Editura Global Info / Literatură

Liviu Rebreanu

Pozna

Simţea o sfârşeală aspră prin genunchi şi în şale. Îi curgeau sudorile pe frunte, îi zbârliseră sprâncenele şi-i făcuseră brazde umede pe obrajii năclăiţi de praf şi de oboseală. Căra lăzi de smochine din pivniţa marelui magazin de coloniale „Corbul alb” şi le aşeza într-un camion ce trândăvea în curte.

— Oooh, viaţă, arde-te-ar focul! murmură dânsul oprindu-se în poarta pivniţei şi ştergându-şi năduşeala feţei cu mâneca zdrenţoasă a hainei.

Niciodată parcă munca nu-l chinuise mai mult ca azi. Inima-i fierbea de necaz şi de o răzvrătire neînţeleasă, ca şi când i-ar fi pleznit fierea şi i s-ar fi revărsat pe furiş în toate tainiţele sufletului. Dar fiindcă era om cumpănit, obişnuit să-şi înece în răbdare pornirile mânioase, Toader Căpăţână îşi scoase luleaua din brâu, o umplu tacticos şi o aprinse, bombănind vorbe fără şir despre soarta omului…

Era o după-amiază de vară fierbinte. Soarele bătea cumplit, de părea că şi-a pus în gând să potopească lumea toată. Arşiţa străpungea zidurile şi se aduna de pretutindeni, înadins parcă, în curtea strimtă, gâtuită între aripi de case murdare cu uşi multe, de la care porneau dâre de lături spre gura canalului, băltocită, unde aburea un miros ameţitor. Camionul aştepta cu fundul aproape de pivniţă, aşa încât cele trei mârţoage băteau cu copitele în capacul ciuruit al canalului şi strănutau des, ridicând boturile şi alungind cu cozile roiul de muşte ce li se plimbau pe burtă… Zăpuşeala se îngroşa din ce în ce, amuţind toate zgomotele, coborând din văzduhul încins o tăcere înăbuşitoare.

Toader Căpăţână pâcâia zdravăn din lulea, răzimat de uşciorul pivniţei, înfruntând dogoreala cu nişte priviri aprinse, cu creierii vălmăşiţi. Alteori tutunul îl potolea; acuma parcă-l întărită mai rău, tulburându-i gândurile, tremurându-i pe buze cuvinte aspre, sudălmi şi blestemuri. Era furios şi nu-şi dădea seama din ce pricină anume. Simţea doar că-i clocoteşte sângele şi că în suflet îl roade, ca un cariu vrăjmaş, nevoia de-a se împotrivi, de-a ridica fruntea şi de-a se hărţui cu toată lumea.

Tăcerea mare dimprejur îi sporea mânia. Bătaia soarelui îl supăra de-i venea să se năpustească asupra cailor, care-şi făceau vânt cu cozile şi dădeau mereu din cap, ca şi când ar fi vrut să-şi bată joc de dânsul. Auzea cum bufneşte şi înjură stăpânul în pivniţă. Aceasta îl mai răcorea puţin. Lasă să vază şi el ce-i necazul, că destul asupreşte pe alţii… Şi, gândindu-se astfel, simţea limpede că toată otrava din suflet i se întoarce asupra patronului. Se mira cum nu l-a urât de loc până azi!

— Toadere!… Toadere! vuia din pivniţă glasul stăpânului, ameninţător şi înăbuşit, parcă l-ar fi strâns de beregată o gheară duşmană.

— Strigă până-i crăpa! mormăi Toader cu un zâmbet bucuros în ochi, mândrindu-se că nu răspunde stăpânului. Şi de-ai crăpa, atâta pagubă!… Ţi-am muncit ca un câine, acu pot să mă mai odihnesc niţel, că n-o să piară lumea…

Ştia bine că stăpânul trăsneşte fiindcă ar vrea să isprăvească mai degrabă cu camionul, ca să nu întârzie de la gară. Şi tocmai de aceea Toader nu mai dorea decât să-l facă cumva să întârzie. Grija stăpânului îl umplea de fericire. Strângea ţeava pipei între dinţi şi asculta foarte mulţumit cum se frământă glasul stăpânului chemându-l. Parcă niciodată nu-l mângâiase o plăcere mai caldă…

Pe urmă auzi paşi apropiindu-se.

„Poftească să vie, că nu-mi pasă! îşi zise Toader Căpăţână neclintit. Ce să-mi pese? Dac-o întârzia, ce mă doare pe mine? Ce mă doare?… He-he… pe mine nu mă doare!”…

Ieşi chirigiul cu două lăzi în braţe, abia târându-şi paşii. Apoi îndată, ca o sfârlează, stăpânul, alergând glonţ la camion, să pună mâna să aşeze lăzile.

Toader nu mişcă; doar că strânse mai tare luleaua între măsele. Peste câteva clipe însă stăpânul, roşu la faţă şi la păr, cu un nas mare, coroiat, îl văzu şi-i zise fierbând:

— Da’ ce-i, Toadere, tu nu răspunzi când te strig?

— N-am auzit, minţi Căpăţână răspicat.

— Eu mă zbat de nu-mi găsesc locul, iar tu tragi din lulea, ai?!

— Nu trag, domnule! făcu Căpăţână, ascunzând încetinel luleaua în buzunar şi adăogând: Muncesc!

— Munceşti, fire-ai al dracului, ai?! Asta-i munca ta: un pas să mergi şi de două ori să gemi şi să te vaiţi…

— Cum mă năpăstuieşti aşa, domnule? se cruci Toader cu mirare şi supărare în glas. D-ta nu vezi că curge apa de pe mine, parc-aş fi ieşit din baie?… Şi tot mă mai…

— Ce? Ce? izbucni deodată stăpânul ca un viespe. Ce zici? Mai îndrăzneşti să răspunzi? Mai eşti şi obraznic?… Porcule! Ticălosule!…

Se apropie de el cu pumnii strânşi, gata să izbească. Toader Căpăţână însă răspunse iar, mai dârz:

— Nu mă ocorî, domnule!… De ce mă ocărăşti?…

Stăpânul se repezi la dânsul şi începu să-l lovească cu pumnii peste obraji, peste cap, pe unde-l nemerea, răcnind într-una:

— Eşti obraznic?… Obraznic?…

În clipa când Toader a simţit întâia izbitură, i-a pierit din suflet deodată toată mânia. S-a lipit de perete şi, gândindu-se că trebuie să-şi ferească cel puţin capul, a ridicat braţele, bâiguind din ce în ce mai posomorit:

— Stai, domnule, nu da!… Ce dai, domnule?… De ce mă baţi?… Ce-s eu, domnule? Câinele d-tale?…

Dar loviturile curgeau mereu mai grele. Nu-l dureau, cât îl înfricoşau şi-l amărau. Se făcu din ce în ce mai mititel, fără să mai crâcnească. Şi nu se mai gândea decât să scape mai degrabă din mâinile stăpânului… îşi luă vânt şi, într-o clipă mai priincioasă, o tuli în pivniţă.

Între lăzile de smochine se dezmetici curând.

„Ce-a fost asta?” îşi zicea neîncetat, apucându-se de lucru, ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic.

Îi ţiuiau urechile, dar tot auzea desluşit cum mai înjură pe-afară stăpânul. Ieşi cu câteva lădiţe în braţe, le încărcă binişor în camion. Chirigiul se sfădea pe înfundate cu caii. Stăpânul mai mormăi o ameninţare şi intră în prăvălie, trântind uşa…

Toader Căpăţână îşi urmă munca cu mai multă râvnă chiar ca până acuma, dar inima-i era sfâşiată de amărăciune. Schimba din când în când câte-o vorbă cu chirigiul, domol, şi-şi ştergea mai des sudoarea feţei cu mâneca zdrenţoasă a hainei. Sufletul lui căuta un sprijin şi nu găsea. Bătaia aceasta i se înfipsese în creieri ca un ac de albină, se umfla mereu, strâmbându-se într-o întrebare usturătoare:

„De ce?”…

O sucea şi o învârtea, şi n-o putea îndrepta. A îndurat şi alte dăţi lovituri mai multe şi mai grele, dar nu i-au lăsat în urmă nicio întrebare.

„De ce m-a bătut? îşi zicea acuma abătut. Ce-am greşit, să mă bată?… Mi s-au muiat şi oasele de muncă, şi tot nu ajunge?”

Întrebările se răscoleau unele pe altele, se coborau tot mai adânc în sufletul omului… De vreo douăzeci de ani roboteşte la acelaşi stăpân, aceeaşi caznă zilnică. Era un băieţantru când a venit întâia oară aici, şi „Corbul alb”, o dugheană ca vai de ea, iar stăpânul, un biet negustor, de nu prea avea nici după ce să bea o gură de apă. Douăzeci de ani… De-atunci stăpânul s-a ridicat, a făcut burtă şi chelie, dugheana s-a întins şi a ajuns marele magazin de coloniale cu filiale şi sucursale… Toată lumea s-a schimbat, numai el a rămas acelaşi, cu aceeaşi muncă crâncenă, din care Dumnezeu ştie cum îşi hrăneşte cei şase copii. Douăzeci de ani… Ce viaţă! Şi cum nu s-a gândit el niciodată la astea, cum n-a încercat măcar o singură dată să-şi lepede povara, să-şi croiască altă cale! A cărat mereu, de dimineaţă până seara, ce i-a poruncit stăpânul, din căruţe în prăvălie, din prăvălie în pivniţă… Mereu, mereu… a răbdat huiduieli şi lovituri fără să mârâie, parcă n-ar fi avut sânge în vine…

— Ce om mai sunt şi eu!… Oooh, viaţă, viaţă! murmură dânsul aruncând lăzile în camion, oftând greu şi abia îndreptându-şi şalele.

Se simţea atât de umil, că nici nu mai îndrăznea să se uite în ochii chirigiului, care acuma înjura, trântea lăzile şi blestema aprig pe stăpân, fiindcă îl ţinea prea multă vreme în arşiţă cu căişorii lui…

Toader Căpăţână munci până seara, ca totdeauna, şi porni spre casă cu capul în pământ, ca niciodată. Îi era ruşine de sine însuşi şi se ferea din calea oamenilor, ca şi când toţi l-ar fi dispreţuit ca pe un câine pribeag…

Se abătu pe la cârciuma din colţul fundăturii în care se pitea căscioara lui. Oamenii vorbeau cu glas tare, ţanţoşi, parcă fiecare ar fi voit să arate că toată lumea se învârteşte numai în jurul lui şi în slujba lui. Toader se aşeză, bău o ţuică, ascultă tăcut toate palavrele, minunându-se cum uită oamenii aceştia cruzimea vieţii, cum se înşală singuri… Aşa s-a înşelat şi dânsul toată viaţa, aşa a trăit în minciuni şi închipuiri, până ce azi a văzut desluşit prăpastia…

Când a intrat însă acasă, a simţit foarte limpede o răsturnare foarte stranie în suflet. I se părea că a crescut deodată cât un uriaş. Amărăciunea şi umilinţa se ascunseseră sau se prefăcuseră într-o mânie întocmai ca după amiazi, înainte de-a izbucni pozna. Îşi dădea seama că aici el e omul şi stăpânul, şi gândul acesta îi umplea inima de mândrie.

Nevasta îl mângâia cu privirile şi căuta să-i ghicească dorinţele. Copiii îşi mai domoliră glasul… Parcă chiar lucrurile din casă se sileau să-l mulţumească.

Toader trântea, mormăia, înjura şi, în aceeaşi vreme, simţea o plăcere adâncă văzând cum toţi i se feresc din cale.

— Oi fi ostenit rău, Toadere?… Uite-acu-i gata mâncarea, zise femeia, cu supunerea întipărită pe faţă.

Aşternu masa, aduse bucatele, dar lui Toader înadins nu-i plăcea nimic. Suduia mereu şi era mulţumit că nevastă-sa se supără şi se necăjeşte din pricina lui.

— Da’ ce-i, bărbate, ai nebunit? izbucni apoi deodată femeia, roşă de mânie.

Toader parcă atâta aşteptase. Sări drept în picioare, ca şi când l-ar fi muşcat o năpârcă.

— Ce zici? Ce faci? Mă-nfrunţi? De ce mă înfrunţi? răcni dânsul.

Şi se repezi la ea cu pumnii.

Copiii se porniră pe ţipete disperate şi se amestecară printre picioarele părinţilor încăieraţi. Femeia răbdă un răstimp loviturile, apoi începu să blesteme şi, în cele din urmă, fugi afară, urmată de copiii speriaţi.

Toader Căpăţână simţi acum o uşurare, parcă i s-ar fi luat o piatră de pe inimă. Se aşeză la masă, îşi tăie o felie zdravănă de pâine şi mâncă cu poftă. Auzea bocetele şi sudălmile femeiei în curte, întovărăşite de lacrămile copiilor. Suferinţele lor îi făceau bine. Îi aduceau aminte că e stăpân şi-i ascundeau suferinţele lui.

Toader Căpăţână molfăi liniştit şi tihnit până ce plânsetele de afară încetară. Atunci apoi simţi un gol greu în suflet, se uită dezmeticit prin odaia mută, şi oftând dureros, murmură clătinând din cap:

— Oooh, viaţă, viaţă, arde-te-ar focul!

1919

TE-AR MAI PUTEA INTERESA