumea! Eşti o canalie, o...

Vizitiul se smuci, să-şi scape nasturele din mâna lui, dar Filibaş, crezând că vrea să-l lovească, îl înhăţă şi mai strâns şi începu a-i căra cu dreapta la pumni peste cap. Mai întâi vizitiul se sperie şi dădu să scape din mâinile protivnicului, dar nu izbuti. Atunci se întărâtă şi el, şi-i trânti un genunchi în burtă. Filibaş căzu de-a dura pe duşumele, urlând întruna:

— Eşti o canalie, domnule, un pungaş, un hoţ!... În puşcărie ai să ajungi, nu în serviciu! Canalie!...

Tocmai acuma sosi şi nevasta de la băcănie cu vin şi cu mezeluri. Auzi gălăgia de departe şi, îndată ce intră în curte, porni să ţipe ca din gură de şarpe:

— Aoleu! Săriţi, că-l omoară! Săriţi!...

În curând, vecinii dădură năvală pe la ferestre, copiii vizitiului începură a plânge, iar proprietăreasa striga pe-afară că numai vizitiul e de vină, că el se ceartă cu toată lumea şi c-o să-l dea afară, că-i face de râs casa şi-i sperie chiriaşii. Vizitiul însă, care în vremea aceasta trecuse în odaia lui, bombăni:

— Să-ţi fie ruşine a minţi şi a te lăuda ca un netot, că eşti om bătrân!...

Nevasta lui Filibaş era în sală, îl auzi şi-i strigă ameninţându-l:

— Las' că te ştie lumea cine eşti, afurisitule! Ţi-e necaz că-l avansează, ai? După ce te primeşte omul în casă şi te hrăneşte, mai sai cu bătaia la dânsul, pocitule şi holbatule!

Filibaş se sculase de jos şi ieşise în curte să povestească vecinilor ce s-a întâmplat. Toată lumea era de partea lui şi toţi îl ocărau pe vizitiu şi spuneau că are necaz pe Filibaş pentru că îl avansează. Iar Filibaş striga:

— Cum să înjure o haimana ca dânsul pe domnul şef? Ce are el cu domnul şef? Fire-ar al dracului de boanghină!

4

Filibaş se sculă mai de dimineaţă ca de obicei. Voia să fie la minister devreme, să-l găsească şeful la uşă şi să vadă că nu şi-a luat nasul la purtare, cu toate că i-a strâns mâna. Era tras la faţă, căci se culcase târziu. Se certase cu vizitiul până după miezul nopţii. Părea însă şi mai fericit ca ieri. Umbla sprinten de ici-colo şi avea mare poftă să împărtăşească tuturor bucuria ce i se zvârcolea în inimă. Astă-noapte, după ce se aşezase în pat, stătuse multă vreme de vorbă cu nevastă- sa şi găsiseră că nu se poate ca şeful să nu-l înainteze. Ba chiar şi visase că l-a avansat şi s-a îmbătat turtă de bucurie.

Se învârtea mereu pe lângă ceilalţi aprozi, deschidea gura să le povestească întâmplarea cu şeful, dar îi era şi frică şi ruşine ca nu cumva să creadă că vrea să se laude. Îşi închipuia că tovarăşii lui, ca şi vizitiul, ar crăpa de necaz şi, sau nu l-ar crede, sau l-ar lua peste picior.

Dar, la urma urmelor, tot nu se putu stăpâni. Inima îi era prea plină, trebuia să şi-o uşureze. Intră în vorbă cu un aprod tânăr, ras de mustăţi şi tuns până la piele. Forfotiră de greutăţile vieţii până ce ajunseră la superiori. Când veni vorba de Sulea, tânărul scuipă şi înjură, căci îl amendase şi pe el cu doi lei, fără să fi avut atâta vină măcar cât e negru subunghie.

— Nu se poate om mai ticălos ca dobitocul ăsta, sâsâi dânsul, uitându-se în toate părţile, ca nu cumva să-l audă vreunul din protejaţii lui Sulea şi să-l pârască.

Filibaş simţi că i se gâdilă limba. “Trebuie să-i spun, se gândi, nu pot lăsa să crează de rău pe un om atât de cinstit şi de bun la inimă... Ei, trebuie să-i spun!” Zâmbi cu bunătate, tuşi clătinând din cap şi zise:

— Ei nu, băiete, nu-l cunoşti pe domnul Sulea. Tu eşti tânăr şi nu te-ai izbit de viaţă. Ascultă-mă pe mine, că sunt om bătrân şi cu douăzeci şi cinci de ani de serviciu!... Nu-l cunoşti... deloc nu-l cunoşti!... Şeful e om de zahăr, auzi? De zahăr!

Tânărul rămase o clipă uimit. Parcă nu-i venea a crede că se găseşte cineva să ia apărarea lui Sulea.

— Lasă-mă, nene, îngăimă sfios, gândindu-se că poate Filibaş e spionul şefului şi vrea să-l tragă în cursă. D-ta eşti cel dintâi suflet de om care te apuci să-l lauzi. Păi, dacă-i aşa de bun, de ce m-a amendat pe mine? De ce te-a amendat pe d-ta? De ce face zile fripte tuturor? De ce?

Se uită drept în ochii lui Filibaş. Ochii acestuia însă erau plini de bunătate, de încredere proastă, de fericire. “Nu-i spion, îşi zise tânărul, e prost, dar nu-i spion!”

— Sunteţi necopţi, băiete, ascultă-mă pe mine. Ce amenzi? Parcă au a face amenzile când e vorba de inima omului? Inima-i inimă, şi amenda-i amendă. Şi inima lui e de aur!

Şi-i povesti cu cuvinte dulci, cu amănunte înflorite, cum l-a întâlnit ieri, cum i-a dat mâna, cum... în sfârşit tot, şi pe urmă adăugă triumfător:

— Ei, acu ce zici?

Tânărul aprod îl privi cu milă şi-i răspunse foarte simplu:

— Zic că eşti prost, nene... Iartă-mă că ţi-o spun în faţă, deşi mi-ai putea fi tată!... Adică, d-ta crezi în făgăduielile lui mincinoase şi te încânţi că ţi-a dat mâna?... Aolică, măre! Crezi d-ta că el o să-şi mai aducă aminte de toate astea? Şi pe urmă ce însemnează că ţi-a dat mâna? Ia spune, ţi-a iertat amenda?...

— O să mi-o ierte, fără îndoială, zise Filibaş cu convingere.

— Ei aşi!... Păi mie nu mi-a dat odată mâna şi secretarul general? Şi nu mi-a făgăduit câte-n lună şi-n stele? Şi cu ce m-am ales?... Ba era să mă dea afară...

Filibaş nu mai zise nimic. Se întoarse încet şi se duse la uşa biroului lui Sulea, ca şi când ar fi căutat acolo adăpost şi apărare împotriva celor ce vor să-i destrame fericirea. Îi părea rău că s-a spovedit băiatului. Ar fi fost mai bine să fi tăcut, să vază toţi cum o să-l primească şeful când o să vie. Atunci, de bună seamă, n-ar mai fi cârtit şi nu i-ar mai fi făcut sânge rău.

Tânărul, însă, se grăbi să spuie numaidecât şi celorlalţi ce i-a povestit Filibaş. Unul câte unul, veniră toţi aprozii la dânsul să-l întrebe dacă-i adevărat şi să-i zică pe urmă că e un dobitoc dacă se încrede în palavrele lui Sulea.

Necredinţa tovarăşilor se aşeză ca un ghimpe în sufletul lui Filibaş. Simţea că se năruie ceva în jurul lui, se năruie mereu şi el nu e în stare să scape de primejdie. Încercă să se liniştească, zicându-şi că aprozii îl pizmuiesc, dar ghimpele, cu toate acestea, pătrundea tot mai adânc, mai adânc.

“Se poate?... Ei, nu se poate, nu se poate!...”

Începea să-şi dea seama că a minţit când a spus că şeful ia făgăduit să-l avanseze. Nu i-a făgăduit, da, dar negreşit a vrut să-i făgăduiască. Şi deodată îşi aduse aminte de amenzile ce i le croise şeful, de ocările şi de înjurăturile ce i le aruncă de câte ori îl vede, de ameninţările lui că o să-l dea afară, şi se înfricoşă. Simţea că se zăpăceşte de tot. Gândurile îi alergau prin creieri tot mai neînfrânate, se învălmăşeau, se alungau. O clipă credea că îl avansează, apoi că-l dă afară, şi iar că-l avansează. Se rezemă de pervazul uşii şi-şi duse mâna la fruntea care-i ardea. Nu mai ştia ce să înceapă. Închise ochii. Îl cuprinse o moleşală mare. Îi era somn, parcă n-ar fi dormit de-o săptămână. Rămase aşa, cu ochii închişi, gândindu-se mereu la Sulea, la avansare, la vizitiu, la nevastă, la aprozi… De jur împrejur stăpânea tăcerea aceea care se lăfăieşte prin toate coridoarele birourilor, o tăcere întreruptă când şi când de tusete, de paşi repezi, de râsete înăbuşite, de câte-un ţipăt al superiorilor, dar care, după ce te obişnuieşti cu dânsa, pare grea ca plumbul. Şi, încetul cu încetul, gândurile lui Filibaş iar se limpeziră. Acuma iar nu mai avea îndoieli că n-o să-l avanseze. I se părea că vede pe Sulea venind, şi strângându-i mâna, şi spuindu-i că o să aibă grijă de dânsul. Şi, gândinduse, sufla greu, ca şi când ar fi avut o piatră pe piept. Era iar fericit şi vesel...

— Dormi, porcule? îi vui deodată în urechi un glas răguşit. Nu ţi-e ruşine?... Aide, cară-te d-aci!

Filibaş tresări fript, se şterse repede la ochi şi bâlbâi, dându- se înapoi:

— Nu dormeam, domnule şef, trăiţi... Nu dormeam... Mă gândeam...

— Mai ai obraz să şi minţi?... Ei las' că te învăţ eu...

Sulea se pusese la pocher cu directorul şi pierduse toţi banii. Ochii îi erau roşiţi de nesomn, faţa boţită. Aruncă o privire încruntată spre aprod, apoi se întoarse repede şi intră în birou, în vreme ce Filibaş murmura tot mai domol şi mai jalnic:

— Mă gândeam la necazuri, trăiţi, mă gândeam la necazuri…

Câteva uşi se deschiseră în pripă şi într-însele apărură capete curioase. Aprozii se uitară la dânsul batjocoritor şi ochii lor parcă ziceau: “Ei, vezi, dobitocule?” Filibaş stătea încremenit. Buzele-i tremurau, iar în gând se întreba: “Ce-i asta?... Ce-i asta?…”

I se părea c-a visat şi începu iar a se freca la ochi. Dar apoi se hotărî să-şi facă ceva de lucru în birou şi să vază dacă întradevă r Sulea fusese acela care l-a huiduit. Se strecură încetinel ca o umbră şi se duse aţă la sticla cu apă. Cu coada ochiului însă se uita spre birou. Văzu pe Sulea scotocind furios printre hârtii şi-l auzi mormăind:

— Pretutindeni praf şi murdărie... Nemaipomenit...

Filibaş luă sticla. Mâinile îî tremurau. Porni în vârful degetelor spre uşă şi, mergând, parcă vedea mereu faţa veselă de ieri a şefului şi în mâna dreaptă parcă simţea atingerea dulce şi moale a degetelor lui. Când puse mâna pe clanţă, îl zări Sulea şi-l opri:

— Filibaş!... Ia vino-ncoace!...

Aprodul se întoarse şi se apropie de masă.

— Ce-i asta? zise şeful cu glas foarte liniştit, arătând cu o mână praful de pe masă, iar cu cealaltă potrivindu-şi monoclul.

Filibaş tăcu. Se uită lung la masă, în ochii şefului, apoi la mâna lui cea dreaptă. Văzu că mâna e subţire, că pielea e albă, numai la încheieturile degetelor e roşă şi că e brăzdată cu vine groase, albastre-spălăcite. Dar de altfel e mână ca şi a lui şi ca şi a altor oameni. Îi era frică să nu scape sticla şi o strânse cu toate degetele.

— Şi crezi tu că o să mai rabd eu murdăria asta şi pe viitor? urmă Sulea cu acelaşi glas liniştit. Crezi tu că biroul meu e grajd în care nu se curăţă decât o dată pe săptămână? Ei, nu, dragul meu! Eu n-am nevoie de trântori. Nu, hotărât. A ajuns cuţitul la os. Acu s-a isprăvit şi cu răbdarea mea... Fii bun, deci, şi-ţi strânge catrafusele şi te cărăbăneşte de p-aci, da? Eu numai vreau să te văz de azi înainte! Din partea mea, n-ai decât să te faci bancher sau ce-ţi place, dar cu mine să nu mai dai ochii... Aşa. Vasăzică, ne-am înţeles?... Să-ţi strângi catrafusele!...

Filibaş vru să se roage frumos de iertare, dar nu putu zice decât: “Am şapte copii, domnule şef, trăiţi...” Şi Sulea deodată începu să ţipe ca un nebun:

— Ei, şi ce-mi pasă mie dacă ai? Eu sunt de vină că ai copii?… Şi dacă ai, de ce eşti trântor? De ce sforăieşti şi dormi în loc să lucrezi? Aci nu se doarme, mişelule, aci se munceşte!... Afară, ticălosule, afară!

Îl luă de spate şi-l duse până la uşă. Filibaş ieşi şi închise uşa cu băgare de seamă, ca să nu facă zgomot. Inima i se zbătea în piept ca o pasăre rănită. Îi veni în minte nevasta, care o să plângă, vizitiul, care o să râdă de dânsul. Şi deodată i se păru că a căzut de undeva, dintr-o înălţime mare, şi cade, cade mereu fără să se poată agăţa de ceva, fără să ajungă odată la pământ. Se răzemă de pervazul uşii şi ochii i se umplură de lacrimi…

1911

TE-AR MAI PUTEA INTERESA