Editura Global Info / Literatură

Liviu Rebreanu

Pantofii galbeni

La Hotel de Franţa se dădură jos din tramvai şi o apucară spre strada Carol. Lazăr Tulbure era plictisit şi-şi mustră nevasta.

— Ce era nevoie să ne dăm jos aici, când cu biletul puteam merge până-n uşa prăvăliei… Crezi că mie îmi face plăcere să mă izbesc p-aici de atâta lume fiindcă d-ta vrei să te strâmbi la filfizonii ăştia nesăraţi…

— Fii mojic, dragă, fii cât mai mojic! zise d-na Tulbure acrită, dar zâmbind drăgălaş ca să nu observe lumea că se ceartă pe stradă. Nu mă mir de loc. M-aş mira când ai fi gentil.

— Slăbeşte-mă cu gentileţele, cocoană! Parcă mie-mi arde de gentileţele d-tale. Mie-mi arde că mă târăşti după d-ta prin prăvălii pentru o pereche de ghete, în loc să mergi ca toate femeile de treabă să-ţi cumperi, şi pe mine să mă laşi în plata Domnului.

— Ştiu, ştiu, scumpule, că-ţi pare rău! Tu însă ştii să cheltuieşti pe la cafenele şi la berării…

Treceau strada. Lazăr Tulbure profită că văzu venind un automobil, apucă pe nevastă-sa de braţ şi o smuci înainte, zicând:

— Ia seama, dragă, să nu te calce automobilul!

— Mersi, bărbăţele, eşti foarte drăguţ! răspunse femeia ciupindu-l de braţ.

Merseră tăcuţi pe Carol. Bărbatul, pleoştit, târându-şi alene picioarele, femeia, ţanţoşă, învârtind capul în dreapta şi-n stânga, zâmbind şi râzând apăsat ca un husar. În faţa unui magazin d-na Tulbure se opri şi vorbi:

— Haidem aci, că-l cunosc pe prăvăliaş de când eram prin pension şi o să-mi dea mai ieftin…

Intrară, şi d-na Tulbure salută prieteneşte pe un domn scund, cu nasul gros şi cu faţa roşă plină de sudoare.

— Vreau să cumpăr nişte pantofi. Dar să-mi dai tot buni, ca şi când eram în pension.

Cel salutat zâmbi încurcat şi răspunse domol:

— Mă rog, marfa noastră e cea mai prima din tot Bucureştiul. Poftiţi, luaţi loc… îmi daţi voie?…

Doamna se aşeză pe un scaun, iar prăvăliaşul îi scoase un pantof zicând:

— Purtaţi numărul treizeci şi opt, mi se pare…

— Treizeci şi opt? Auzi, dragă puiule — se întoarse către bărbat — zice că eu port treizeci şi opt! Nu vezi d-le piciorul meu? Treizeci şi patru, domnule, înţelegi?

— Mă rog, scuzaţi…

— Să-mi dai o pereche de pantofi galbeni cu ramă, cu tocuri înalte Louis Quinze, foarte frumoşi… Ştii, ca la pension.

Prăvăliaşul aduce o pereche de pantofi mângâindu-i şi zice:

— Asta-i o marfă străină… cred că aveţi să fiţi mulţumită.

Doamna încercă un pantof.

— Ce zici tu, puiule? întrebă pe bărbat.

Lazăr Tulbure se mută de pe un picior pe cellalt, îl strângea niţel gheata stângă. Mormăi:

— E foarte bine…

— Da? îmi face picior drăguţ?…

— Da, da…

— Nu cred să existe picior mai frumos în tot Bucureştiul! zice prăvăliaşul.

Doamna roşi. Se simţi măgulită. Aruncă o privire cochetă spre prăvăliaş, pe urmă zise:

— Da, dar să-mi dai şi decoltaţi să încerc… mi se pare că-mi cam îngroaşă piciorul…

Prăvăliaşul îi aduse pantofi decoltaţi. Pe urmă îi aduse pantofi fără ramă cu tocuri Louis Quinze. Pe urmă cu ramă şi cu tocuri moderne. Pe urmă galbeni-închis. Pe urmă galbeni-deschis. Pe urmă halbşuhe…

Doamna îi încercă rând pe rând, zâmbi către negustor, întrebă pe bărbat dacă îi fac picior drăguţ. Domnul n-avea ţigări, strâmba mereu din nas şi se interesa de preţuri. Negustorul asuda ca un cal de tramvai, zâmbea, înjura printre dinţi şi aducea mereu forme noi, culori noi, numere noi.

— Ia să-ncerc şi o pereche formă americană, zise în sfârşit doamna către negustor.

— Mă rog, cu cea mai mare plăcere, se grăbi negustorul cu zâmbetul acru de năduşeală.

— Sunt curioasă cum îmi şade cu formă americană. În viaţa mea n-am purtat decât formă dreaptă, franţuzească… Am văzut însă pe Marioara cu americane şi-i şedea admirabil…

Domnul Tulbure mormăi ceva. Nu-i trecuse încă supărarea şi, fiindcă n-avea ţigări şi nici n-avea pe cine să trimeată să-i cumpere, nu era nădejde să se însenineze. Doamna observă aceasta şi-i şopteşte:

— Nu poţi tu să nu fii mojic nici în lume!

Forma americană îi place grozav doamnei. Se plimbă de câteva ori încălţată în dreptul cu forma americană. Zâmbeşte. Aruncă priviri recunoscătoare negustorului, care-şi şterge fruntea de sudoare.

— E foarte drăguţ, nu?

— Da.

— Dar mi se pare că-mi lăţeşte piciorul. Şi tocurile sunt prea joase. Uite ce mică sunt!

Negustorul zâmbeşte şi mai acru, îşi freacă mâinile.

— Daţi-mi voie, domnişoară…

Doamna zâmbeşte spre domnul. E fericită că-i zice domnişoară, fiindcă asta dovedeşte că e drăguţă şi tânără.

— … Aşa sunt toate formele americane. Cât priveşte lăţimea, asta până vă obişnuiţi, vi se pare numai. Pantoful ăsta e tot ce se poate mai şic şi mai elegant. Vă asigur că o să fiţi foarte mulţumită…

Doamna s-a convins. Se ciorovăieşte un sfert de ceas la preţ, pe urmă vrea să încalţe şi pe stângul, ca să plece cu pantofii cei noi din prăvălie. Stângul însă o strânge.

— Ah… imposibil să-l încalţ — se vaită doamna — mă strânge. Ăsta mi-e piciorul bolnav… Ştii, de când am născut copilul… Te rog să-mi dai un număr mai mare…

Negustorul e istovit. Prevede noi încurcături. De-acum se scuză.

— Scuzaţi, doamnă, un moment. O să vă servească băiatul, că eu am niţică treabă…

Ia la o parte un băiat şi-i spune:

— Serveşte, mă, pe cucoana aia de colo, că pe mine m-a omorât. Bagă de seamă că are un picior mai gros…

Băiatul, în sfârşit, îi aduce pantofii potriviţi. Domnul plăteşte optsprezece lei. Doamna surâde plecând şi-şi priveşte mereu pantofii galbeni. Toţi în prăvălie strigă uşuraţi:

— Mersi, salut…

Pe trotuar doamna îşi priveşte mereu pantofii, întrebând pe bărbat:

— Tu ce zici? Sunt drăguţi!?

— Da, desigur.

— Nu-mi îngroaşă piciorul?

— Ei, aş! Sunt foarte buni.

— Dar tocurile? Nu-i aşa că sunt joase?

— Ce joase? Sunt eminente. Tocuri potrivite. N-ai nevoie de picioroange cred.

Merg douăzeci de paşi. Doamna se uită mereu la pantofi. Din când în când se uită şi la trecători şi i se pare că toţi se hoalbă la pantofii ei. Asta o umple de bănuieli. Începe să descopere şi ea toate cusururile pantofilor. Se opreşte. Începe să se scâncească.

— Uite, uite ce urâţi sunt! Eu nu vreau pantofii ăştia. Uite ce picior de slujnică îmi fac!…

— Bine, dar tu i-ai ales… intervine bărbatul.

— Da, în prăvălie erau drăguţi, dar acu uite ce urâţi sunt!… Nu-i port, mai bine să mor…

— Ei, ce vrei acuma?! Ai călcat şi prin apă cu ei… Nu ţi-i mai schimbă…

Doamna e gata să plângă. Domnul triumfează.

— Hai să ne întoarcem, poate totuşi ţi-i schimbă...

— Crezi?… Tu vrei să mergem? întreabă doamna înviorată.

— Să vedem.

Pleacă repede îndărăt. Pe drum, doamna zice foarte hotărâtă:

— Desigur că trebuie să-i primească. Ce? I-am purtat? Şi nu mă poate el sili să port pantofi care nu-mi plac. Pe urmă nu-i cer paralele înapoi. Să-mi dea însă alţii. Negri, de căprioară. Sunt mai buni şi mai eleganţi…

Negustorul, când îi vede, încremeneşte.

— Imediat, imediat, zice către doamna, care acuma e modestă şi zâmbeşte foarte prietenos. Numai să servesc pe domnul…

Negustorul serveşte pe domnul, pe urmă pe alţii. Doamna şi domnul aşteaptă o jumătate de ceas. Domnul îi face imputări doamnei, iar doamna înghite.

În sfârşit, negustorul vine frecându-şi mâinile, fericit că s-a putut răzbuna şi el puţin. Doamna îl întâmpină confidenţial:

— Nu-mi plac pantofii ăştia. Te rog să mi-i schimbi. Să-mi dai negri, de căprioară.

Negustorul aduce pantofii. Doamna îi găseşte eminenţi. Iar zâmbeşte. Pe stradă merge ţanţoşă. Când se uită însă din nou la pantofi, zice către bărbat:

— Aoleu, ce nătăfleţ mai eşti şi tu! Te-ai apucat…

TE-AR MAI PUTEA INTERESA