Editura Global Info / Literatură

Liviu Rebreanu

Sentinela

Prinţesa Nadejda se uita pe fereastra castelului mohorât în care trebuia să-şi macine tinereţea. Ferestrele castelului erau închise cu un grilaj de fier gros şi pântecos şi astupate cu geamuri concave, aşa că trecătorii, care îşi aruncau ochii spre ele, credeau că în dosul lor oamenii nu trăiesc, ci doar visează viaţa. Deasupra porţii, o pajură de piatră, înnegrită de bătrâneţe, căsca plictisită.

De la fereastra prinţesei nu se vedea decât un loc mare, pătrat, înconjurat de o cazarmă joasă, cu pereţii galbeni şi cu coperişul roşu. Dincolo de cazarmă, însă, se zăreau, ca nişte ape mari din basmuri, livezile şi lanurile înflorite.

În curtea cazărmii făceau exerciţii soldaţi în haine albe, cu gulerul roşu, iar în odaie, o pendulă uriaşă arăta trecerea vremii, cu ţăcănitul ei bizar de aramă.

Curtea cazărmii, pardosită cu lespezi spălate, albe şi cenuşii, îngrădită cu salcâmi mărunţi, prin frunzişul cărora privea pe furiş siluetele albastre, vopsite pe pereţi pentru tragerea la semn, soldaţii cu tunicile albe, cu pantalonii albaştri, care toată dimineaţa tropăiau prin curte şi se jucau cu puştile: toate acestea pentru prinţesa Nadejda erau o privelişte foarte plăcută. Şi curtea friguroasă, mucegăită i se părea o lume străină, curioasă, în care nu se putea coborî niciodată… Bărbatul ei era un om straşnic, zgârcit până la nebunie şi gelos până la turbare…

Totuşi, prinţesei îi plăcea mai mult curtea cazărmii în după-amiezile somnoroase, când nu umbla printr-însa ţipenie de om şi când toată lumea era tăcută, plină numai de ecouri. Doar un singur soldat, sentinela, păşea, ca o pendulă de ceasornic, în sus şi în jos, pe sub peretele cazărmii, iar baioneta arunca umbre lungi pe peretele galben.

Sentinela se plimba ceasuri întregi de ici-colo, fără să obosească, şi numai rareori se oprea la ghereta care era tocmai sub fereastra prinţesei. Atunci se uita în toate părţile şi, fiindcă nu vedea pe nimeni, căsca cu lăcomie.

Prinţesa Nadejda cerceta cu de-amănuntul tunica albă a soldatului, pe care licăreau tiviturile de postav roşu şi nasturii de aramă, pantalonii ca culoarea cerului de vară, bocancii mari, hopuroşi, coiful strălucitor, raniţa roasă din spate, părul blond-roşcat, obrajii şi nasul roşu, ochii albaştri, şi când căsca, se minuna de dinţii lui albi şi de limba lui roşă.

Prinţesa credea că toate acestea sunt nedespărţite de sentinelă şi nici nu-şi putea închipui că omul acesta se poate dezbrăca, de pildă, ca bărbatul ei. Ea credea că bărbatul ei e singurul om care îşi poate scoate hainele. Pe ceilalţi oameni îi văzuse doar veşnic îmbrăcaţi.

Nadejda avea şasesprezece ani, iar de trei ani suferea în braţele prinţului. Şi pe-atunci, ca şi astăzi, uneori, se întâmpla că fetele fragede erau date de neveste unor boieri puternici şi morocănoşi. Nadejda era fata unui zarzavagiu; tatăl ei a luat două sute de galbeni pentru dânsa, şi se ştie că niciun popă n-a binecuvântat cununia ei cu prinţul.

Schimbarea vremii şi a sentinelelor prinţesa o vedea numai prin fereastră. Prinţul, bătrân şi veşnic posomorit, fugea de oameni, şi, în afară de servitori bătrâni şi slujnice, nu vorbea cu nimeni.

Câtă vreme Nadejda a fost copilă, n-a băgat de seamă că, la gheretă, se plimba mereu altă sentinelă, că păpuşa aceea cu mişcări maşinale o dată e bălaie, o dată oacheşă, uneori scundă, alteori înaltă. Dar odată veni un flăcău cu nişte ochi atât de albaştri, ca cicoarea de răsăritul soarelui.

„Ce bine trebuie să fie să mângâi asemenea ochi!” se gândi prinţesa Nadejda, şi întinse mâna, dornică, spre dânsul.

A doua zi ochii erau bruni ca nucul, şi toată păpuşa ceva mai mică, dar avea mustăţi mai subţiri, mai răsucite.

„Ce plăcut trebuie să fie să mângâi asemenea mustaţă!” se gândi prinţesa Nadejda, şi ar fi vrut să poată zbura ca vrabia care se avântă de pe prichiciul ferestrei ei tocmai în vârful gheretei.

Cu vremea cunoscu pe toţi soldaţii şi, fără să-şi dea seama, era îndrăgostită de toţi. Căci toţi erau tineri, cu obrajii îmbujoraţi de brumă, şi toţi erau departe de dânsa…

Într-o noapte prinţesa Nadejda se trezi din somn. Inima îi bătea nebuneşte. Era cea dintâi noapte petrecută fără odihnă, noaptea care curmă visurile adânci şi naive ale copilăriei. Arma sentinelei licărea din când în când în lumina lunii, îmbrăcând în lumină şi pe soldat. Nadejda nu putea desluşi care soldat este, dar, oricare ar fi fost, se îndrăgosti de el. Îl privi mult, ca să-l recunoască şi altădată, dar degeaba, faţa nu i-o putea vedea, doar talia şi mersul putea să şi le însemneze mai bine.

De acuma înainte se uită mereu ziua la toţi soldaţii, ca să recunoască pe sentinela din noaptea aceea. Dar niciunul nu era aşa de înalt, aşa de voinic ca sentinela dorită. Acela cu baioneta la armă era parcă atât de înalt ca un plop plăpând, iar faţa, ale cărei trăsuri nu le zărise, şi-o închipuia palidă ca giulgiul. Încetul cu încetul, ajunse să creadă că atunci nici n-a avut de-a face cu o fiinţă omenească, ci cu vreo fantomă, jocul zglobiu al imaginaţiei ei prea încordate…

Odată însă, într-un apus de soare, când Nadejda căuta ceva în scrinul cu ştofe scumpe, auzi zgomotul unor paşi zdraveni, maşinali. Inima prinţesei se strânse ca un ghem. Repede duse la fereastră un fotoliu vechi, zdrenţuit, se căţără la geam, şi de-acolo văzu o baionetă care, în razele soarelui ce se scufunda, strălucea roşă ca sângele şi mereu se îndepărta. Prinţesa Nadejda se uită nerăbdătoare şi aşteptă până ce sentinela se apropie.

— Hei! zise deodată domol cu glasul ei subţire.

Baioneta se opri.

— Hei! strigă mai tare.

Soldatul se uită împrejur de unde o fi venind glasul. Nu văzu decât o mână micuţă care îi făcea semn dintr-o fereastră.

— Cine-i? întrebă soldatul cu glasul gros.

— Eu sunt. Prinţesa Nadejda.

Soldatul rămase uluit, apoi sări, ca ars, vreo trei paşi înapoi şi se împiedică. Despre prinţesa Nadejda auzise şi el multe de pe la ofiţerii care cercetau cu ocheanele castelul şi spuneau minuni despre părul castaniu al prinţesei, despre obrajii ei de lapte, despre trandafirii însângeraţi din obrajii ei şi despre buzele ei ca cireaşa coaptă.

— Tu ai fost sentinelă deunăzi, când a fost lună plină? întrebă Nadejda.

— Eu, minţi soldatul.

Inima prinţesei era gata să plesnească.

— Atunci urcă-te şi mă sărută, vorbi ea dornică şi înfricoşată.

Soldatul nu ştia ce să facă. Fereastra era înaltă. El n-avea voie să se mişte de la locul de pază. Tremura, se temea şi dorea ceva, ca şi când o zână l-ar fi ispitit în vis, poftindu-l să o sărute.

Îşi răzimă arma de perete. Se căţără spre fereastră. Obrazul îi ajunse până la grilajul de fier. În întuneric văzu doi obraji ca de spumă şi doi ochi de femeie, mari, înflăcăraţi, cu luminile verzui, care îl priveau.

Nadejda vedea întâia oară faţa unui bărbat tânăr şi străin atât de aproape de obrajii ei, şi, de mirare, rămase cu buzele întredeschise. Uită să-i zică cel puţin: „Sărută-mă!”

Deodată, un bubuit groaznic se auzi… O dungă de foc luci înaintea ochilor ei şi un fum greu îi umplu obrajii şi privirile. Faţa soldatului se schimonosi, gura i se deschise larg şi se închise cu o strâmbătură caraghios de dureroasă, apoi se prăvăli din fereastră. Nadejda nu mai auzi decât un bubuit surd…

Pe-atunci aşa se pedepseau sentinelele care îşi părăseau postul. Erau vremuri războinice!

TE-AR MAI PUTEA INTERESA