Editura Global Info / Literatură

Liviu Rebreanu

Răfuiala

I

Primenit de sărbătoare, gata de mult de ducă, Toma Lotru şedea mototol pe laviţă, cu coatele rezemate de marginea mesei, cu obrajii scufundaţi în găvanele palmelor, privind ţintă la un ochi de fereastră pe care gerul de astă-noapte zugrăvise sumedenie de figuri de gheaţă, ciudate şi întortocheate ca visurile urâte ale unui om necăjit. Îşi bătea capul să le slovenească... Iată, colo-n mijloc, o minune mândră şi mlădioasă, un trup frumos de femeie proptit şi-n dreapta şin stânga pe două matahale şterse şi prelinse. Şi jur împrejur se încolăcesc de-a valma iezme pocite, subţiri, dintre care se desprind şi se împletesc, în rotocoale răzleţe, cununi de gheaţă argintie... Toma părea că începe să înţeleagă rostul acestor chipuri. Îşi încruntă sprâncenele, ca să le pătrundă mai bine, dar atunci un strop lat de apă se dezghiocă de sub pervaz, se prăvăli în cârligături mărunte peste miezul geamului şi, deodată, toată icoana se mânji şi toate florile se schimonosiră...

Toma clipi vajnic de două ori, dezvelind doi ochi mari de cărbune stins. O fulgerare de pară lucitoare îi învioră o clipă privirea, o licărire de mânie pătimaşă, care însă se înecă îndată în nedumerirea ce-i ţinea încătuşat sufletul. O oboseală i se strecură prin mădulare. Simţea că îi ţâşneşte ceva din inimă, ceva nedesluşit încă, asemuitor şi cu durerea, şi cu mânia.

Şi-n răstimpuri, îşi cântărea nevasta prin păienjenişul pleoapelor întredeschise. O vedea aşa, ca prin ceaţă, sprijininduse cu o mână de colţul mesei, îmbrăcată în haine frumoase, sărbătoreşti, şi i se năzărea că vede o păpuşă de marmoră în fereastră, floricică ajunsă de rouă...

Îi era tare dragă Rafila, mai dragă ca ochii din cap. A luat-o săracă, numai cu cămaşa de pe ea, dar a trebuit s-o ia, că de n-ar fi luat-o şi-ar fi făcut seama. N-a văzut el atunci nimic şi n-a vrut să audă nimic. Îi era dragă Rafila şi nu-i păsa de nimica.

Rafila a lăcrimat mult, foarte mult, când au făcut tocmeala. Era fată orfană, crescută şi îmbrăcată din mila oamenilor, obişnuită de mică cu plânsul. Plânsul îi fusese în viaţă toată mângâierea şi în bine, ca şi în rău. A mai slujit pe unde a apucat, şi aşa, încetul cu încetul, s-a pomenit fată mare, frumuşică şi sprintenă. Flăcăii toţi o iubeau şi ea era blândă şi bună cu toţi, dar tot satul ştia că numai cu Tănase Ursu se înţelege ea şi se potriveşte, cum se potrivesc două turturele.

A plâns mult Rafila când a făcut tocmeala cu Toma Lotru, şi de la tocmeală până la cununie nici nu i s-au zvântat lacrimile. Măcar că Toma era flăcău voinic şi bogat, iar Tănase sărac ca degetul...

Toma a făcut, de dragul Rafilei, nuntă mare, cum rar se pomeneşte. Dar Rafila nu înceta deloc cu plânsul... Şi când stătură înaintea altarului, când îi puse popa să zică sfântul jurământ, cu trei degete, pe sfânta cruce, Rafila a început să se bocească, de-i tremura şi cununiţa de flori din cosiţe. Şi toate femeile au plâns de mila ei, încât s-a cutremurat biserica de jale... Mai mult a semănat cununia aceea a prohod decât a nuntă... Şi toată lumea se mira şi se minuna, numai Toma nu se sinchisea de nimic, căci lui îi era tare dragă Rafila...

Şi a trecut de-atunci un an de zile... O seamă de oameni spuneau că trăiesc bine, ca o pereche de porumbei, iar alţii zvoneau că nu se prea învoiesc la toate, cum ar fi să se învoiască un bărbat tânăr cu o femeie tânără.

Rafila se topea pe zi ce mergea, cum se topeşte omul de omăt în bătaia razelor de soare. Îi pieriseră bujorii din obraji, era albă ca peretele. Totuşi acum, de când s-a măritat, na mai văzut-o suflet de om plângând. Numai Toma o vedea adese cu ochii înroşiţi. Însă, când da el s-o întrebe, ea începea a zâmbi, şi astfel Toma nu mai îndrăznea s-o necăjească. Cu toate că şi lui i se părea că zâmbetul acela prea seamănă a plâns.

Îi era tare dragă Rafila, şi în sfârşit a băgat de seamă şi el că se veştejeşte şi se ofileşte ca o floare gingaşă copleşită de buruieni. Şi, de la o vreme, a început să se gândească şi să se neliniştească din pricina aceasta.

Apoi, într-o clipă nenorocită, i-a venit în minte un nume, un nume ca oricare altul, dar ale cărui slove îi înţepară auzul ca nişte ace aprinse: “Tănase Ursu!”

Şi, deodată, parcă i s-ar fi făcut lumină în creieri. Părea că începe să înţeleagă multe lucruri pe care nu le înţelesese până acum.

În clipa aceea, însă, a simţit în inimă zvâcniri viforoase, a simţit că toată mintea i se tulbură ca o baltă în care se scurge un pârăiaş nămolos.

Îi veni să se izbească cu capul de pereţi când îşi aduse aminte de bocetele celea nesfârşite, când îşi aduse aminte cum n-a pus el seamă atunci pe bocetele acelea. Pentru ce nu şi-a cătat el de cap, dacă a ştiut ce ştia toată lumea?… Bag seamă, i-a luat Dumnezeu minţile.

Dar îi era dragă Rafila ş-acum, poate mai dragă de cum ia fost, şi simţea că mai degrabă ar face moarte de om decât să se despartă de ea.

Umbla ca un smintit şi nu îndrăznea să se apuce de nimic. Era voinic ca un brad şi se temea de toate umbrele, şi totuşi alerga nebun după umbre.

Se scula în miez de noapte şi pleca. Spunea că se duce departe... Şi-n capul satului se întorcea peste câmp, sărea garduri, trecea prin grădini ca un hoţ, până ce ajungea iar în ograda lui. Ş-aici se dosea să nu-l vadă nimeni, ca un copil care a făcut ceva rău, şi sta tupilat toată ziua şi pândea, aşteptând să vadă ceva, să vie cineva. Îl apuca seara nemâncat şi nebăut, dar el nu se clintea din loc... Târziu, după ce se încredinţa că n-a văzut nimic bănuitor, se strecura iar pe unde a venit, cu acelaşi gol în suflet, cu aceeaşi dorinţă de a afla ceva. Îi părea bine că n-a găsit nimic, dar îi părea şi rău. Ar fi vrut parcă să dea peste ceva, să puie mâna pe ceva, ca să ştie lămurit...

Şi aşa, hoinărea neîntrerupt, când pe urmele lui, când pe urmele ei, totdeauna degeaba. Din toate alergăturile aceste n-a putut scoate nimic... Se chinuia şi se frământa, nemaiştiind de ce să se apuce, simţind numai curat că o mână vrăjmaşă îl împinge tot înainte şi că îmboldirea aceasta nu-i lasă odihnă.

Din om vesel, ce fusese până atunci, se făcu închis ca vremea de ploaie. Nu se mai arăta printre oameni, iar dacă- l cerceta cineva, nu mai ştia ce să spună, căci îi era frică să nu se dea de gol. I se părea că toate cuvintele îi sfâşie inima; din toate vorbele înţelegea vicleşuguri care se potriveau de minune cu starea lui, care poate erau rostite anume ca să-l batjocorească pe el. De multe ori îi trecea prin cap să se depărteze, să-şi ducă pe Rafila undeva, unde să nu i-o zărească ochi omenesc, să nu i-o poftească nimeni, să nu io pângărească nici un gând străin...

Ş-acuma, iată, totuşi, vrea să meargă cu Rafila la o nuntă, să i-o vadă toată lumea. O duce el singur să se întâlnească cu Tănase.

“Da, îşi zicea el, căci Tănase are să fie şi el la nunta aceea, mai ales dacă ştie că şi Rafila va fi acolo... Că Tănase-i holtei, el se duce la toate nunţile...”

Nici nu-şi mai putea da seama cum s-a putut întâmpla una ca asta, măcar că numai ieri s-a petrecut... Îşi aducea aminte că au venit doi călăreţi, au venit şi l-au poftit la nuntă. El s-a codit cât s-a codit, dar călăreţii nu i-au dat răgaz şi-n sfârşit a trebuit să le făgăduiască c-or merge negreşit, şi el, şi Rafila.

— Aşa da, fireşte c-aşa! i-a zis atunci unul. Aşa se şi cade, că, vezi, mirele nostru ţi-a fost cel mai bun prieten în holteşie!

— Şi mi se pare că sunteţi şi ceva neamuri... aşa mai departe, a adăugat cellalt.

— Apoi să veniţi nesmintit, să nu cumva să faceţi să nu veniţi, că s-ar supăra tare rău mirele...

Toma s-a uitat atunci cu coada ochiului la Rafila şi a văzut că ea zâmbeşte. Îi era pe limbă să întrebe de Tănase. Dar totuşi n-a îndrăznit, i-a fost ruşine, şi a zis cu glas domol:

— Ne-om duce de bună seamă, puteţi fi hodiniţi!

I-a părut rău, atunci îndată, că a făgăduit şi, după ce au ieşit călăreţii din casă, sta gata să fugă după ei şi să le spuie că nu s-or duce, mai bine orice...

Toată noaptea s-a zvârcolit în pat, parc-ar fi fost culcat pe jăratic. Toate bătăile de cap, toate chinurile ce le îndura de o vreme încoace l-au năpădit deodată şi l-au gâtuit, de parcă să-i scoată sufletul. În urmă, sleit de oboseală, a adormit hotărât să nu se ducă la nici o nuntă...

Dar a doua zi, când era de mers, şi-a schimbat gândul.

— Să ne gătim, Rafilo, zise alene către nevastă-sa, că-i vremea să plecăm!

Rafila parcă ştia ce gânduri îl toropesc şi se uită la el plină de mirare:

— Ne ducem?

— Vezi bine c-om merge, dacă le-am făgăduit! răspunse Toma buimăcit, întorcându-se în altă parte.

— Fie cum vrei tu, Tomo! bâlbâi Rafila.

În sufletul lui Toma se aprinse o poftă nebună să dea faţă cu duşmanul, să se învrăjbească cu toată lumea...

Şi s-a îmbrăcat în hainele cele frumoase, în haine noi, cusute toate de mâna Rafilei. Şi-n vremea aceasta nu şi-a luat deloc ochii de la nevastă-sa. O pironea cu privirea, parc-ar fi vrut să- i citească gândurile cele mai ascunse. Dar Rafila se îmbrăca şi ea repede, tăcută, şi pe faţa ei nu se desluşea nici bucurie, nici întristare...

Ş-acum, de când tot stau aşa, gata de ducă? Toma parcă aştepta să zică ea ceva, să-l roage, poate, iar ea tăcea şi aştepta smerită şi liniştită, ca un boboc de vâzdoagă în oala de lut, şi-n loc de bucurie, parcă o umbră de plâns îi îmbrobodea obrajii de zăpadă.

În sfârşit, Toma totuşi gemu:

— Mergem, Rafilo?

— Cum crezi tu că-i mai bine, răspunse nevasta cu glas stins.

— Dar dacă eşti îmbrăcată?

— Iar mă pot dezbrăca...

El o privi-n ochi şi băgă de seamă că buzele ei, subţiri şi umede ca două vrâstuţe de sânge, tremurau.

S-a sculat ca trăsnetul, şi-a încheiat sumanul la gât şi apornit îndată:

— Haidem!

În mijlocul uliţei însă îşi aduse aminte că şi-a uitat acasă ciomagul. Se întoarse fuga, bodogănind printre dinţi:

— Semn rău!

Rafila îl aştepta în uliţă... O răpăială de omăt se cernea prin văzduh, învâltorită când şi când de suflări tăioase de vânt. Fărmituri de zăpadă, mărunte şi îngheţate, o izbeau în obraji şi-i alunecau în jos pe piept. Îşi duse mâna la ochi, ştergând câţiva picuri ce i se încurcau printre gene... Un fior rece o cutremură... Se simţea atât de stingheră în lume lângă acest bărbat de la care nu şi-a auzit nici un cuvânt dulce, a cărui dragoste şi dezmierdări o înfricoşau. Şi, aducându-şi aminte în treacăt de cellalt, de mângâierile lui, de bucuriile şi de fericirea lor de odinioară, viaţa ce trebuia s-o ducă acum îi părea mai neagră ca moartea.

Toma veni gâfâind din casă, în mână cu un băţ de cireş, încrestat cu flori. Văzându-l, Rafila simţi că i se sfredeleşte un fior de groază în inimă...

2

În toiul veseliei toată casa clocotea ca un coş de albine când se apropie vijelia.

O ploscă înflorită trecea repede din mână în mână, când stoarsă, când iar plină. Nuntaşii, cu feţele învăpăiate, cu glasurile răguşite şi aspre, horeau un cântec, înăbuşind aproape de tot îngânatul viorilor celor patru lăutari cocoţaţi pe vârful unui lădoi, după uşă. Bucătăreasa, suflecată până în genunchi, cu obrajii roşii şi arşi ca pojarul, c-o lingură uriaşă de lemn în mână, se învârtea în răstimpuri pe lângă mesele încărcate de mâncări şi băuturi alese, chiuind şi tropăind în hohotul oaspeţilor. La vatră, o ţigăncuşă toropită şi uscată bătea şi ea când şi când din picioare, scotocind prin oalele înşirate pe muchea cuptorului.

Acum se ridică Toma din capul mesei şi, întorcându-se către naşul cel mare, închină cu glas potolit:

— Să-ţi dea Dumnezeu sănătate şi viaţă, să mai poţi sărbători multe zile de praznic! Şi să ţie Dumnezeu pe finii dumitale, să trăiască şi să-mbătrânească şi să se aibă dragi… mai dragi de cum se au alţii!

— Mulţumim, Tomo! Să trăieşti şi tu şi să-ţi trăiască şi nevasta! Să vă dea Dumnezeu noroc şi bucurie! răspunse naşul cu glas înălţat, apoi, după o scurtă tăcere, adăugă mai domol: Ţi-a dat Dumnezeu o femeie ca un înger, numai să fiţi sănătoşi...

Toma îi aruncă o privire nedumerită, parcă i-ar fi fost teamă că-l ia peste picior.

— Numai să vă ţie Cel-de-sus pacea şi liniştea casei! urmă naşul tot mai încet, şi vorbele lui erau călduroase şi blânde ca un vânt moale de primăvară.

— Aşa, aşa, făcu Toma aducând repede gârliciul ploştii la gură şi trăgând o duşcă zdravănă. Aşa!... Femeia-i bună, numai dracu-i rău!

Şi începu a râde gros, ştergându-şi buzele şi mustăţile cu mâneca cămăşii.

Se arăta voios, ca un copil neostoit, dar de câte ori se deschidea uşa, se cutremura şi se înfiora, parcă l-ar fi muşcat un şarpe. Simţea şi ştia hotărât că trebuie să mai vină cineva...

Cât fusese drumul de lung, din Măgură şi până aici, s-a tot frământat. Îl vedea parcă pe Tănase venind într-un ropot pe urma lor şi se uita deseori îndărăt, dacă nu-i ajunge din urmă. Nevăzând nimic, se mângâia, zicându-şi că Tănase o fi luat-o înainte...

În creierii lui se plămădeau fel de fel de gânduri, se învălmăşeau fel de fel de planuri. Un glas îi şoptea parcă neîncetat cuvinte urâte, îl întărâta, făcându-l să-şi grăbească paşii...

Când au ajuns la casa cu cinstea, s-a mirat grozav, căci Tănase nu era acolo. S-a uitat cu de-amănuntul împrejur, dar nu l-a zărit... În clipa dintâi a simţit parcă un fel de durere, dar apoi a tresărit ca deşteptat dintr-un somn adânc şi o adiere caldă i-a netezit inima, ca şi când i s-ar fi luat o piatră de moară de pe suflet. A răsuflat o dată din greu, uitându-se în grabă, pe-a furişul, la Rafila. Femeia era ca marmura...

Totuşi, după ce s-a mai dezmeticit puţin din bucuria dintâi şi a început iar a se gândi, a simţit că Tănase tot o să vie, şil aştepta cu tot dinadinsul, cum aşteaptă oamenii cei bătrâni şi neputincioşi moartea.

Şi pe la sfârşitul mesei, când era veselia mai aprinsă, iaca, se deschide uşa, şi în prag se ivi Tănase. Era un flăcău înalt şi drept ca lumânarea, cu o mustaţă neagră-cărbune, răsucită ca sfredelul, cu ochi mari şi dulci, ca de copil nevinovat.

Dădu bineţe şi se aşeză tocmai faţă-n faţă cu Toma.

— Să dea Dumnezeu bine, Tomo!

Toma dârdâi apucat de friguri. I se părea că deodată toată casa începe a se învârti nebuneşte, sălbatic; numai ei doi, el şi cu Tănase, rămân neclintiţi, privindu-se cu priviri ucigaşe.

"Pozna l-a adus aici... pozna, de bună seamă", murmură Toma.

Şi de-acum încolo tot cheful i s-a dus, ca şi când i l-ar fi luat cineva cu mâna. Faţa i se încruntă repede, apoi i se îngălbeni ca unui mort. În zăpăceala ce-l cuprinse se ridică fără veste cu gândul să iasă afară, dar, ruşinat de slăbiciunea aceasta, se grămădi îndată iarăşi pe laviţă.

Îi veni în minte femeia. Îşi plecă fruntea şi, aşa, se uită la dânsa. Două pete de sânge se revărsaseră pe obrajii Rafilei şi-n ochii ei, aţintiţi asupra lui Tănase, luneca o văpaie neobişnuită.

În mintea lui Toma acum începură a se învâltori şi a se zbate toate planurile făcute până aici, ca un şuvoi de flăcări învrăjbite. Încet-încet simţea cum se încheagă toate într-un mănunchi de foc, care-l îndeamnă şi-i dă putere... Cu buzele învineţite bombăni iar ca prin vis:

"Pozna l-a adus aici... pozna, de bună seamă…" Tănase râdea, văzându-l atât de încurcat, iar râsul acesta îl durea pe Toma, parcă i-ar fi străpuns carnea cu cuie ruginite...

— Noroc, Tomo! strigă apoi Tănase iar, în gura mare. Aţi mai venit şi voi!

Toma nu răspunse nimic. Auzise limpede glasul, dar cuvintele îi sunau neînţeles ca dangătele clopotelor trase în dungă... Deodată însă prinse o voce moale ca mătasa, o voce subţire şi blândă ca o mângâiere de dragoste:

— Am venit, Tănase, şi noi la nuntă... Da şi tu ai venit!

Era glasul Rafilei.

— Apoi ce să mai facem? Ia aşa, ca cei holtei... Ne băgăm nasul în toate oalele, zise Tănase ş-apoi se întoarse spre Toma şi începu a râde cu un râs prefăcut, care-l şfichiuia, ca şi când l-ar fi lovit cu bice.

— Ai, Tomo? zise iar Tănase.

Toma căscă larg gura, parc-ar fi voit să scoată o puzderie de sudălmi, dar limba-i era amorţită şi lipită de cerul gurii şi nu putu rosti nici o vorbă... Făcu un semn desperat cu capul.

Apoi îl străbătu un fior rece. Simţea că se face de râs la oameni, purtându-se astfel... Îşi luă dar inima în dinţi şi hotărî să nu mai ia în seamă nimic astă-seară. A simţit el dinainte că Tănase va veni, a ştiut el că trebuie să vie... acum i s-a împlinit aşteptarea. Ce să se mai facă de râs?

Începu jocul...

Întâi o pereche, apoi alte trei şi iar altele, încât bubuiau podelele sub tropotele lor. Foşnetul poalelor înăsprite şi chiuiturile se amestecau cu sunetele de vioară, cu fumul albăstriu de tutun, cu mirosul de mâncări şi de oameni...

Toma şedea într-un ungher, dus pe gânduri. Faţa lui era buhăită, ochii ieşiţi din orbite, părea că trage de moarte.

Şedea aşa, cu privirile ţintă în gol, iar înaintea lui puhoiul de oameni se frământau, cotindu-se cu nepăsare.

Rafila sta în picioare lângă el, un trandafir alb în umbra unui pom sălbatic, uitându-se la cei ce jucau, cu ochii scânteietori, ruşinată că dintre nevestele de vârsta ei numai ea nu joacă...

De departe, dintr-un alt colţ al casei, Tănase se uita la ea.

De câteva ori pornise spre dânsa, dar după câţiva paşi se oprise. Mai târziu însă începu să se apropie încet, strecurându- se prin mulţime, până ce ajunse în preajma ei. Apoi iar stătu pe loc şi se dădu câţiva paşi înapoi... În sfârşit, nu se mai putu stăpâni. Îşi încheie pieptarul şi se duse drept la Rafila.

— Rafilo, vii la joc? întrebă cu glas slab, tremurător.

Femeia se uită la Toma. Dar el nu zise nici câr, parcă n-ar fi auzit nimic. Numai ochii îi licăreau ca două mărgele de sticlă. Pe Rafila o înspăimântară licăririle acestea şi nu îndrăzni să răspundă.

Aşa stătură un răstimp tustrei, nemişcaţi ca nişte oameni de ceară.

Pe urmă Tănase întrebă iar, acum mai răspicat:

— Rafilo, auzi?... Vii la joc? Rafila atinse pe bărbatu-său uşor pe umăr. Toma tresări ca ars, se uită buimăcit, când la unul, când la cellalt, apoi zise cu glas răguşit, şters:

— Du-te... du-te, ce mă mai întrebi?

Se uită cu băgare de seamă după ei şi văzu cum o prinde Tănase de mijloc şi cum o trage spre el. Văzu cum îşi odihneşte nevasta lui braţele pe braţele lui Tănase, cum îşi încolăceşte mâinile pe grumajii lui, cum se lipeşte de el. Vedea bine că feţele lor străluceau de o bucurie pătimaşă. Şi iată, acum povestesc... Tănase îi spune ceva, dar ea nu-l aude. Tănase îşi pleacă obrajii spre obrajii ei, parc-ar vrea so sărute, şi ea zâmbeşte dulce şi două ruji purpurii i se aprind în obraji...

Lui Toma i se părea că toată lumea e scăldată în sânge, că toate se tulbură şi se schimbă într-o uriaşă baltă mohorâtă. În clipa aceea, însă, o mână groasă, noduroasă, se apăsă pe umărul lui şi un glas răguşit şi tremurat îl izbi în urechi:

— Nu te uita la ei, Tomo!... Lasă-i în pace să se veselească şi nu te mai uita la ei!

Toma se întoarse speriat, ca un hoţ prins cu ocaua mică. Un om sălbatic la căutătură sta înaintea lui şi zâmbea batjocoritor. Era Gavrilă Boroiu. Se lăsă alene pe laviţă, lângă Toma, şi începu să-l cuminţească:

— Femeia e bună spânzurată, auzi tu, Tomo?... Aşa-i cum îţi spun eu, degeaba crezi c-aşa ş-aşa... Din femeie se trag toate fărădelegile şi toate păcatele lumii...

Se opri oleacă, aşteptând parcă vreun îndemn din partea lui Toma. Acesta însă nu zise nimic.

— Măi Tomo! Tu eşti prost! Zău, eşti prost! Că tu nu ştii ce să faci... Dreptu-i? Îl înhăţă pe Toma de umăr şi-l scutură, privindu-l drept în ochi: Dreptu-i?

Toma se clătină, întoarse faţa şi nu răspunse.

— Mă! începu iar Boroiu. Ce te uiţi tu atâta la ei? Ce te tot uiţi? Ce folos să te uiţi?... Ascultă ce-ţi spun eu, că io-s om păţit şi umblat în lume... Eu am prins-o odată pe-a mea, pe cea dintâi, am prins-o tot aşa, ş-acolo pe loc am sugrumat-o... Ce te frămânţi tu atâta?... Am şezut un an în temniţă şi iată-mă!

Toma îl măsură înspăimântat, apoi se depărtă încet de lângă el.

— Mă, auzi? îi şopti Gavrilă, apropiindu-se iar. Ia seama ce-ţi spun eu!... Spânzurată-i bună femeia, da, spânzurată cu picioarele-n sus!

Toma dădu din cap tăgăduitor. El ştia bine ce vrea el să facă, dar nu îndrăznea încă s-o facă. Degeaba îl oţelea Boroiu, el ştia ce ştia. Şi cu cât îl povăţuia mai stăruitor Gavrilă, cu atât vedea mai limpede ce trebuie să facă, cu atât se întărea mai mult în gândurile lui.

— Femeia-i iad, măi Tomo, femeia-i drac împieliţat, îi spunea Boroiu, iar Toma răspunse într-un târziu:

— Bărbatu-i de vină, Gavrilă!

Şi acuma, deodată, parcă se simţi mai bine. D-aici încolo se uita liniştit la cei doi şi nu se mai amăra dacă-i vedea şoptindu-şi. Îşi zicea mereu, c-un zâmbet searbăd pe buze:

“Bărbatu-i de vină!...”

Şi mai târziu, când conteni jocul pentru o clipă, el însuşi a început vorba cu Tănase. S-au întrebat de sănătate şi au povestit ca doi prieteni buni, au povestit întocmai cum povesteau odinioară când erau amândoi holtei, când încă nu era între ei nimic.

— Voi când vă duceţi acasă? întrebă printre altele Tănase.

— Om porni şi noi colo spre amiazi, dacă s-o mai potoli gerul, răspunse Toma, adăugând repede: Da tu?

— Păi, ştiu eu? M-aş duce ş-aş şi rămânea... Nu ştiu cum ar fi mai bine…

— Hai să mergem împreună! zise Toma repede.

Tănase stătu o clipă pe gânduri. Îşi acoperi ochii cu dosul palmei, uitându-se printre degete la Rafila. Nevasta stătea deoparte cu faţa îmbujorată, ademenitoare ca o zână din poveşti.

— Bine! strigă în sfârşit Tănase vesel.

Ş-apoi jocul începu iarăşi, mai zgomotos şi mai pătimaş, ca un vârtej de dragoste.

3

Într-amiazi frigul se dezmorţi. Cetele de nori plumburii se răzleţiră, dezvelind pe-alocuri în văzduh pete luminoase albastre. Printr-o crăpătură destrămată, soarele de iarnă îşi vârî obrajii aprinşi, aşternând o spoială strălucitoare deasupra pământului îmbrăcat în haină albă...

Rafila şi cei doi bărbaţi, cotoşmăniţi bine în haine călduroase, înaintau pe drumul gheţos, ce şerpuia printre strâmtorile Poienii. Zăpada scârţâia sub tălpile lor ca şi cobitul unei păsări a morţii.

Mai aveau o postată bună până-n Măgura.

Toma mergea înainte, sprijinindu-se în băţul de cireş, cu paşi mari, grei, cu capu-n pământ, parcă toată grija lui ar fi fost să nu alunece. Mai în urmă veneau ceilalţi doi, tăndălind şi povestind cu glas domol. Din când în când, îşi grăbeau mersul ca s-ajungă din urmă pe Toma, dar apoi iar rămâneau înapoi.

Şi după o vreme, cerul începu iar să se posomorască...

Norii cenuşii se tolăneau prin văzduhul înăbuşit, gata-gata să se rostogolească pe pământ, măturând în treacăt crestele dealurilor din preajma drumului. Fulgii se legănau în aer, căzând fără zgomot şi aşternându-se peste straturile de zăpadă sfărmăcioasă.

Vuiete de vânt alergau în răstimpuri, prin pădurile moarte, scuturând sălbatic crengile copacilor despuiaţi...

Toma înainta din ce în ce mai repede, lăsând pe cei doi departe în urmă, încât acuma nu mai auzea nimic din vorbele lor... Sângele îi fierbea în vine. Îi era cald, aşa că trebui să-şi descheie sumanul la gât... Şi, când şi când, pumnii i se încleştau straşnic, parc-ar fi strâns pe cineva de beregată.

Un şir lung de plopi bătrâni străjuia drumul. Capetele lor se închinau vâjâind, când încoace, când încolo... Deodată, o creangă neagră, uscată, ca o mână uriaşă de om, se rupse, ţipând ascuţit, şi căzu tocmai în faţa lui.

Toma stătu locului şi se uită repede înapoi.

Tănase venea încetinel cu Rafila, mână în mână, ca doi logodnici.

Omătul le pălmuia obrajii, dar ei totuşi parcă zâmbeau.

Inima lui Toma începu a zvâcni să plesnească. O auzea limpede cum se izbeşte de coaste, ca peştele-n undiţă. Simţea cum îi clocoteşte sângele ca într-o căldare. Şi un glas îl îndemna mereu dinlăuntru.

"Acum!... Acum!" îşi zise Toma încet.

A sărit repede la Tănase şi l-a prins de gât.

— Amu să ne răfuim, Tănase!

Rafila se aruncă orbeşte între ei, dar o mână de fier o zvântură de-acolo, încât căzu mototol la poalele unui plop găunos.

De-aici trebuia să vadă cum învineţeşte Tănase în mâinile lui Toma, cum îi cade căciula din cap, cum i se îngroaşă vinele pe tâmple şi pe frunte. Ea închise ochii, plină de groază.

Un geamăt dureros, slab, prelungit, bâjbâi prin aer, apoi nişte gâfâituri grele, pe urmă şi acestea se împrăştiară pe aripile vântului şuierător…

1909

TE-AR MAI PUTEA INTERESA