Editura Global Info / Literatură

Liviu Rebreanu

Venus

Alexandru Ralea era de vreo opte zile în Roma şi încă nu izbutise să isprăvească cu Forul Roman. Fiindcă nici nu se poate isprăvi cu Forul Roman în opt zile. Cu totul altceva a fost Forul pe vremea republicei, ca, de pildă, în epoca de aur a lui August sau subt împăraţii de mai târziu. Fiecare secol trebuie să-l scormoneşti, să-l găseşti printre ruinele acelea măreţe…

Ba chiar, dacă e să vorbim drept, Alexandru nici în Forul Roman n-a pătruns încă decât până la templul lui Saturn, iar templul acesta e de-abia „începutul începuturilor”. Opt coloane uriaşe de granit au mai rămas în picioare, şi în jurul acestora sunt atâtea de văzut şi de cercetat, încât Alexandru nu se îndura să se despartă de ele.

Simţea totuşi primejdia grozavă ce-l ameninţa, zi cu zi, tot mai mult. Guvernul îi dăduse un concediu de patru săptămâni şi un ajutor de cinci sute de lei… pentru străinătate. Vrea să arate că e demn de această distincţie. A venit la Roma cu gândul să studieze Forul Roman pe baza săpăturilor celor mai recente, ca pe urmă, reîntorcându-se la Focşani, să ţină nişte lecţii de filologie clasică să-i meargă vestea.

După o muncă conştiincioasă de opt zile însă de-abia ajunsese până la templul lui Saturn. Adevărat că până aci cunoaşte Forul aşa de bine, cum îşi cunoaşte palmele. Se uită visător la zarea depărtată şi îşi dădu seama că, dacă va înaintea cu minuţiozitatea de până acum, tocmai peste două săptămâni va ajunge la minunata coloană a lui Phokas, care se îndreaptă orfană spre cerul alburiu. Peste trei săptămâni însă îi expiră concediul. Şi până atunci banii îi scad mai repede de cum scade luna pe bolta cerească.

Uneori îi venea să se supere pe guvernul care crede că, cu cinci sute de lei şi în patru săptămâni, poţi vedea toată Roma, când numai pentru Forul Roman ţi-ar trebui cel puţin un an de zile ca în sfârşit să zici că ai învăţat ceva. Dar cum să se supere pe guvern? Mai întâi, el, din principiu, e totdeauna guvernamental. Pe urmă, fără sprijinul guvernului, ar fi putut muri, şi tot n-ar fi putut să vază cu ochii oraşul visurilor sale!

Roma! Din fiecare lespede de piatră simţea bătaia miilor de ani. Cele opt coloane ale templului îi aduceau aminte vechile bogăţii, comorile, „aerarium Saturni” din care Iulius Caesar şi Antonius s-au înfruptat cu atâta plăcere. Comorile au dispărut; au rămas doar bolovanii, ca nişte inimi despuiate sau ca nişte buzunare goale. Ce vrea să ştie umbra lui Saturn, care rătăceşte printre pietrele mucezite, că un biet profesor de la Focşani n-are decât patruzeci de lire în buzunar, iar acasă o singură hârtie de o sută, ascunsă bine, ca să-i ajungă trei săptămâni!…

A doua zi, dis-de-dimineaţă, Ralea urca iar spre Forul Roman, dar hotărât nici să se mai uite la templul saturnian; o să meargă, să zboare înainte să dea gata Forul până diseară. Sunt atâtea de văzut în Roma, încât pentru un secol întreg de-abia îţi rămâne o singură clipă. Împărţise Baedekkerul în douăzeci şi una de zile; în atâta vreme trebuia să vază „toată Romaf, deşi, la gândul acesta, simţea că i se învâltoresc minţile.

Cu cât se apropia însă mai mult de Forul Roman, cu atât era mai sigur că iar o să se oprească la templul lui Saturn. Şi se necăjea grozav că şi vremea, şi banii îi sunt măsuraţi. Niciodată nu-l amărâse mai mult sărăcia ca în clipele acestea.

Deodată însă luă o hotărâre eroică. Nu se mai duse până la Forul Roman, ci, îndată la Capitoliu, coti brusc la stânga şi intră într-un palat spre care alergau şi alţi străini cu Baedekkerele în mână. Curtea palatului era plină cu statui şi monumente antice. Pe o tăbliţă de mucava scria: „Museo Capitolino”.

Alexandru trebui să se aşeze pe un sarcofag antic. Atât de tare începuse să-i bată inima. Cu un minut în urmă el era un nimeni, un nenorocit fără bani, şi acuma deodată se pomeneşte în mijlocul statuilor clasice pe care le-a visat de atâtea ori! Respira, ar fi putut zice, acelaşi aer antic, un aer dulce, roman, cald.

Tocmai peste un ceas îşi veni în fire. Se trezi silabisind inscripţia unui monument şi se gândi cu spaimă câte lucruri de văzut vor mai fi în caturile de sus ale muzeului. Îi venea să plângă de necaz şi de neputinţă. Se mai învârti puţin prin curte, apoi deodată închise ochii şi porni glonţ spre scară sus. Nu îndrăznea să se uite nici în dreapta, nici în stânga. Se hotărâse să vază mai întâi en gros toată colecţia şi numai pe urmă să se întoarcă la amănunte.

Dar deodată rămase ţintuit pe loc. Îşi alunecase privirea întâmplător spre o cabină. Îl oprise o figură care i se părea grozav de cunoscută şi care îi zâmbea aproape ştrengăreşte, parcă i-ar fi zis: „Ai vrut să treci pe lângă mine, ai?”

Ralea intră în cabină. Ochii lui miraţi zăriră un număr. Răsfoi în Baedekker şi citi: „Venus Capitolina”.

Respirarea i se curmă o clipă, iar cartea începu să-i tremure uşor în mână.

„Va să zică, aici este! Asta e faimoasa!” îşi zise uluit, şi inima îi bătea ca un ciocan de oţel.

Se uită apoi sfidător în ochii zeităţii. Un minut şovăi. Pe urmă murmură cu o amăgire sinceră: „Mi-o închipuiam mai frumoasă!”

Admiraţia începu să-i dispară şi, în aceeaşi măsură, se înveseli. În Baedekker, lângă numărul statuiei, scrie: „Învârtiţi!” Atinsei nepăsător statuia. Soclul scârţâi discret, iar spatele zeiţei se întoarse încet spre lumină.

„Aha! — zise Ralea, scriind cu degetul o curbă în aer, conturul e splendid! Aşa ceva numai un artist clasic poate face!… Păcat numai că i-a greşit figura!”...

Alexandru ieşi din cabină. Dar abia făcu câţiva paşi şi se opri.

„Eu sunt orb sau lumea e oarbă? Ia s-o mai văd o dată!”…

Intră iar în cabină. Pe buzele zeiţei plutea acelaşi zâmbet ştrengăresc. Se uita în jos cu o demnitate nespusă, aproape ironică, iar cu mâinile amândouă se apăra, pudică, împotriva ochilor barbari.

Profesorul de la Focşani atinse iarăşi statuia, dar cu mâini mai pioase, şi începu iar a o învârti, dar cu atâta umilinţă, parcă ar fi vrut să-i ceară iertare. Zeiţa însă privea mândră pe deasupra capului lui în depărtarea miilor de ani. În liniştea-i princiară, parcă nici nu-i păsa cine şi când îi descopere graţiile armonice.

În vremea aceasta intră un domn cu Baedekker. Străinul căută o clipă în cartea roză numărul, privi o clipă, încremenit, statuia, făcu un semn cu creionul în carte şi plecă. Zeiţa se uită liniştită în urma lui, dar în liniştea aceasta era o ironie zdrobitoare, care parcă îl durea şi pe Ralea.

Profesorul de la Focşani roşi, vârî repede Baedekkerul în buzunar şi, închinându-se umil, ca credincioşii în faţa altarului, privi formele Afroditei născută din spuma mărei, care şi acum, după mii de ani, ascund într-însele taine dumnezeieşti. Şi nu se dezmeteci decât atunci când un servitor îi aduse aminte că trebuie să închidă muzeul…

A doua zi, mergând spre Forul Roman, nu se putu stăpâni să nu se oprească măcar un minut în cabina Venerei. Stătu însă multă vreme la picioarele zeiţei, deşi simţea că îşi neglijează datoriile lui de profesor. Din pricina Afroditei neglijează Forul Roman, care este cartea cea adevărată a istoriei, pe când Venus nu e decât un basm frumos. Dar neglijenţa aceasta era atât de dulce! În cabina zeiţei parcă zâmbea o bucată de cer antic. Ralea se simţea liber, independent şi mare. Începu a vedea tot mai lămurit că trebuie să stai ore întregi în faţa frumuseţei ca să-ţi pătrundă sufletul întreg, să te transforme cu desăvârşire. Cu cât privea mai mult statuia, cu atât i se deschideau orizonturi mai largi. Citaţii poetice, amintiri, fragmente îi răsăreau în minte, prefăcându-se în adevăruri vii, înţelese…

Şi de-acum înainte Venus era, pentru Ralea, ca lumina soarelui, ca aerul. Se ducea la dânsa ca la o amantă. O iubea cu o iubire curată, sublimă şi neîndoielnică şi era cu atât mai fericit că putea să ascundă guvernului de la Bucureşti iubirea lui de la Roma.

Dar într-o zi… cele patru săptămâni trecuseră. Alexandru trebuia să plece. Cinstea şi datoria îl chemau acasă.

Îi erau calculate toate minutele şi toate paralele. Nu mai putea nici măcar să meargă să-şi ia rămas bun de la Venus. Stătea trist şi abătut în sala de aşteptare a gării. Porumbeii albi zburau pe subt coperişul de sticlă, parcă i-ar fi adus ultimul adio de la Venus, Şi deodată se pomeni cu însăşi zeiţa în faţă, cu zeiţa care îi zâmbea şi-l chema. Era o fotografie mare, atârnată în vitrina librăriei din gară. Sirena fluiera, îi mai rămânea doar o clipă.

— Cât costă? întrebă brusc pe negustor.

Scoase hotărât cea din urmă hârtie din buzunar şi o puse pe tejghea…

Ce să mai spunem?… A călătorit cu trenul trei zile, nemâncat şi nebăut, căci de la Roma până la Focşani e cam mult. Trei zile numai cu chipul zeiţei a trăit. Dar a răbdat bucuros, parcă ar fi fost vorba de o aventură de dragoste. Şi cu cât se depărta mai mult de Venus, cu atât era mai fericit că duce cu dânsul cel puţin chipul zeiţei celei mai fermecătoare…

TE-AR MAI PUTEA INTERESA