Editura Global Info / Literatură

Liviu Rebreanu

Tainele iubirii

Noii chiriaşi au adus numai vrajbă şi tulburare în casele d-nei Elena Arboraş, născută Ionescu, din strada Franemazonă, case cu multe apartamente mici, înădite şi toate dând drept în curtea îngustă, murdară şi lungă ca o fundătură. D-na Arbor aş le cumpărase înainte de a se mărita, din economiile ei, căci fusese, până mai anii trecuţi, moaşă cu diplomă şi cu bună clientelă, Iancu Arboraş, agent fiscal, voluminos şi blajin, văduv fără copii, câştiga frumos şi nu se amesteca în afacerile nevestei, care, de când se lăsase de meserie, îşi punea toate energiile în exploatarea cât mai meticuloasă a caselor. O singură dată s-a amestecat bărbatul, acuma, deunăzi, pentru că doamna lipsise din Bucureşti. A crezut că face bine şi şi-a aprins paie-n cap. Camera mobilată cu acces la bucătărie era liberă de vreo câteva săptămâni; au venit tinerii aceştia, i s-au părut oameni de treabă, s-au învoit din preţ şi i-a primit în casă, luând chiria pe cincisprezece zile înainte şi rămânând ca restul să i se dea peste trei-patru zile… D-na Arboraş, aflând isprava, s-a făcut Dunăre, mai cu seamă că pe urmă au trecut nu trei zile, ci trei săptămâni, şi chiriaşii dumnealui nici gând n-aveau să plătească, ba când, de vreo două ori, a trimis servitoarea să le aducă aminte, s-au şi supărat şi au răspuns cu ţâfnă că ei îşi cunosc obligaţiile şi să nu-i mai plictisească. Iancu Arboraş se recunoştea vinovat, dar numai pentru bunătatea inimii sale, că i-a crezut oameni cinstiţi, în vreme ce soţia, fără a-i spune pe şleau, îi bănuia şi alte motive de slăbiciune şi îl cicălea în fiecare zi cum numai o moaşă pensionară ştie să cicălească.

Într-adevăr, proprietăreasa, mai mult chiar decât chestia chiriei în restanţă, era din ce în ce mai întărâtată din pricina misterului ce dăinuia în jurul chiriaşilor soţului ei. Obişnuită să-şi cunoască chiriaşii în toate amănuntele, se simţea jicnită că tocmai aceşti răi platnici umblă cu mofturi şi minciuni şi abia se coboară să stea de vorbă cu dânsa. Când s-au mutat, cu un geamantan şi nişte boarfe drept bagaje, s-au recomandat doamna şi domnul Ionel Vulpescu, adică soţi legiuiţi, oameni cumsecade. Peste puţine zile însă, prin glasul servitoarei care le făcea curat în cameră, a aflat toată curtea că nu sunt cununaţi. D-na Arboraş, foarte simţitoare în privinţa faimei caselor sale (deşi mai toţi chiriaşii ei se găseau în aceeaşi situaţie matrimonială), a încercat să descoase puţin pe pretinsa d-nă Vulpescu: în loc de explicaţii, a primit un răspuns obraznic că în chestiile lor intime nu dă voie nimănui să se amestece. Aceasta şi faptul că Iancu Arboraş apucase a spune odată despre noua chiriaşă, tinerică, blondă, mică şi grăsună că e ca o piersică, îndemnară pe proprietăreasă să fie şi mai îndârjită împotriva noilor chiriaşi şi să-şi înteţească imputările către soţul ei, învinuindu-l că probabil s-a gândit şi el să guste din piersică şi de aceea s-a grăbit să-i închirieze odaia pe gratis… De altminteri, toate purtările lor dădeau de bănuit nu numai proprietăresei, ci şi celorlalţi chiriaşi, solidari cu ea în ura contra tinerilor noi veniţi. Ionel Vulpescu era mândru, se uita de sus la toţi chiriaşii, chiar şi la d-na Arbaraş, de abia ridica pălăria când saluta şi nu săruta mâna nici proprietăresei. Tânăr, subţirel şi înăltuţ, ar fi fost altfel simpatic, recunoştea toată lumea. Umbla veşnic îngrijit, ca scos din cutie, cu dungă ireproşabilă la pantaloni şi nu mai puţin ireproşabilă cărare pe cap. Era însă grozav de încrezut şi mai ales încântat cu frumuseţea-i fără pereche. Tot ce făcea şi ce avea el îi plăcea. De câte ori se întâmpla, prea rar, să stea de vorbă cu cineva din curte, nu ştia decât să se laude: mustăcioara lui e mătase pură, ochii lui sunt cei mai aprinşi, nasul lui are o linie clasică, mâinile lui sunt delicate ca de prinţ, până şi ghetele cu tălpile găurite le găsea cu tăietură englezească. Se credea iubit de femei ca nimeni altul. Chiar d-nei Arboraş s-a apucat odată să-i povestească diverse aventuri amoroase ce le-a avut cu diverse femei, blonde, brune, înalte, mărunte, o legiune, care toate zicea că l-au adorat la nebunie. De faţă era şi nevastă-sa, sau ce i-o fi fost, care, în loc să-l dojenească, se înduioşase de admiraţie spre nespusa indignare a d-nei Arboraş, uluită şi mută de atâta neruşinare.

Ionel Vulpescu spusese că e funcţionar la tramvaie şi chiar pretextase, când n-a plătit chiria pe luna întreagă, că restul îl va aduce la leafă. Dar ce funcţionar să fie dacă nu se urneşte din casă decât pe la zece, iar după masă doarme până la cinci? Ceva totuşi avea cu tramvaiele, fiindcă o chiriaşă din curte l-a văzut o dată urcându-se în tramvai, pe bulevard, şi l-a auzit cum a strigat ţanţoş conductorului „permis”, iar conductorul a salutat şi nu l-a taxat.

Ea, ca femeia, deşi se ţinea mândră, tot era mai vorbăreaţă. Fiindcă nu făcea nimica în odaie, nu punea măcar mâna să şteargă de praf, căuta să stea de vorbă ba cu vreo vecină, ba cu proprietăreasa, ba şi cu servitoarea. Şi nu ştia decât una: să laude pe Ionel, că Ionel e fecior de boier mare, că Ionel e învăţat ca nimeni în lume, că Ionel are părinţi putrezi de bogaţi, cu care s-a certat din pricina ei, că Ionel ar putea să iubească pe orice fată din lume, dar o iubeşte numai pe ea… în sfârşit, nu mai isprăvea. Şi cu toate acestea în odaie se certau şi se ocărau ca ţiganii, iar servitoarea a găsit-o de multe ori plânsă şi amărâtă, dacă nu şi bătută. Nu se plângea însă niciodată şi răspundea necuviincios când vreo chiriaşă miloasă încerca s-o compătimească. D-na Arbor aş, văzând-o într-o zi cam mâhnită, i-a zis în chip de gentileţe:

— Eşti tânără şi frumuşică, madam Vulpescu, păcat numai că eşti cam rece…

— Sunt rece, doamnă, dar sunt iubită de cel mai cald bărbat din Bucureşti!

În urma acestui răspuns neruşinat d-na Arbor aş nu s-a mai sfiit să spună unei chiriaşe bătrâne şi vechi că n-a pomenit de când e dânsa oameni aşa de suciţi şi că trebuie să fie ţicniţi de-a binelea amândoi. Până seara toată curtea a adoptat concluzia proprietăresei.

Ei însă nu se sinchiseau de nimica. Ionel ieşea în oraş, Eugenia rămânea acasă şi-l aştepta să se întoarcă. Dacă era frumos, îl aştepta în curte, făcându-şi unghiile şi fredonând romanţe triste. În curte se aflau totdeauna frânghii întinse, pe care atârnau totdeauna cămăşi, pantaloni, cearceafuri… Pe la ora unu, Ionel apărea în poartă veşnic radios, cu un surâs mulţumit subt mustăcioara neagră. Eugenia, cum îl zărea, se repezea în întâmpinarea lui, strigând tare ca s-o audă toată curtea:

— Ionel! Ai venit?… Iubitul meu!

El, galant şi ceremonios, îi săruta mâna. Ea murmura vorbe dulci şi îi cădea moale la piept. Şi, cu o pasiune teatrală, Ionel o răsucea în braţe şi o săruta prelung. O pauză. Îmbrăţişarea. Apoi el, răguşit ca un actor în scena de rezistenţă, o cuprindea de mijloc şi striga de asemenea ca s-audă toată curtea:

— Te vreau, Eugenie!… Te vreau! Te vreau!

Şi intrau în camera lor, grăbiţi şi înfriguraţi, subt privirile chiriaşilor. Bărbaţii zâmbeau batjocoritor, femeile invidiau pe Eugenia şi toţi ziceau:

— Se iubesc mult ţicniţii, ce-i drept, nu-i păcat!

Într-o zi, spre sfârşitul lunii, pe o căldură moleşitoare, Ionel Vulpescu veni mai radios şi mai vesel ca totdeauna. Îmbrăţişă pe Eugenia, ca de obicei, dar răcni mai pătimaş „te vreau”. Şi dispăru în odaie.

Iancu Arboraş, văzându-l aşa de vesel (deşi Ionel nici măcar nu-l salutase), socoti că tânărul a pus mâna pe franci şi are să plătească în sfârşit datoria, să-l scape şi pe dânsul din gura muierii. Se şi grăbi să vestească pe d-na Arboraş:

— Ei, Lenuş, mi se pare că ţicnitul se face om de omenie!

Lenuş însă, sceptică, tăcu.

Curtea rămase pustie în zăpuşeala soarelui de august. Doar cămăşile şi pantalonii pe frânghii se cutremurau de câte ori trecea duduind pe stradă vreun camion militar, răscolind praful şi umplând văzduhul cu aburi arşi de benzină…

Apoi, pe când liniştea era mai mare şi chiriaşii îşi sorbeau tihniţi cafeaua, o gălăgie infernală răbufni din camera îndrăgostiţilor. Toată lumea năvăli în curte. Proprietăreasa se speriase, în primul moment, să nu se fi aprins casa. Când ai asemenea chiriaşi, să te aştepţi la orice.

— Hoţule! Escrocule! Nemernicule! răsună din odaie glasul Eugeniei, ascuţit ca împunsăturile de ace.

— Taci, cocotă! Taci! răspundea răcnind baritonul lui Ionel.

Şi dialogul era mereu întrerupt de bufnituri, de zgomot de farfurii trântite, de ţipete desperate şi nearticulate. Pe urmă:

— Săriţi, mă omoară!… Ajutor!

În clipa următoare ţâşni afară Eugenia, cu părul vâlvoi, cu bluza sfârticată, cu faţa schimonosită, cu gura încleştată:

— Ajutor!…

Un pahar zbură din cameră, pe uşa deschisă, peste capul ei şi se zdrobi ţăndări pe caldarâmul de lângă cişmea.

Ajunsă în curte, Eugenia, în acelaşi loc unde-şi aştepta totdeauna iubitul, începu să plângă cu hohote, blestemând pe cel care o ţine în mizerie şi în bătăi, după ce i-a sucit capul şi-a nenorocit-o… Vecinele făcură îndată cerc în jurul ei, o compătimiră şi o mângăiară. Dar ea nu voia să se mulcomească şi plânse până ce femeile se plictisiră şi, una câte una, se retraseră. Rămasă singură, Eugenia mai vărsă un rând de lacrimi în mijlocul rufelor încremenite pe frânghii. Apoi se plictisi şi ea, îşi şterse ochii, îşi strânse părul, îşi potrivi bluza şi, încetişor, se strecoră în casă.

În curte se împânzi iarăşi liniştea. Doar căldura soarelui, nestingherită, fierbea mai înfundat…

Deodată tăcerea fu zgâlţăită prelung de zbârnăitul soneriei. Servitoarea, ostenită, se întinsese să se odihnească puţin înainte de-a se apuca de vase. Ce poznă o mai fi iar? îşi zise văzând că tocmai din camera îndrăgostiţilor s-a sunat. Se repezi în curte, apoi la uşa lor şi bătu. Uşa nu se deschise, ci auzi dinlăuntru doar glasul poruncitor al domnului:

— Să vie imediat proprietarul!

Servitoarea, care împreună cu toată curtea ştia că noii chiriaşi sunt în urmă cu plata, se duse speriată şi într-un suflet la stăpâni:

— Coniţă, chiriaşul cel nou cheamă degrabă pe domnul!

D-na Arboraş avu o tresărire. De mulţumire că totuşi va vedea bănişorii, de puţină jicnire că prevederile ei pesimiste nu s-au împlinit şi că Iancu a putut, fie chiar numai de astă dată, să aibă dreptate. Ca o consolare, îşi făcu planul în gând că la sfârşitul lunii, dacă nu i se plăteşte chiria întreagă înainte, le va arunca boarfele în stradă, fără multă vorbă.

— Nu-ţi spusei adineaori? zise Arboraş, care aţipise niţel pe canapea, grăbindu-se acuma să-şi alunge moleşeala din oase.

Triumfător şi gâfăind, alergă la camera tinerilor. Un „intră” energic îl pofti să deschidă. Găsi pe Ionel cu Eugenia pe genunchi, îmbrăţişaţi şi strălucitori de fericire. Cu o mândrie zdrobitoare şi cu glas pătrunzător, Ionel strigă proprietarului uluit:

— Te-am chemat, domnule, numai ca să vezi cu ochii d-tale cât de mult ne iubim!

Eugenia şi-ascunse obrajii la pieptul lui Ionel, gângurind ceva ca o turturică. Iancu Arboraş însă îşi şterse sudorile pe frunte, râse prosteşte şi bâlbăi:

— Bată-vă să vă bată…

Cu acelaşi râs prostesc se retrase pe urmă, şi tocmai în curte, când se dezmeteci şi-şi aduse aminte de nevastă-sa, adaogă mormăind:

— Firea-ţi ai dracului cu iubirea voastră să fiţi…

D-na Elena Arboraş, în culmea revoltei, îi zise cu dispreţ:

— Piersică ţi-a trebuit, babalâcule!

TE-AR MAI PUTEA INTERESA