Editura Global Info / Literatură

Liviu Rebreanu

Războiul. Însemnările unui sublocotenent

Sublocotenentul e grav rănit într-un spital din Transilvania. E român. A trebuit să lupte împotriva sârbilor. Şi-a însemnat pe apucate clipele petrecute în faţa duşmanului într-un caiet cu scoarţa neagră. Reporterul unui ziar, vizitând spitalul înţesat de răniţi, a vorbit cu ofiţerul, care i-a dat voie să publice cuprinsul carnetului. Mi se pare că sunt interesante însemnările sublocotenentului. Mai cu seamă în vremurile acestea pline de înfrigurări războinice…

Lugoj, 28 iulie.. Aici am să-mi însemnez tot ce voi vedea şi ce mi se va întâmpla în război… Tocmai mă pregăteam să plec la Sibiu. Îmi făceam geamantanul. Toc, toc! În uşă. Iată un soldat cu un plic portocaliu. Mobilizăm. E ordinul de chemare. Îmi dă să iscălesc şi să adaug ora şi minutele, fiindcă în 24 de ceasuri trebuie să fiu la Timişoara, la regiment. De-acum, noroc bun!

Timişoara, 6 august. Azi am avut o inspecţie mare. Domnul general comandant al corpului de armată. Bătrânul (text şters N.N.) Se zice că mâine (text şters N.N.) batalioane. Am presimţirea că unul va fi batalionul meu. Sunt ghinionist. Baremi de-am şti unde mergem!

În tren, 7 august. Aseară am primit ordinul de plecare. În zori am părăsit cazarma. Am stat în gară până la nouă. Ne duce la sârbi. Prin gări, lumea fâlfâie batiste şi umbrele. Toţi ne urează izbândă. Femeile plâng.

…8 august. Azi-dimineaţă am sosit. Un sat croat. Eu cu plutonul meu plecăm mai departe, pe jos. Suntem escorta trenului. Soarele arde grozav. O să ne prăpădească zăpuşala.

…9 august. Suntem într-un cătun ciudat. Aşteptăm tunurile. N-am mai văzut sat ca ăsta. E atât de lung, parcă n-ar avea sfârşit. Facem gardă la biserică fiindcă e satul sârbesc şi se zice că sunt multe elemente suspecte. Căpitanul a şi prins vreo şase ţărani care o să fie împuşcaţi. Aşa-i ordinul de la divizie.

…14 august. Ne plictisisem. Acuma însă ne-a trecut plictiseala. Am făcut treizeci de kilometri pe o căldură îngrozitoare. Se aude că ai noştri au trecut Sava şi că la Sabatz e o luptă mare… Pe seară iar pornim peste o mirişte. Ne scoase din sat fiindcă era vorba să se întoarcă cei de la Sabatz ca să se odihnească, dar n-au venit. Soldaţii cântă Deşteaptă-te, române! şi glumesc parcă ar fi la manevre.

…17 august. Ne-am întors în sat şi am aşteptat până azi-noapte, când a venit ordinul să venim aci în marş forţat şi să aşteptăm noi ordine. Am sosit la nouă dimineaţa şi ne-am culcat. Am dormit câteva ceasuri. Acum aşteptăm. Se aude bubuitul tunurilor.

Dincolo de Sabatz. 18 august, în zori. Stau culcat afară din oraş, într-o livadă mlăştinoasă. Doi porci grohăie la câţiva paşi. Aseară la opt au sunat alarma şi a trebuit să las pe masă friptura şi sticluţa cu vin negru. La nouă ne-a oprit în mijlocul câmpului, ne-a împărţit cartuşe şi ne-a oprit să fumăm. Mergeam pe două drumuri. Ne opream mereu din pricina cailor artileriei. Suntem vreo trei mii, poate mai mulţi. La miezul nopţii am ajuns în Klenak. Se auzea foc de puşcă. De-aici nu erau decât zece kilometri până la Sava, şi niciun sat. Tunurile au fost trimise înainte, iar noi am dormit vreun sfert de ceas. Drumul merge la vale. Pretutindeni, tunuri şi gherete de grăniceri. Mi se strânse inima de-a binelea, nu mai e decât un kilometru până la Sava, unde e podul de pontoane. Din zece în zece paşi, câte o sentinelă. La 2 ore şi 43 minute noaptea am pus piciorul pe pod. Pe cellalt ţărm fumega o clădire uriaşă, pe urmă fabrica de cărămizi ciuruită de granate. Şi un miros de praf de puşcă, îmbătător. Pe uliţe, nici ţipenie de om, numai mobile sfărâmate şi sentinele care dormeau în picioare, cu arma la braţ. Întuneric beznă; colonelul ne conducea… Am ieşit din oraş, aci, în livadă… Acum răsare soarele. Stăm culcaţi în linie de trăgători, cu arma în mână. Noi suntem în aripa stângă, aproape de şosea. Maiorul a chemat pe comandanţii de plutoane şi ne-a arătat; De-acolo vine duşmanul! Dincolo de livadă e o porumbişte, iar mai departe începe pădurea. Locotenentul Crihan priveşte mereu cu ocheanul. Nu se vede nimic.

18, orele 6 şi 10 minute dimineaţa. Un şrapnel trece peste capetele noastre spre podul de pontoane. Cel dintâi foc! Ai noştri s-au s…

Klenak, 18 august, după Sabatz, la Ambulanţă, după-amiazi. Zac şi scriu… Urmez… Când a fâşâit şrapnelul sârbesc, locotenentul a strigat: „Ei, băieţi, de-acu începe hora!” Duşmanul e la 1.500 metri. Dar nu era unde-l aşteptam noi, în faţă. Focul venea din dreapta, dinspre pădure. Din trei în trei minute, câte un bubuit de tun.

Ai noştri au răspuns tot cu tunurile. Pe urmă, tăcere. Poate să fi fost şase şi jumătate când am plecat în linie de trăgători spre porumbişte. Căpitanul dădu ordinul: „Plotonul al doilea şi al treilea, înainte!” Mergeam puţin la deal. Până la marginea porumbiştei ne-am târât pe burtă, nici n-am băgat de seamă. Amândouă plotoanele mergeau. Locotenentul alerga mereu înainte şi se întorcea înapoi.

Intrăm în porumbişte, cu arma în mână, dar n-aveam voie să tragem, ca nu cumva să ne vadă de la marginea pădurii. Prin porumbişte, o salvă de gloanţe, în jurul nostru de-abia câteva gloanţe au trecut. Ciudat mai sfârâie gloanţele! Am mers aşa vreo jumătate de ceas. Cu mare băgare de seamă. Când am ajuns la marginea porumbiştei, ne-am pomenit cu o salvă groaznică de gloanţe. Trei deodată au căzut grămadă. Porumbiştea toată era plină cu de-ai noştri. Auzeam mereu: „Înainte! Înainte!” Am făcut şi eu semn cu sabia spre pădure. Între porumbişte şi pădure e o livadă de vreo şase sute de metri. Am început să alergăm. Cum am năvălit din porumbişte, era cât p-aci să cad. Mă împiedicasem de cadavrul unui sârb mort mai de mult, în haine civile. Un miros groaznic. Cu faţa în sus, gura căscată, arma frântă alături de dânsul. Trebuia să alergăm din răsputeri prin livadă. Foarte mulţi flăcăi se vedeau căzând. Unii ţipau, alţii înjurau. Credeam că sârbii sunt înaintea pădurii într-un şanţ, dar numai şepcile erau acolo, ei trăgeau cocoţaţi în copaci. Am început şi noi să tragem.

Un locotenent a pus două mitraliere şi a deschis focul spre pădure. Vedeam căzând oameni din copaci. Mulţi. Nu ştiu cită vreme a ţinut până am trecut livada, două minute sau un sfert de oră. Ne trânteam jos, trăgeam, iar porneam. Când am ajuns la şanţuri, şepcile militare aşezate frumos pe grămezile de pământ „iar jos, în şanţ, morţi de mult, şi peste dânşii cad acum mulţi de-ai noştri.

Un soldat trece ca furtuna pe lângă mine cu baioneta la armă, un glonte îl loveşte în genunche, îi ţâşneşte sângele. Sar şanţul, dar îl aud văitându-se: „Mamă, mamă!”… „Brancardier! Brancardier!” Alt soldat îl ia în cârcă şi-l duce înapoi. Intrăm în pădure, alergăm nebuneşte printre copaci. Pe la mijlocul pădurii, altă ploaie de gloanţe. Şrapnel. Se prăbuşeau copacii, pârâiau ramurile. Simt că mă împiedec şi cad lângă o rădăcină ieşită din pământ. Vreau să mă ridic; nu pot. N-am simţit să mă fi atins vreun glonte, credeam că m-am lovit de vreun copac.

Îmi pipăiesc şalele, simt căldură la mână, văd că e însângerată. Mă gândeam că poate mi-a intrat vreun gândac în cizmă, fiindcă mă înţepa grozav. Dar şi la picior mă lovise o schijă de granată.

Toţi ţipau: „Cartuşe, cartuşe!” Pe urmă a început să mă învăluie o ceaţă parcă. Îmi ziceam că mor. Măcar de-aş şti că am învins. M-am târât totuşi lângă un copac bătrân. Acolo mai era un rănit. Sprijinindu-ne unul pe altul, ne-am dus înapoi la şanţul cu cadavre şi ne-am trântit în mijlocul lor. Tovarăşul meu, un plutonier, a smuls de pe haina unui maior sârb mort o decoraţie şi şi-a înfipt-o pe piept. Şi el are un glonte în şale. În şanţ tot auzeam: „Brancardier! Brancardier!” Şi câteva înjurături româneşti. Peste o jumătate de oră vin doi soldaţi. Nui-am văzut, doar am auzit: „Ia pe domnul sublocotenent, eu până atunci văd care mai trăieşte”. Pe urmă nu ştiu ce-a fost, dar acuma mă pomenesc iar în casa cea galbenă, de unde am plecat înainte de-a trece Sava.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA