Editura Global Info / Literatură

Liviu Rebreanu

Ofilire

Soarele zâmbea... Mănunchiuri de raze aurii se întreceau prin văzduhul înveselit, mângâind pământul crăpat de dogoreala zilelor trecute, răsfrângându-se zglobii în oglinda râului ce încinge satul ca un brâu de argint.

Un iaz tare şi nou închidea calea apei neobosite. Valurile oţeloase se năpusteau mugind asupra zăgazurilor căptuşite cu bolovani, le hurducau, le pălmuiau, apoi, neputând să le biruie, se aruncau turbate pe scândurile lucioase la vale, şi se prăbuşeau în vârtejurile adânci ale hâlboanei. Zdrobite, răcnind de mânie, se zvârcoleau în braţele vojului, pe urmă scăpau trudite şi alunecau gâlgâind pe prundişul arămiu...

Din jos de iaz, la marginea râului, Saveta prundarului se închină de două ori spre oglinda încreţită a apei, ş-apoi, cu cofele pline, cu ochii în pământ, încordată uşor sub povară, se îndreptă spre pârlazul din fundul grădinii. Lângă gardul de nuiele poposi oleacă. Braţele îi căzură moarte de-a lungul trupului, capul îi căzu pe piept, iar sub dunga neagră a genelor îi răsăriră câţiva picuri mărunţi de lacrimi, care se scurseră domol pe obrajii plini şi îmbujoraţi. Şi aşa rămase un răstimp pierdută. Apoi privirea i se îndreptă spre turnuşoarele de spumă ce tropăiau în hâlboana iazului. În creierii ei prinseră a se vălmăşi o sumedenie de gânduri ciudate, nişte gânduri de care îi era groază, care o chinuiau, dar care totuşi o ademeneau neîncetat de o vreme încoace… Într-un târziu, se dezmetici şi, cu o sforţare cruntă, îşi curmă plânsul. Dar când ajunse la căscioara ţuguiată şi intră în pridvor, lacrimile o prididiră iarăşi, pe-a furişul.

Mă-sa, o femeie vânjoasă, c-o gură ca meliţa, suflecată până-n genunchi, văzând-o pleoştită şi bocită, se cătrăni foc, şi se răpşti la ea:

— Ce-i cu tine, fato? Ce te tot boceşti, parcă te-ar fi părăsit mirele? Saveta tresări spăimântată şi de-abia putu bâlbâi câteva vorbe zdruncinate. Lacrimile însă începură a-i curge şi mai năvalnic.

Mama se uită mirată la fată. Dintru-ntâi vru s-o ocărască, să-i scoaţă nălucirile din cap. Dar când îi văzu ochii stinşi, obrajii arşi, când o văzu atât de posomorâtă, o cuprinse mila, parc-ar fi înţeles durerea mută ce se alină în lacrimile acelea. Şi glasul i se înmuie, privirea i se îndulci:

— Spune-mi, draga mamii, spune-mi mie, ce te doare?...

Fata se opri în prag, stătu o clipă pe gânduri, apoi răspunse cu glas năbuşit:

— Nimica, maică... Nimica... Zău, nimica.

Mama privi lung în urma ei, clătină din cap şi bombăni îngrijorată:

— Are ceva... de bună seamă are ceva fata asta...

În porumbiştea din dosul casei Saveta se opri. Întrebarea mamei îi răscolise deodată toată durerea. Simţea limpede cum i se îngreunează mintea, cum îi lâncezeşte sufletul. Genunchii începură a-i tremura.

Se lăsă jos şi-şi lipi fruntea de pământ. Lacrimile îi secaseră. Numai oftări adânci se mai desprindeau din pieptul ei rotunjor, oftările plânsului uscat, care sugrumă sufletele. Părul ei bălan se zbătea ca peştele lângă corpul întins între muşuroaiele firelor de păpuşoi.

O adiere blândă, lină se furişă printre foile jumătate verzi, jumătate galbene ale porumbului. Spicele fâşiau tainic şi-şi plecau capetele, ferindu-se de căldura soarelui, care prinsese a le înţepa. Şi, din freamătul frunzelor-suliţe, parcă i se desluşea o povestire urâtă.

Pe Saveta o cutremură un fior de fierbinţeală din creştet până-n tălpi. Buzele ei stinse, învineţite, murmurară trăgănat:

— Nu se poate... nu se poate...

De trei săptămâni îi furnică în urechi un gând, de când îi spuse Florica pădurarului că feciorul popii se însoară, feciorul cel mai mare, cel de se face doftor, cel care... Când a auzit asta, a simţit că i se înfige o săgeată otrăvită în inimă.

“Dacă e adevărat, mă arunc în hâlboana iazului”, îşi zisese dânsa atunci, şi de-atunci o munceşte mereu gândul acesta.

Privirea i se tulbură, sângele îi clocoteşte în vine când se gândeşte la ceea ce îndură ea de-atunci. Îşi încleaştă degetele în păr, se zvârcoleşte deznădăjduită pe bulgării sfărmicioşi de pământ, şi se blestemă întruna şi-şi zice:

“Te-a bătut Dumnezeu, neruşinato, fiindcă ai păcătuit…”

Dar apoi, repede, fără nici o trecere, o năpădesc alte amintiri, lumea i se pare că se înseninează, şi-i pare rău că-şi afuriseşte iubirea. O rază dulce de nădejde îi pătrunde prin creieri, îi rânduieşte gândurile învâltorite. Şi vuietele năprasnice încetează, înfrânte de adierea trecutului, care i se desfăşoară ca o poveste frumoasă, fermecătoare...

...Era spre toamnă atunci... era pe vremea secerişului, întocmai ca şi astăzi. Ea încă nu împlinise şaptesprezece ani. De-abia în vara aceea începuse a merge la horă. Şi-i ziceau oamenii “frumoasa lui Ion Prundarul”... Aşa-i ziceau.

Şi s-a întâlnit pe câmp, venind de la holdă, s-a întâlnit cu feciorul popii. Şi feciorul popii era boier... boier mândru… Ea i-a dat bineţe, cum se cuvine, iar el i-a mulţumit ş-a întrebat- o dacă nu i-e frică seara pe hotar. Dar încă nu era seară, şi ea a râs şi i-a răspuns că nu i-e frică şi că încă nu e întuneric. El însă a zis că ba, se-ntunecă, şi că are s-o însoţească până-n sat, ca să nu-i fie frică... Şi ei îi era tare ruşine, şi de ruşine ce-i era la început de-abia putu să bolborosească ceva.

Pe urmă totuşi s-a îmbărbătat, căci boierul era tare vorbăreţ şi ştia povesti multe lucruri vesele, de care trebuia să râdă cu hohot, şi altele duioase, de care îi venea să plângă. Ş-apoi avea boierul un glas moale, moale ca mătasa, care te mângâia şi-ţi încălzea inima. Şi avea nişte ochi mari, negri, cu sclipiri ademenitoare, şi pe obrazul stâng, într-un drept cu mustăcioara de-abia mijită, un semn cât un pui de linte. Şi-i sta tare bine aşa...

Şi a tot povestit boierul... a povestit şi nu i-a stat gura nici o clipă. I-a spus c-a isprăvit cu învăţătura şi acuma se face doftor... Şi ea îl asculta bucuroasă, şi ar fi dorit să fie cât mai lung drumul până în sat...

Apoi, într-un loc, boierul s-a oprit... s-a oprit tocmai sub părul cel pădureţ din livada lui Siminoc. Pe jos era prund de pere sălbatice, mărunte şi galbene ca turta de ceară... Şi s-a oprit şi Saveta, cu toate că ceva îi spunea să nu se oprească… Ş-atunci boierul a tăcut şi a luat-o de mână. Şi mâna lui era suptă şi rece ca o steluţă de zăpadă.

Saveta tremura... tremura ca varga de mesteacăn şi inima îi zvâcnea nebuneşte. Şi feciorul popii a început a-i şopti vorbe dulci. Ea nu înţelegea rostul vorbelor lui, dar glasul îi mângâia sufletul ca o sărutare de mamă... Şi feciorul popii a cuprins-o de mijloc... Ea a dat să-l respingă şi i-a zis cu voce răguşită: “Boierule, fii bun şi mă lasă-n pace...” Dar el a strâns-o şi mai pătimaş în braţe şi a sărutat-o pe buze. Şi-n minutul acela a simţit Saveta că deodată tot sângele i se aprinde, că o pătrunde o fierbinţeală mare, că îi cad în jos braţele... Şi feciorul popii a putut face cu dânsa orice, căci dânsa nu i s-a mai împotrivit...

Era noapte cum se cade când a ajuns acasă şi mă-sa a certat-o... a certat-o ca pe-o slujnică. Atunci ei nu i-a păsat de dojană şi nu s-a spăimântat de cuvintele de ocară. Acuma însă îi răsună în urechi ca o vijelie:

— Ia seama, fato, ia seama! Să nu-mi aud vorbe slabe pe urma ta! Să nu te pângăreşti, să nu-mi faci ruşine, că de mii face, cu mâinile mele te-oi sluti şi, slută, te-oi goni din ograda mea, să te duci încotro te-or duce ochii, să cerşeşti pomana oamenilor fără milă şi să nu-ţi mai aud nici de nume!...

Şi a doua zi Saveta iar s-a întâlnit cu feciorul popii. Şi dacă nu-l vedea două zile, Saveta nu mai avea hodină. Şi odată, când feciorul popii plecase de-acasă pentru o săptămână, Saveta s-a îmbolnăvit şi s-a topit ca o floare neudată...

Ca nişte fulgerări senine i se perindă acuma toate prin minte. Şi faţa parcă i se mai îmbujorează, parcă-i vine iar poftă de viaţă.

Dar gândurile triste o cotropesc iar numaidecât şi sufletul ei amărât se zbuciumă, se prăpădeşte în prăpastiile ce i le arată ziua de mâine. Îşi aduce aminte cum o ocoleşte acuma când o întâlneşte pe uliţă, cum se întoarce pe altă parte şi se face a n-o auzi când îi dă bineţe, cum e mai străin ca cel mai rău străin. Şi inima stă să-i plesnească de durere. Şi nu mai îndrăzneşte nici să nădăjduiască măcar ca zvonurile despre însurătoarea lui să fie numai clevetiri.

Ar vrea totuşi să mai dea o dată faţă cu dânsul, să-şi citească din ochii lui osânda. Şi a fost de vreo câteva ori... a fost până la poarta ogrăzii popii, dar n-a fost în stare să puie mâna pe clanţă. O prididea plânsul, cuprinsă de sfială şi, buimăcită de ruşine, de-abia putea să se târască până acasă... Apoi iar caută să se mângâie... Da, aşa trebuie să se sfârşească dragostea ei păcătoasă. Aşa i-a fost scris, pesemne.

Ea nu-i de seama lui. Ea e proastă şi săracă. Ea i-a fost numai o jucărie, o petrecere de vreme. El e boier. El trebuie să-şi ia nevastă o cucoană... Dar deodată se opreşte şi se întinde, parcă s-ar împotrivi unei puteri vrăjmaşe.

“Nu-i adevărat!... Nu-i adevărat!…”

Şi-i vine să strige în gura mare, s-o audă toată lumea, că asta nu se poate, că asta-i o ruşine grozavă... Vorbele i se îngrămădesc în gât şi nu le poate rosti, cu toate că simte cum o sugrumă.

Soarele se grăbeşte cu paşi de uriaş spre asfinţitul roşu ca sângele. Rătăceşte o clipă printre piscurile rumenite ale munţilor, apoi se scufundă încetinel, împroşcând o ploaie de lumină ruginie pe coamele dealurilor din faţă.

În casa lui Ion Prundaru, la lumina înăbuşită a unui opaiţ, oamenii s-au aşezat la masă. Toropiţi de munca zilei, mănâncă lacom şi tăcuţi. Numai zăcănitul lingurilor de lemn şi ţocăitul buzelor se aude din când în când.

Pe la sfârşitul mesei, însă, inimile se dezmorţesc. Deodată prundarul îşi înalţă glasul:

— Duminică se cunună feciorul popii...

Un moşneag alb ca oaia, cu obrajii pământii, icneşte ceva şi clatină din cap. O femeie ciupită de vărsat îşi propteşte lingura de ghizdul blidului şi se uită întrebătoare împrejur.

— Să-i dea Dumnezeu noroc şi fericire, că-i om bun şi milostiv, zice iar prundarul, ştergându-şi mustăţile.

Saveta se scoală tremurând de pe laviţă. Faţa ei e galbenă ca frunza veştedă de frăgar. Iese din casă cu paşi rătăcitori şi i se pare că se năruie casa în urma ei...

Din dosul unui deal răsare luna şi se înalţă zgribulită, ca un sloi de gheaţă, în văzduhul înstelat. Un paienjeniş de lumină albă, rece, se aşterne peste desişurile codrilor adormiţi.

Pe cărarea din porumbişte, Saveta aleargă ca o smintită spre iaz. Ţărâna scârţâie dureros sub leopăitul picioarelor ei desculţe. În buruieni, licuricii sclipesc ca nişte punctuliţe verzi, ca nişte ochi vrăjmaşi, înfuriaţi...

Şi râul mugeşte înfricoşător în bezna nopţii. Un vânt rece, umed, învâltoreşte luciul oţelos. Zbârciturile argintite se leagănă, se încurcă şi se sparg. O mogâldeaţă ciudată se zvârcoleşte în apă câteva clipe, făcând-o să bolbocească. Valurile nemiloase o înhaţă repede şi o aruncă pe iaz la vale, în mijlocul vârtejului spumos şi alb ca laptele strecurat. Vârtejurile o leagănă, o apasă la fund, apoi iar o scot, o zvârl la mal şi o acoperă cu nisip mărunt ca pânza zăbranicului.

Luna zâmbeşte ca un om nepăsător şi se ascunde la spatele unui nour negru ca jalea.

1908

TE-AR MAI PUTEA INTERESA