Editura Global Info / Literatură

Liviu Rebreanu

Talerii

Poate să fi avut vreo douăzeci şi opt de ani, dar părea mult mai bătrână. Avea nişte ochi mici şi arşi, scufundaţi în orbite şi ascunşi sub o broboană de lacrămi, şi o gură mare, cu buzele supte şi învineţite, cari totdeauna tremurau, gata parcă ori să râdă, ori să plângă.

Trăia aşa de pe o zi pe alta, robotind pe unde putea, adăpostindu-se pe unde apuca. Era lucrătoare harnică para focului şi zorea cât şapte pentru nimica toată, dar nu putea sta într-un loc cum nu stă apa. Cutreiera, cu paşi scurţi şi grăbiţi, toate satele de prinprejur şi nu se oprea nicăiri mai mult de o săptămână. Venea la anume răstimpuri, ca şi cum vin posturile sau sărbătorile cele mari, şi-apoi iar se depărta repede, fără veste, ca o nălucă posomorită.

Oamenii din sat erau obişnuiţi de-a binelea cu dânsa. Îi ziceau Todosia, măcar că ea se chema Tatiana. Ştiau când trebuie să sosească, o aşteptau c-un fel de bucurie ascunsă, nehotărâtă, şi se mâhneau din suflet dacă uneori, rar de tot, întârzia, întocmai cum se mâhnesc când aşteaptă zadarnic sosirea unui prieten bun sau a unei rude scumpe.

Şi Todosia venea mereu, îmbrăcată cu straiele-i ciudate, adunate parcă cu arcanul din tuspatru colţurile lumii. Cu pălăria de paie, lată şi muşcată zdrenţe de jur împrejur, cu zeghea de stambă cafenie, învechită şi roasă, cu poalele înăsprite, cu zadiile roşii ca coţobrelele, vrâstate cu dungi albastre şi verzi şi împestriţate pe dedesubt cu flori cusute şi cu fluturi de argint; cetluită pe la brâu c-o cingătoare tricoloră trasă de soare, iar la gât cu cele câteva şire de taleri de argint cari zuruiau la fiecare pas, trecea repede pe uliţele satelor, dând bineţe tuturor, oprindu-se ici-colea şi mângâind cu privirea căscioarele scunde şi dărăpănate. Ş-atunci, iute-iute, vestea alerga din gură-n gură:

— Vine Todosia! E aici Todosia!…

Era fată cinstită şi aşezată, să-i cauţi perechea toată ziua mare cu luminarea. Ş-aşa se purta, ş-aşa se silea, să nu-i găsească nimeni nici atâta cusur cât e negru sub unghie… Dar lumea, pârdalnica de ea, tot nu s-a lăsat până nu i-a scormonit şi ei o greşeală. Se zicea că umblă cu limba scoasă să se mărite… Dar unde-i fata, tânără ori bătrână, care nu doreşte să se mărite?

Asta i-o imputa lumea, dar altmintrelea se împăcau bine împreună. Era prietenă cu toate femeile, sta la taifas cu ele, forfotea de una-alta, de bărbat, de copii şi de câte şi mai câte necazuri. Şi femeile o iubeau ca pe o soră bună… în faţa bărbaţilor însă era ruşinoasă şi tăcută ca o copilă. Când se întâlnea cu vreunul, îşi pleca ochii şi, roşie până după urechi, abia şoptea cu glas scăzut:

— Noroc bun să dea Dumnezeu!…

Şi se ducea repede, parcă ar fi alungat-o cineva. Totuşi, îndată ce se depărta oleacă, nu se putea stăpâni să nu se uite înapoi. Întorcea capul tot mereu şi rânjea ca o năucă, descoperind două rânduri de dinţi lungi şi galbeni.

Apoi, pesemne d-aici s-a pornit vorba că ea face ochi dulci bărbaţilor… Ori d-aici, ori d-aiurea, zvonurile acestea, încetul cu încetul, se răspândiră prin toate satele pe cari le cotrobăia dânsa, şi-n curând toată lumea ştia că Todosia vrea şi vrea să se mărite… Cetele de copii zburdalnici, cari hoinăreau prin şanţurile uliţelor, în cămăşi lungi şi înnegrite, cu obrajii scofâlciţi, o petreceau veşnic cu alai, strigând după ea cât îi lua gura:

— Lele Todosie! Todosie!… Mânca-te-ar măritişu, tu, Todosie!…

Todosia, însă, fată cuminte ce era, nu lua în seamă fleacurile acestea. Îşi vedea de drum şi se făcea că nici aude, nici vede…

Şi aşa îşi măcina Todosia zilele. Venea şi se ducea, şi iar venea şi iar se ducea…

Dar o dată, era tocmai într-o toamnă neagră şi jalnică, s-a dus, şi dusă a rămas. Degeaba o tot aşteptară femeile două primăveri de-a rândul, nici măcar de veste nu i s-a auzit, necum altceva. Se mira şi se minuna lumea de una ca asta, unde s-a mai pomenit aşa ceva, dar în zadar. Todosia nu-i şi nu-i, parc-ar fi înghiţit-o pământul.

— S-o fi măritat amarul, ziceau unii, de bună seamă că s-o fi măritat, că tot la bărbat i-a stat capul!

— D-apoi să-i dea Dumnezeu noroc şi pace, adăugau cei cu inimă bună, c-a fost fată harnică şi cinstită…

Şi cum zilele treceau şi Todosia tot dusă rămânea, oamenii începură a se împăca şi cu lipsa ei. Numai când şi când mai suspina câte-o femeie:

— Săraca Todosia… oare pe unde mai răzneşte şi ea prin astă lume de nevoie?…

Iată însă că, într-o bună zi, neaşteptată de nimeni, Todosia se ivi iar prin împrejurime. Veni cotoşmănită tot în hainele-i cele vechi, numai cât pălăria îi era mai zdrenţuită, zeghea mai roasă, poalele mai negre şi mai colboase, iar talerii de pe piept îi lipseau… Păşea încetinel şi chibzuit, cu ochii în pământ, blegită şi rebegită, de-ţi era mai mare mila… Un pânziş de jale o învăluia parcă din cap şi până-n picioare…

Nişte băieţandri, răsăriţi dintr-o ogradă, se luară îndată după ea, şi, ca alte dăţi, începură a o hiritizi. Dar acum Todosia se opri coprinsă de un val de mânie, se întoarse spre ei cu faţa schimonosită şi-i ameninţă scuturându-şi pumnii încleştaţi. Şi numai abia-abia, bolborosind şi crâşnind din dinţi, se urni iar şi se târî mai departe…

Apoi, dinaintea unui bordeiaş turtit, acoperit cu stuf mucezit, stătu locului. Se uită multă vreme la chenarele albastre ale ferestruicelor, întrebându-se parcă: să intre sau să treacă? În sfârşit, totuşi deschise portiţa şi păşi în ogradă.

O nevastă tânără ieşea tocmai din casă, ca vijelia, alungind nişte găini obraznice din pridvor. Când zări pe Todosia, rămase pironită, uitându-se la ea buimacă de mirare şi nedumerire. Todosia stătea lângă portiţă, cu mâna încă pe zăvor, cu privirea la nevastă. Un zâmbet silit îi strâmba gura, în vreme ce ochii îi rămaseră reci şi posomoriţi.

— ’S tare blestemaţi copiii ăştia… zise Todosia pe urmă cu vocea stinsă.

— Dar lasă-i în para focului, că li-i bine şi-s buiestri… se vede că nu i-a fript încă niciun năcaz…

Nevasta tăcu, dar îndată adăogă, ştergându-şi palmele de şolduri:

— Vai de mine şi de mine, Todosie, că de mult nu te-am mai văzut! Da’ pe unde ai umblat atâta amar de vreme?

În ochii Todosiei se aprinse deodată o lucire ciudată. Scoase un oftat înăbuşit, parc-ar fi vrut să izbucnească; în colţul orbitelor ei răsăriră doi picuri mari, scânteietori. Dar îndată iar se potoli şi răspunse domol, cu barba-n piept:

— Am păţit multe, Doamne fereşte…

— D-apoi aşa pate omul trăind pe lumea asta… zise nevasta încet. Da’ ia şezi, Todosie, hodineşte oleacă… Ştiu că eşti trudită, săraca de tine… Ori mai bine să mergem în casă, nu cumva să mi se trezească băiatul…

Privirile ei apoi se opriră deodată pe pieptul Todosiei şi o întrebă cu glas ascuţit, schimbat:

— Unde ţi-s talerii, tu Todosie?… I-ai prăpădit?…

— Ba mi i-a mâncat el, mânca-l-ar peştii să-l mănânce, zise Todosia, răguşită. Mi-a păpat tot ce biata am agonisit, nu-l rabde sfântul Dumnezeu şi nu-i deie sănătate şi viaţă!…

Nevasta nu înţelese nimic din afuriseniile ei, ş-aşa nici nu ştiu cu ce s-o mulcomească. Totuşi, îngână câteva vorbe şterse, se plecă să îndepărteze cu vârful unghiilor o scamă de pe zadie şi apoi intră în tindă, bâlbâind prieteneşte către Todosia:

— Hai, tu, hai în casă şi te hodineşte!.

În casă se simţea o zăpuşeală încropită şi un miros aspru de mâncare. Un copilaş de ţâţă, cocoloşit în nişte velinţe rupte şi aşezat pe o pernă în mijlocul patului, se scâncea zvârcolindu-se sub învelitorile cari stau să-l înăbuşe. Nevasta, speriată, îl scutură puţin ca să-l adoarmă, dar copilul nu se opri, ci începu a ţipa sfâşiitor,. Încât tot bordeiul se umplu de bocetele lui. Femeia trebui să-l ia în braţe şi să-i astupe gura cu sfârcul ţâţei… Băieţelul acum gângurea din când în când, cu ţâţa între buze, scoţând nişte glasuri cari începeau cu sughiţuri şi se sfârşeau cu gâlgâiri slabe şi mulţumite.

Todosia, ghemuită pe laviţă, privea cu ochii scăpărători când la copil, când la nevastă. Deodată apoi se ridică fără zgomot, se apropie cu paşi legănaţi, apucă cu gingăşie mâna copilului, încleştată în sânul nevestei, şi o sărută lung şi pătimaş. Şi când se îndreptă, un şiroi de lacrămi i se scurse pe obraji, căzându-i în stropi laţi pe piept.

— Bate-l, Doamne, bate-l, cum m-a batjocorit şi m-a bătut el pe mine! murmură ea făcându-şi cruce şi mototolindu-se pe marginea patului.

— Da’ ce-i cu tine, tu femeie?… Ce-ai păţit, întrebă nevasta mirată.

Todosia însă bodogăni iar cu glas desperat, ca şi când n-ar fi auzit nimic:

— O, bate-l, Doamne, şi nu-l cruţa şi nu-i da sănătate, că m-a batjocorit şi m-a bătut şi m-a făcut de ruşine la lume!…

Dar după un dram de vreme, totuşi, începu mai potolită:

— Uite ce-am îndurat, draga mea nevastă, uite!… Acu-s doi ani de atunci… doi ani de zile, dar numai bunul Dumnezeu ştie cât am avut eu de suferit cu omul acela în ăşti doi ani… C-aşa s-a pus pe lângă mine cu vorbe dulci, şi m-a ademenit, şi m-a nebunit, până l-am crezut şi m-am învoit de l-am primit într-o mâncare cu mine…

Se opri brusc să-şi facă cruce şi să blesteme; acum însă nevasta nu-i dădu răgaz:

— Dar ce om îi acela, ce om?!… De unde-i? întrebă ea, giugiulindu-şi copilul în braţe.

Todosia tresări, parcă s-ar fi înspăimântat, şi se uită la nevastă cu ochii holbaţi:

— Ha?… Aşa, aşa… de la noi, din sat de la noi… Un calic de văduvoi, un… un…

Iar se opri cu gura căscată, ca şi când i s-ar fi stăvilit vorbele în gât, şi un timp îşi mişcă numai buzele crâmpoţite. Dar apoi înghiţi o dată în sec şi urmă repede, mâncând sfârşitul cuvintelor şi îndoindu-se din şale la dreapta şi la stânga:

— Mi-a venit gol ca napul, cârpit şi petecit ca vai de el… Şi eu l-am primit, şi l-am spălat, şi l-am îmbrăcat, şi l-am hrănit cum am ştiut mai bine. Am muncit ca o roabă pe la toţi oamenii, m-am căznit şi-am agonisit, iar el şedea ca un trântor şi numai bea şi mânca din truda şi din sudoarea oaselor mele… Iac-aşa am început a-l cunoaşte. Şi, dacă am văzut că tot ce am eu şi ce câştig se duce pe apă, am gândit să mă despart de el. Dar nu puteam, draga mea, nu puteam, că eram însărcinată şi-mi era ruşine de lume să plec aşa pe drumuri… Ş-aşa, m-am cătrănit şi m-am mâncat cu el, socotind că doar-doar şi-o căpăta odată minte şi n-o tot face ce face… Dar nu şi nu… Lui nu-i păsa nimic de amarul meu. El bea şi râdea de necazurile mele şi mă tot cihăia să-i dau bani şi iar bani, să aibă pe ce să chefuiască. Ş-apoi dacă nu-i dădeam, că nu mai aveam de unde să-i dau, a prins a mă bruftui ca pe o slujnică… şi pe urmă s-a apucat şi-a cărat din casă bucate şi hăinicele şi tot ce biata găsea, până ce mi-a prăpădit tot ce-am avut, de-am rămas cu casa pustie. Ba încă acu, de câte ori se întorcea de la crâşmă, sărea la mine, de trebuia să mă scoată oamenii din mâinile lui drăceşti… Şi eu eram grea, draga mea, eram cu burta la gură…

Şi-i curgeau lacrămile pârâu-pârâu povestind, dar tot nu conteni, ci urmă lihăind:

— Apoi odată s-a apucat de mine să-mi ia talerii… Nu m-am lăsat şi-am început a striga ş-a mă văita, doar m-or auzi vecinii. Şi nu… M-a prins de gât, m-a trântit jos şi m-a călcat în picioare. Apoi mi-a smuls talerii şi s-a dus de nu l-am mai văzut… Am rămas pe drumuri, fără o bucăţică de pâine, într-un hal de plângeau oamenii de mila mea. Şi nici munci nu puteam ca mai înainte, că doar îmi aşteptam vremea… Ş-aşa, de milă, m-a adăpostit o femeie ca să pot naşte… Dumnezeu să-i dea sănătate… Ş-apoi am făcut, draga mea, am făcut o copilă… O, Doamne, Doamne, ce odoraş de copilă! Frumuşică şi cuminţică şi bună ca un om mare. Şi blândă-blândă, ca un puişor de turturică…

Deodată însă sări înţepată şi făcu, hohotind, câţiva paşi spre nevastă:

— Ş-a murit, auzi, a murit… Numai cinci săptămâni a trăit şi s-a topit, degeaba i-am stins cărbuni şi i-am descântat, degeaba am făcut câte-n lumea asta! S-a stins cum se stinge o luminiţă de ceară bătută de vânturi… Şi n-am avut… n-am avut nici cu ce s-o îngrop, n-am avut… Nu-i dea Dumnezeu zile afurisitului care mi-a irosit tot ce mi-am agonisit… nu-i ajute bunul Dumnezeu şi nu-i dea hodină nici în groapă!…

Îşi plecă fruntea pe piept, îşi încopcie mâinele şi le întoarse cu palmele spre nevastă.

— Bate-l, Doamne, bate-l, Doamne, numai cât m-a înşelat şi m-a batjocorit el pe mine, de nici nu mi-am putut îngropa copila!…

Zgârcită pe laviţă, plângând şi smulgându-şi părul, blestema necurmat, şi glasul ei răsuna aspru şi sfâşietor, ca un bocet de moarte…

1913

TE-AR MAI PUTEA INTERESA