Editura Global Info / Literatură

Liviu Rebreanu

Strănutarea

Luna mai. Patru ceasuri după amiazi. Soare. În răstimpuri, adie câte-o gură de vânt căldicel…

Didi şade la fereastră, îşi scaldă faţa în lumina dulce a soarelui şi se gândeşte că ar fi bine să iasă şi ea să mai vază niţică lume, că e tânără şi se prăpădeşte de urât în mahalaua asta pustie şi murdară. Stă în strada Raţiu şi e fiica profesorului de dans Nicu Georgescu. Mama ei e de mult în pământ, iar tatăl său are lecţii toată ziua şi trebuie să vază de fetele altora, în loc să vază de fata lui. Aşa, Didi, de când a ieşit din pension, e nevoită să stea acasă mereu singură, tristă, de dimineaţă până în seară, şi numai să viseze ceea ce ar dori să trăiască.

Astăzi, însă, simte un dor mare să plece undeva, unde e lume multă, să râdă şi ea şi să petreacă. Inima îi bate mai repede, obrajii i se îmbujorează. Parcă primăvara o cuprinde în braţele ei trandafirii şi o ademeneşte cu şoapte linguşitoare. Nu are nici puterea, nici voinţa să se împotrivească. Îi lipseşte cineva, altcine decât tatăl său, cu a cărui lipsă s-a obişnuit de-a binelea. I se pare că aerul din strada Raţiu miroase a mucegai şi o înnăbuşe…

Se scoală de la fereastră şi începe să se îmbrace repede, parcă i-ar fi frică să nu scape un tren. Îşi dă pe obraji cu suliman roşu, se şterge cu pudră, îşi vopseşte sprâncenele şi buzele, îşi pune rochia cea nouă, azurie, pălăria cu petale de trandafiri… Inima îi zvâcneşte din ce în ce mai puternic, sufletul i se umple de fericire şi de nădejde, iar când, în sfârşit, gătită, stă în faţa oglinzii, îşi zice, zâmbind, ca şi când ar vorbi cu un bărbat care-i face curte:

— Sunt drăguţă… zău, sunt drăguţă…

Bani are: piaţa de mâine. Va să zică, o să ia tramvaiul ca să nu obosească şi să nu i se şteargă pudra de pe ochi. Se duce până în Calea Victoriei, se plimbă o jumătate de ceas şi pe urmă se întoarce. O jumătate de ceas pe Calea Victoriei face cât o jumătate de an în strada Raţiu. Tramvaiul cu cai trece prin Viting. Trebuie să aştepte cam mult, fiindcă p-aici tramvaiele trec mai rar. Aşteaptă bucuroasă. Cum a aşteptat atâta vreme singură acasă, de ce n-ar aştepta acum niţel? De departe face semn vizitiului, cu poşeta, să oprească, şi vizitiul opreşte numaidecât. Tramvaiul e gol. Didi se aşază în fund, pe bancă, deschide punga, scoate banii şi aşteaptă. Conductorul e plictisit, i-e lene şi i-e somn, şi aşteaptă şi el până s-o mai aduna lume.

În dosul gărei tramvaiul se opreşte. Conductorul şi vizitiul se dau jos şi se pun la taifas cu chioşcarul de jurnale şi cu brutarul. Didi însă acuma e grăbită să ajungă cât mai curând în oraş. Aşteptarea o plictiseşte şi se gândeşte să-şi urmeze calea pe jos. Dar i-e ruşine. Mai ales că, tocmai când se munceşte cu gândul acesta, bagă de seamă că s-a mai urcat cineva în vagon, un domn care stă pe platformă, fredonează, fumează şi-şi răsuceşte mustaţa.

Tramvaiul se urneşte iar. Domnul zăreşte pe Didi, azvârle mucul de ţigară, intră înlăuntru şi se aşază faţă-n faţă cu dânsa, cu toate că vagonul e gol şi ar putea să stea şi mai departe. Fetei i-e ruşine, pleacă ochii şi nu îndrăzneşte să se uite la domnul, deşi simte că el se uită mereu la ea.

Roşeşte, îşi netezeşte rochia, să nu i se vază picioarele, şi strânge gologanii în palmă parcă i-ar fi teamă să nu-i fure cineva.

În sfârşit, apare şi conductorul.

Ridicând ochii la conductor, Didi vede faţa domnului şi se aprinde şi mai mult. Căci domnul e tânăr şi o priveşte cu un zâmbet cald şi stăruitor.

— Cinci! Cinci! şopteşte Didi cu sfială.

— Până la Hotel de Franţa?

întrebarea conductorului o zăpăceşte de tot. Se uită pe furiş la domn, vrea să se scoale în picioare şi zice domol:

— Da… da… până-n bulevard…

Pe urmă ia biletul, îl mototoleşte între degete, căutând să ghicească până unde o fi mergând dânsul. Şi, cu coada ochiului, se uită iar la domnul care n-o slăbeşte de loc din ochi.

— Patru, răsună glasul domnului, dar după o scurtă şovăire se răzgândeşte şi zice: Adică nu… dă-mi şi mie de cinci!

Tramvaiul ajunge în strada Bucovinei, şi Didi simte mereu privirea domnului aţintită asupra ei. Acuma însă şi-a mai venit în fire, ridică ochii şi începe să se uite la case şi la trecătorii de pe stradă. Domnul o mai măsoară o clipă, apoi deodată întreabă cu glas catifelat:

— Mergeţi până-n bulevard, domnişoară?

Didi se gândeşte dacă trebuie să răspunză sau nu, dar, gândindu-se, buzele-i şoptesc:

— Da…

— Şi eu, adaogă repede domnul.

Urmează o tăcere. Se aude foarte desluşit tropotul calului şi uruitul roatelor. Didi se uită mai bine la domnul care parcă se gândeşte ce să-i vorbească. Domnul e şi el spilcuit, fiindcă şi el se duce pe Calea Victoriei să ia aer. Are mustaţă castanie, frizată, pălărie tare, baston, mănuşi cenuşii de aţă, ochi galeşi, buze roşii, late, pe care e aninat un zâmbet molatec. E pudrat şi a uitat să-şi şteargă pudra din gene şi de pe sprâncene.

— Îmi daţi voie să mă recomand: Jean Vasilescu, fost funcţionar.

Didi rosteşte ceva, fără să ştie ce, iar domnul începe îndată să-i spuie că se duce să se plimbe pe Calea Victoriei, fiindcă lui nu-i place mahalaua, şi numai ghinionul l-a făcut să ia casă p-aici, că a stat în bulevard şi umblă numai cu maşina, dar îi pare bine că a luat tramvaiul acuma, deoarece astfel a avut fericirea să cunoască pe cea mai drăgălaşă din câte fiinţe a întâlnit, o fată frumoasă, cultă, manierată, modernă, cum rar se întâmplă să se găsească la noi, şi simte că, cu o astfel de fată, s-ar putea înţelege, fiindcă are ochii plini de simpatie, de farmec, de drăgălăşie…

În vreme ce Jean vorbeşte şi Didi ascultă uluită şi încântată, tramvaiul se umple încet-încet de călători. Domnul trece lângă Didi, ca să nu auză toată lumea ce-i spune. Vorbeşte repede, parc-ar spune ceva învăţat pe dinafară. Didi aruncă şi ea câte-o vorbă din când în când, ca să nu creează domnul că are de a face cu o proastă. Şi e fericită. Îi place Jean. E băiat inteligent, cam obraznic, nu-i vorbă, dar şi obrăznicia îl prinde. Pe urmă e serios… Parcă o fată ştie de unde-i pică norocul? Dacă a plăcut-o el la întâia vedere, are s-o placă şi mai mult când va cunoaşte-o mai bine, când va afla că are şi ea o zestre, acolo, nu mare, dar potrivită. Şi atunci, poate… Cine ştie?… Se uită deseori cu mândrie la ceilalţi călători şi-i pare rău că Jean nu vorbeşte mai tare, să auză toată lumea ce-i spune.

În strada Berzei însă Didi, ascultând fermecată, simte o gâdilitură în nas. Strânge din dinţi şi din buze, închide ochii şi se gândeşte:

— Aoleu, îmi vine să strănut… Unde mi-e batista?…

Batista era în poşetă, iar pe poşetă se aşezase Jean.

Şi Didi simte că gâdilătura în nas se înteţeşte. Se sperie, respiră adânc şi încearcă să rămâie nemişcată. Nu izbuteşte. Strâmbă din nas, îşi schimonoseşte faţa, nările i se umflă şi tremură. Se întoarce către Jean şi caută să-şi scoată poşeta cu batista de subt dânsul. Jean însă e înfierbântat şi se îndeasă mereu spre ea, şoptindu-i pătimaş:

— Eu ador fetele moderne… Şi mai cu seamă d-ta, care eşti… Te ador!

În clipa aceasta Didi nu se mai poate stăpâni şi, cu o strâmbătură grozavă, strănută tocmai în fruntea domnului Jean, murmurând plină de spaimă:

— Iertaţi, vă rog… Iertaţi, vă rog…

Toată lumea din vagon întoarce ochii, zâmbind, spre Didi. Jean îşi scoate batista din buzunar, se şterge pe frunte şi glăsuieşte foarte grav:

— Mersi, domnişoară!

Apoi se scoală, iese pe platformă şi de acolo se uită cu dispreţ la Didi, care se ghemuieşte în colţ, mângâindu-şi gura şi nasul cu mâna, roşă ca racul de ruşine…

Şi Didi e nenorocită. Ochii ei mari, albaştri, se îneacă în lacrămi. Privirile lumii din tramvai o ard. Nu mai vrea să se plimbe pe Calea Victoriei. Lacrămile îi brăzdează sulimanul şi pudra. Vrea să ajungă acasă cât mai curând, să fie iar singură, să plângă…

Face semn conductorului, cu poşeta, să oprească, dar conductorul nu opreşte numaidecât. Se dă jos şi pleacă înapoi, spre casă, pleoştită, cu ochii săraţi de lacrămi…

Luna mai. Cinci ceasuri după amiazi. Soare. În răstimpuri, suflă câte-o gură de vânt rece…

1912

TE-AR MAI PUTEA INTERESA