Editura Global Info / Literatură

Liviu Rebreanu

Sfârşitul

Cerul părea acoperit cu un văl foarte fin: era palid şi boţit. Iar din dosul pânzişului mătăsos al ceţei luna privea cu o tristeţe picantă, aproape femeiască. Lumina stelelor, era spălăcită, ca şi când toate stelele s-ar fi topit sau ar fi vărsat şiroaie subţiri de lacrimi.

În grădină fâlfâiau miresme dulci, pierdute. Globurile de sticlă colorată licăreau în lumina rece a lunei ca nişte turbane pestriţe din poveşti, se înălţau, se îndoiau, se ridicau parcă în vârful picioarelor şi, ca şi Anastasiu, se uitau pe cărarea prunduită care se pierdea în întunericul depărtării.

Pe cărare, pietricelele albe, obraznice scârţăiau sau alergau, ca nişte copii zburdalnici, să anunţe din vreme pe Anastasiu că se apropie cineva.

— Eleonora! şopti Anastasiu dintre turbanele de sticlă.

Fata vru să fugă, dar Anastasiu îi căzu în genunchi şi îi sărută piciorul, acolo unde panglicile sandalelor îi îmbrăţişau gleznele rotunde.

— Ce cauţi d-ta aici, domnule Anastasiu? zise Eleonora încet, strângându-şi pe umere şalul de caşmir. Scoală-te, te rog… Ce-ar fi să te vadă cineva aşa…

— Mie puţin îmi pasă de prejudecăţile lumii! strigă tânărul. Eu vreau ca, împotriva lumii întregi, să fii a mea! Vreau să te duc de aici departe, unde prejudecăţile, clevetirile lumii să nu ne poată ajunge…

— Sunt unele formalităţi, domnule, sunt unele formalităţi, zise fata foarte tulburată.

— Formalităţile ne omoară viaţa, răspunse Anastasiu. Eu caut fondul vieţii, fondul cel adevărat. Vino cu mine! O salcie pletoasă sub care ne vom îmbrăţişa, o ciocârlie care ne va ciripi cântecul ei ceresc sunt formalităţi mult mai frumoase, mult mai poetice decât toate ceremoniile nupţiale…

— Dar, domnule, murmură Eleonora, d-ta nu te gândeşti la urmări…

— La copii? întrebă Anastasiu.

Eleonora se roşi ca racul, căci ea nu se gândise la aceasta.

— Copiii, zise Anastasiu cu căldură, se nasc liberi şi independenţi. Părinţii n-au dreptul să le octroieze prejudecăţile lor…

Eleonora îşi ascunse obrajii în palme şi de-abia putu zice:

— Domnule, d-ta eşti greşit… Dar nu mă miră de loc… D-ta încă n-ai cunoscut o femeie în care să găseşti delicateţea… Femeile pe care le-ai cunoscut d-ta (nu ţi-o spun cu imputare, d-le Anastasiu) au privit viaţa mult mai uşor de cum este… Nu trebuie să fii atât de cinic dacă vrei să te mai ascult…

— Eleonora! Eleonora! se auzi dinspre casă, unde câinii începură a lătra furioşi.

— Pe mine mă caută! păli fata. Trebuie să mă duc… Adio!

— Nu, nu te las! zise Anastasiu apucând mina Eleonorei. Las’ să ştie toată lumea că te iubesc, că te vreau şi că je m’en fous de toată lumea! Dacă mă iubeşti trebuie să rămâi cu mine…

— Eleonora! Eleonora! se auzi tot mai aproape.

— Domnule, dacă eşti impertinent… şovăi Eleonora.

Dar Anastasiu o îmbrăţişă şi o sărută de mai multe ori, murmurând:

— Ah! mă iubeşti! Mă iubeşti!

Pe cărare se ivi o figură de bărbat care lumina cu un felinar prin tufişuri.

— Tata, şopti fata tremurând.

Luă pe Anastasiu de mină şi-l târî după ea în desişul parcului. Fugeau prin tufişuri întunecoase. Anastasiu se mira doar că se duc tocmai spre casă. Înconjurară toată grădina şi ajunseră în dosul casei. Deschiseră uşa bucătăriei şi, prin câteva camere întunecate, intrară deodată într-o odaie mare, unde era pusă masa şi unde candelabrele risipeau raze gălbui pe farfuriile, paharele şi tacâmurile luxoase. Când intrară, dintr-un fotoliu adânc se ridică un preot tânăr, în care Anastasiu recunoscu îndată pe zelosul şi cucernicul preot al târgului. Cei doi bărbaţi se priviră o clipă cu ochi de lup, până ce Anastasiu se hotărî, şi cu o ironie superioară întinse mâna preotului.

— Bună seara, părinte!

Eleonora făcu un semn preotului să nu se supere.

— Tinere, zise preotul cu glas cucernic, am auzit multe lucruri bune despre d-ta de când cu nesocotinţa-ţi a trebuit să… în sfârşit, să-ţi ispăşeşti nesocotinţa… Ştiu că te-ai făcut om silitor, că ocoleşti societăţile gălăgioase şi zădărniciile lumeşti…

În vreme ce preotul vorbea, Anastasiu zâmbea ironic din colţul buzelor.

— Fata aceasta, zise preotul deodată, mi-a încredinţat o taină mare… mi-a spus că te iubeşte…

La vorbele acestea Eleonora o tuli repede din odaie.

— Mi-a spus, urmă preotul, că e îngrijorată din pricina d-tale, care ai ajuns cu totul în ghearele ateismului…

— Ţi-a spus aceasta? zise Anastasiu cam deziluzionat.

— Nu mi-a spus-o tocmai aşa cum ţi-o spun eu, răspunse preotul, dar sufletul ei nevinovat şi blând a simţit şi m-a făcut să simt şi eu în ce primejdie grozavă te găseşti… Acuma însă nu vreau să discut aceasta. Dar trebuie să înţelegi că pe d-ra Eleonora n-o poţi lua decât respectând formalităţile cele sfinte şi onorabile. Oricât de emancipat te-ai crede d-ta, omul, când pune bazele familiei, trebuie să ţină seamă şi de obiceiurile lumei. Crezi d-ta că eu sunt mulţumit cu întocmirea societăţii de azi? Nu, domnule, aceasta încă nu este împărăţia lui Isus, pe care noi, teologii, o visăm şi o aşteptăm. Vedem şi noi răutatea lumii, dar în mijlocul nemărginitelor rătăciri omeneşti credinţa e un liman de scăpare…

Anastasiu se jucă un răstimp cu lanţul de la ceasornic, apoi deodată se uită în ochii preotului:

— Spune-mi, părinte, ce trebuie să fac?

Uşa se deschise şi intrară părinţii Eleonorei.

— Înainte de toate să vorbeşti cu părinţii fetei, zise preotul, se sculă, duse pe Anastasiu în faţa părinţilor şi-l prezintă.

— Pe tatăl d-tale îl respectăm foarte mult, zise tatăl Eleonorei cu glas solemn. Ce doreşti de la noi?

Anastasiu vru să rămână stăpânul situaţiei până la sfârşit şi zise scurt:

— Mâna fiicei d-voastră. Inima ei este a mea de mult.

— Tatăl d-tale îţi cunoaşte intenţiile? întrebă tatăl Eleonorei.

— Eu, răspunse Anastasiu, sunt stăpânul răspunzător şi independent al hotărârilor şi faptelor mele. Cât priveşte formalităţile de drept, învoirea tatălui meu pot spune c-o am cu siguranţă.

Tatăl Eleonorei vorbi din nou:

— Noi nu vrem să împiedecăm fericirea fiicei noastre. Ea te iubeşte, şi aceasta ne obligă să fim cât se poate de indulgenţi în privinţa formalităţilor. Din partea noastră deci nu va întâmpina nicio împotrivire…

Anastasiu îşi păstrase sângele rece şi astfel simţea, vedea cât de teatral a fost aranjată toată scena. Dar în clipa următoare intră Eleonora, alergă la părinţii ei, îi sărută, apoi se aruncă plângând în braţele lui Anastasiu…

Apoi veni nunta… sfârşitul idilei…

TE-AR MAI PUTEA INTERESA