Editura Global Info / Literatură

Liviu Rebreanu

Omul mic şi oamenii mari

— Ia seama, Popescule, zise şeful circumscripţiei, un om cât o prăjină, cu nasul ascuţit şi cu mustăţile mânioase, că eşti de serviciu! Ţii minte ordinul domnului prefect?… Ori l-ai uitat?… La ora unu toate localurile de noapte vor fi închise… La unu, toate!… Ia seama, va să zică…

— Am înţeles, don şef! răspunse subcomisarul milităreşte, adăogând apoi mai familiar: Puteţi dormi liniştit, că doar sunt poliţist vechi şi mă cunoaşteţi…

Şeful îl privi lung, mormăi ceva, îi întinse mâna şi ieşi mândru, însoţit până afară de subcomisarul Dumitru Popescu, cu capul gol, strălucitor de respect şi repetând mereu:

— N-aveţi nici o grije, don şef… Icoana mea e datoria şi ordinele superiorilor… Vă salut!… Trăiţi!...

Rămas singur, subcomisarul se scărpină în cap oftând, se uită la ceas şi-şi zise:

— E de-abia opt… Până la unu aş putea trage un puişor de somn… Numai de nu m-ar supăra nimeni…

Îşi scoase tunica, să n-o boţească, şi o agăţă în cuier, pe urmă se trânti pe divanul de piele hodorogit, cu faţa-n sus, ca să nu doarmă greu.

În biuroul circumscripţiei era căldură şi tăcere, în antreu, pe un scaun fără spetează dormita un sergent, iar din beci se auzea cântecul desperat şi falş al unui arestat.

Subcomisarul aştepta somnul cu ochii închişi, mişcând din buze şi suflând pe nas din ce în ce mai apăsat. Prin creieri însă gândurile îi alergau valvârtej stârnind întrebări şi căutând răspunsuri. De ce l-a privit aşa de ciudat şeful?… O fi ştiind că-i vine greu să execute ordinul domnului prefect, că, de n-ar fi cele de pe de lături, s-o dai dracului de poliţie… Parcă şeful zice: „Ia-mi, Doamne”?… Leafa, vai de ea… Cum să-ţi hrăneşti nevastă şi copii, să-i îmbraci omeneşte şi să-i încalţi, să plăteşti chirie?… Omul mic e uitat de Dumnezeu, şi dacă nu ştie să se poarte… Şi şeful s-a uitat aşa de ciudat… Foarte ciudat… foarte…

Tocmai după miezul nopţii se trezi speriat, sărind drept în picioare. Văzând că n-a întârziat, se linişti şi murmură căscând:

— Dacă n-am pus pe sergent să mă scoale, de!… Am aţipit niţel… Ştiu că m-oi fi buhăit… Dar nu-i nimic, la frig trece repede…

Se uită în oglinjoara din perete. Era scund, vânjos, cu faţa plină, cu o privire blândă şi umilă. Pe frunte îi luceau acuma şiraguri de bobiţe de sudoare, ca o coroană de om necăjit.

— Hai, hai la datorie, băiete, nu lenevi! se îndemnă dânsul, îmbrăcându-se tacticos şi luptându-se cu moleşeala somnului.

Îmbondorit bine, cu o căciulă de miel în cap, părea mai înalt şi impunător. Sculă pe sergent, să aibă grije până se întoarce din inspecţie…

Afară viscolea. Gerul pătrundea la os. Pe străzile pustii şi albe, vântul aspru stăpânea furios, pleznind când din faţă, când din spate pe subcomisarul Popescu, care, zgribulit, cotea dintr-o stradă într-alta.

„E bine… Bravo! se gândea trecând pe trotuarele cârciumilor şi cafenelelor zăvorite. Oameni de treabă săracii… Cum să nu-i serveşti?”

Numai la Cafe de Paris văzu de departe lumină. Se supără şi intră glonţ la proprietarul localului.

— Bine, nene Negrescule, se poate?… Aşa execuţi dumneata ordinul poliţiei?… Tocmai dumneata, care, de, mă aşteptam la un concurs, zău aşa…

— Ce să fac, şefule? se scuză proprietarul frecându-şi mâinile. Du-te de vezi şi dumneata! Numai oameni mari, primul-procuror, judecătorul de instrucţie de la a treia, şeful de cabinet de la Interne… Pot eu să-i dau afară, spune?

— Trebuie, nene, dacă-i aşa ordinul! zise poliţistul mai domol.

— Eu nu îndrăznesc, şefule, iartă-mă… Dă-i afară dumneata, şi mă închin! Nu poţi zice că-i rea-voinţă…

Subcomisarul intră nehotărât în sala mare, scăldată în lumină şi răsunătoare de veselie. Într-o boxă din fund, înconjuraţi de o ceată de chelneri, cinci domni cu feţele roşii şi două doamne foarte vopsite şi decoltate răcneau în cor la lăutarii care nu puteau dibui o anume romanţă de amor. În răstimpuri, însă, ciocneau paharele cu şampanie şi, în vreme ce ei beau, chelnerii şi lăutarii zâmbeau eu admiraţie… Subcomisarul se opri uluit, cu ochii la dânşii: n-a minţit proprietarul… Uite procurorul, oarecum superiorul lui… Şi acuma să se ducă el, biet subcomisar să-l poftească afară? Să se pună el cu toate mărimile astea!… Dar dacă mâine, fiindcă le-a stricat cheful, o să bată un telefon prefectului: uite-aşa şi-aşa, subcomisarul Popescu a făcut şi a dres… Mărimile astea cu o singură vorbă pot să-l sufle din slujbă şi să-l nenorocească pe toată viaţa, să rămâie pe drumuri cu nevasta şi copiii… Ce să te pui tu, mititel şi calic, cu nişte oameni mari ca ăştia?… Mai bine, cum zice şi nevasta, să cauţi să le intri în voie, că de ei atârnă soarta celor mici… Ba te pomeneşti că dacă le zic acuma ceva, se supără şi mă înjură de mă fac de râsul chelnerilor!…

— Oricum, nene Negrescule, trebuie să le spui dumneata frumos că-i ordinul domnului prefect, zise subcomisarul înfricoşat şi zăpăcit. Trebuie, nene! Altfel intru eu în bocluc şi ar fi păcat, nene!…

În cele din urmă, proprietarul se înduioşă şi se duse la masa boierilor. În clipa următoare toate privirile se îndreptară spre subcomisarul Popescu, ş-apoi câteva glasuri răcniră răguşit:

— Comisarul!… Să vie comisarul să bea cu noi şampanie!…

Popescu salută cu groază şi cu respect spre masă, retrăgându-se în acelaşi timp spre uşă, ca să scape de manifestaţia primejdioasă.

Când gălăgia era mai aprinsă, în prag apăru brusc însuşi prefectul poliţiei, înalt, spătos, îmblănit, înşoşonat, cu căciula de lutru trasă peste urechi şi cu o havană între dinţi. Subcomisarul salută încremenit, vrând să zică „trăiţi” şi neputând scoate glas. Prefectul însă merse drept la masa chefliilor, unde fu primit cu însufleţire furtunoasă. Dădu mâna cu toţi, mângâie pe doamna blondă, ciocni un pahar de şampanie şi apoi se depărtă în uralele domnilor. Popescu îi deschise uşa cu plecăciune.

— Ia vino puţin cu mine! şopti prefectul, ieşind.

Pe trotuar, lângă automobilul care pufăia nervos, prefectul scoase un carnet şi-i zise sec şi tăios:

— Aşa-mi execuţi dumneata ordinele, ai?… Căşti gura la oameni, în loc să…

— Domnule prefect… trăiţi! bâlbâi subcomisarul tremurând, e don prim-procuror… e… oameni mari…
Eu am spus că dumneavoastră aţi ordonat…

— Ai spus, ai?… Oameni mari, ai?… Lasă, că te învăţ eu cum să-ţi faci datoria, domnule! N-ai grije, te învăţ!… Numele dumitale?

— Popescu Dumitru, trăiţi… Eu cum am putut, don prefect… oameni mari…

Însemnându-l în carnet, prefectul îi mai spuse că are să-l înveţe şi apoi se urcă în automobil…

A doua zi subcomisarul primi, în scris, învăţătura prefectului: amendat cu leafa pe trei zile.

— Ce ţi-am spus eu, Popescule? întrebă şeful circumscripţiei citindu-i pedeapsa. Apoi dacă nu înţelegeţi de vorbă, ce să vă fac, domnilor? urmă adresându-se şi celorlalţi subcomisari de faţă. Datoria, domnilor! Nu-mi umblaţi mie cu oameni mari şi cu fleacuri! Acuma să te înveţi minte! zise apoi iar către Popescu. Să fi adus imediat jandarmi şi cu baioneta să-i fi scos afară!… în faţa ordinului nu există nici procuror, nici ministru, nici rege!… Ordinu-i ordin, domnilor!…

Subcomisarul Popescu recunoscu că a greşit şi primi amenda cu resemnare. Aşa se şi cuvine. Dacă s-a uitat că-i cutare şi cutare, în loc să fi executat ordinul!… Ce oameni mari? Legea nu cunoaşte oameni mari şi oameni mici. În faţa dreptăţii toţi oamenii sunt la fel… Slujbaşul să nu se uite nici în dreapta, nici în stânga, ci drept înainte, cum îi spune legea… Asta-i!…

Totuşi, nevestei nu-i mai spuse ce-a păţit. Numai când femeia îi aduse iar vorba de oamenii mari, i-o reteză scurt, zicându-i cu încredere:

— Omu-i om, nevastă, fie că-i mare, fie că-i mic!…

Peste câteva zile însă şeful întrebă, ridicând nasul dintr-o circulară:

— Care-i de serviciu azi, băieţi?

— Eu, don şef! strigă Popescu.

— Diseară-i bal mascat la Eforie, ştii?

— Nu ştiu, don şef, că-s familist şi nu obişnuiesc…

— Diseară facem serviciu la bal, ai înţeles?… Dar să fii cu ochii-n patru, că-i foc! Rândul trecut s-au furat acolo paltoane şi haine de zeci de mii de lei şi acuma domnul prefect ne face pe noi răspunzători de orice pagubă… Va să zică, aşa să ştii, Popescule!… Ai zece jandarmi!… Să meargă strună!…

— Lăsaţi, don şef, că-mi cunosc datoria la perfecţie! zise subcomisarul clipind jovial.

Seara, subcomisarul Popescu plecă la Eforie cu jandarmii şi cu un plan foarte chibzuit. Puse doi oameni la intrare, însărcinaţi să nu dea drumul nimănui fără bilet sau legitimaţie; astfel e sigur că nu se va putea strecura niciun pungaş… Ceilalţi jandarmi fură orânduiţi în diferite colţuri ale garderobei, să supravegheze pe oricine s-ar apropia de haine fără drept. El însuşi se plimba de ici-colo, cu mâinile la spate, cu chipiul pe ceafă, mulţumit ca un comandant victorios.

Într-un târziu, jandarmii de la intrare opriră pe un boier gras, burtos, cu blana până la pământ şi cu joben în cap:

— Bilet sau legitimaţie!…

— Ce bilet, mă? răspunse boierul ridicând barba şi uitându-se peste capul lor. N-am nevoie de bilet…

— Fără bilet nu se poate… Avem ordin…

— Ce ordin, ce nu se poate?! se miră domnul întărâtându-se. Ia dă-te la o parte, ţoapă! Aide, că pe urmă…

Subcomisarul, văzând stăruinţa boierului, interveni grav:

— Vă rog, domnule, jandarmii au ordin… Dacă n-aveţi bilet, trebuie să vă legitimaţi, altfel…

— Eu nu mă legitimez în faţa unui subcomisăraş ca dumneata! Ştii dumneata cine-s eu?

— Nu vă cunosc, domnule, făcu subcomisarul mai apăsat, şi vă rog să vă legitimaţi dacă vreţi să intraţi în bal…

— Impertinentule! izbucni boierul nemaiputându-şi stăpâni indignarea. Am să-ţi arăt eu cine sunt! Am să…

Vru să treacă în sală şi întinse braţul să dea la o parte pe jandarmi. Atunci însă subcomisarul, jicnit, răcni:

— Pune mâna pe el, jandarm! Pune mâna!… M-a ultragiat în exerciţiul funcţiunii!… Pune mâna!…

În clipa aceea sosi, în capul gol şi cu părul mare, preşedintele balului şi, luând respectuos de braţ pe domnul gras şi furios, zise subcomisarului:

— Se poate să nu cunoaşteţi pe domnul Davidoglu, şefule? Vai de mine!… Şi să-l superi în aşa hal?… Dar cine nu-l cunoaşte?… E prim-efor, şefule, om mare… Se poate?… Poftiţi, domnule Davidoglu, şi vă rog foarte mult să scuzaţi că…

— Ai să vezi tu mâine cine-s eu, obraznicule! strigă Davidoglu subcomisarului, dispărând la braţul preşedintelui, care încerca să-l potolească.

După ce-i trecu mânia, subcomisarul Popescu se simţi mândru şi fericit că şi-a făcut datoria pe deplin, şi a doua zi se aşeză tacticos la biurou, chiar în faţa şefului, să scrie raportul cuvenit despre cele întâmplate la bal. Când să înceapă, însă, telefonul zbârnăi deodată, parcă mai aspru ca de obicei. Aparatul era în perete, lângă masa lui, încât auzea tot.

— Allo!… Allo!… Aici şeful circumscripţiei… Vă salut, domnule prefect!…

— Bine, domnule, ce s-a întâmplat aseară la Eforie?… Se poate să fie atât de necuviincios subcomisarul dumitale, cu un om mare ca domnul Davidoglu?

Popescu auzi foarte desluşit glasul prefectului prin telefon şi, din felul cum a lungit numele lui Davidoglu, a înţeles că era chiar acolo în biurou.

— Domnule prefect, vă rog, zise şeful, şovăind totuşi puţin, subcomisarul nu şi-a făcut decât datoria şi a executat întocmai ordinul dumneavoastră… Am fost şi eu, după incident, la Eforie şi m-am informat personal. Absolut toată lumea care a fost martoră întâmplării mi-a declarat că domnul Davidoglu nu numai că a refuzat să se legitimeze, dar a şi ultragiat pe subcomisarul Popescu, încât vedeţi, domnule prefect…

— Ei, asta-i acuma! mormăi glasul în telefon. Subcomisarul e dator să cunoască pe oamenii noştri mari şi să se poarte cuviincios! Era de datoria lui să…

Popescu, zăpăcit de spaimă, nu mai auzi lămurit decât sfârşitul;

— Comunică deci subcomisarului că l-am amendat cu leafa pe cinci zile, pentru că s-a purtat necuviincios cu publicul!

— Prea bine, domnule prefect! murmură şeful, agăţând receptorul. Apoi, întorcându-se şi strângând din umeri, adăogă: De, Popescule, ce pot eu să fac mai mult?… Ai auzit?

— Auzit, don şef, rosti subcomisarul foarte răguşit şi privind speriat mereu aparatul telefonic. Ce să mai zic, don şef? De… de… de…

Şeful se plimba mormăind printre biurouri, ceilalţi scriau tăcuţi, şi peniţele scârţâiau ca nişte plânsete înăbuşite. Subcomisarul Dumitru Popescu se uita acuma împrejur, neputincios, parc-ar fi cerut ajutor. Se aplecă apoi să înceapă totuşi raportul, dar se opri înainte de-a înmuia în cerneală şi zise deodată uşurat, ca şi când i s-ar fi ridicat o piatră de pe inimă:

— Doamne fereşte de ceasul rău, don şef!… Doamne fereşte!…

1920

TE-AR MAI PUTEA INTERESA