Editura Global Info / Literatură

Liviu Rebreanu

Vrăjmaşii

Popa Grozea stă în poartă şi-şi smulge barba. Din când în când, aruncă priviri duşmănoase spre casa de peste drum şi bate din buze, parcă s-ar certa cu cineva. Se mută mereu de pe un picior pe celălalt şi-şi tremură genunchele. Trecătorii se descopăr înaintea lui şi se reped să-i sărute mâna dreaptă, pe care o propteşte pe burtă; mâna părintelui e noduroasă, groasă şi moale, ca şi când ar fi căptuşită cu untură. Babele, după ce îi sărută mâna, îi pupă şi poala anteriului, ca să vadă sfinţia-sa cât sunt de cucernice. Sfinţia-sa însă nu le vede, fiindcă e furios, iar când e furios, nici nu vede, nici nu aude.

Trece un dram de vreme, pe urmă vine dascălul Tofan.

Dascălul Tofan e spân şi-i place să umble cu minciuna. De altmintrelea e om cu multă carte, ştie şi nemţeşte, şi e prieten cu revizorul, care zice că el e cel mai destoinic învăţător din tot judeţul.

Tofan are o deosebită stimă pentru popa Grozea, mai ales de când i-a povestit cum a colindat, în tinereţe, toate ţările şi oraşele, de la Roma până la Ierusalim. Iar în ziua când a aflat că Grozea a adus de la Roma o ţăndărice din crucea pe care s-a răstignit Isus Hristos, s-a certat cu nevastă-sa, care nu putea să sufere pe popi, şi n-a lăsat-o până n-a convins-o să meargă să se spovedească.

Dascălul Tofan îşi scoate respectuos pălăria şi zice:

— Bună seara, părinte!…

Părintele tace şi nu-l vede. Dascălul se miră şi repetă:

— Bună seara, părinte!

Părintele mormăie ceva şi-i face semn să-l lase-n pace. Dascălul vede că e supărat, vrea să ştie de ce e supărat, dar nu îndrăzneşte să-l întrebe pe şleau şi glăsuieşte:

— Parcă eşti cam bolnav, părinte?

— Nu sunt bolnav, omule, sunt supărat!… Du-te cu Dumnezeu şi mă lasă dracului!

Tofan se încurcă. E jicnit şi, tocmai fiindcă e jicnit, îl roade şi mai mult curiozitatea. Se hotărăşte să afle, cu orice preţ, pricina supărării preotului, ca să aibă ce povesti neveste-si. Face deci şi el pe supăratul.

— Îmi pare rău, părinte, că d-ta… cu mine, care…

— Lasă, domnule, că parcă văd că mâine-poimâine şi d-ta ai să mă înjuri ca şi păgânul ăsta de peste drum…

Dascălul ştie că păgânul de peste drum e Grigore Iliaş, cu care popa se vrăjmăşeşte de ani de zile. Părintelui însă i-a venit chef să se plângă, şi începe să-i istorisească toată daravera. Îi spune că nu mai are pic de hodină de Iliaş, care îl ocăreşte pe toate potecile şi-şi bate joc de biserică şi de Dumnezeu. Acuma află că s-a legat şi de ţăndăricea din crucea lui Hristos. Ei bine, până aici! Asta n-o să i-o mai treacă cu vederea. Pentru asta ar merita să-l ia de guler şi să-l scuipe în obraz. N-o poate face, că nu se cuvine s-o facă un preot; destul de trist că nu se găseşte altcineva s-o facă. El însă are să-l afurisească în biserică, să ştie toată lumea că-i păgân şi să se ferească de dânsul ca de lepră.

Popa Grozea dă din mâni, face spume la gură şi ameninţă casa păgânului. Tofan îşi freacă mânile şi zâmbeşte când vede că popa nu se uită la dânsul. E fericit, căci îi place să fie în curent cu toate certurile, deşi el nu se ceartă cu nimeni de când un ţăran l-a pălmuit în cancelaria primăriei, fiindcă îi bătuse copilul la şcoală. Faţă cu Grozea face şi el pe indignatul, clatină grav din cap şi zice că păgânul, odată ş-odată, o să-şi frângă gâtul ca şi popa din Runc, pe care l-a trăsnit Dumnezeu din senin deoarece a lucrat în ziua Rusaliilor.

Dascălul nu apucă să-şi sfârşească vorba, când se pomeneşte că popa îi pune mâna pe braţ, să tacă. Tofan înghite speriat, se întoarce şi vede pe Grigore Iliaş, care se apropie, ca de obicei, strănutând şi tuşind la fiecare pas şi ştergându-şi neîntrerupt mustăţile şi barba cu o basma cenuşie înflorită.

Păgânul e bătrân de tot; umblă răzimându-se într-o cârjă cepuroasă. Are un cap mare cât o doniţă. Poartă o haină scurtă şi roasă, veşnic neîncheiată, iar pe ceafă o pălărie lată, moale, turtită. Toată vremea sfledereşte şi sfarmă stâncile învelite cu muşchi gălbui de pe malul Someşului cel cu apă clevetitoare şi argintie, unde dânsul are o livadă mare cât vezi cu ochii. Lumea spunea că Iliaş caută o comoară ce i-ar fi arătat-o în vis Necuratul; el însă zicea că taie drum în coasta stâncilor, ca să nu mai înconjoare câte două ceasuri prin dosul satului.

De altmintrelea păgânul e o fire veselă şi caută prilejul să-şi bată joc de oameni. Când vede pe popa Grozea, râde şi-i strigă de departe:

— Bună seara, Vasile!… Ce mai face ţăndăricea?

Popa s-a potolit îndată ce a dat cu ochii de păgân. Se face a nu auzi de ţăndărice şi zice:

— Bună să-ţi fie inima, Grigore! Da’ tu ce mai spui?

Iliaş nu se opreşte, dar răspunde râzând mulţumit:

— Iacă, sflederesc mereu, ce să fac?!

— Ia seama să nu se prăbuşească stâncile pe tine, că prea eşti al dracului…

Păgânul râde, tuşeşte şi intră în curte, zicându-şi:

— L-am omorât cu ţăndăricea!

Popa Grozea râde şi el uitându-se după Iliaş, apoi mormăie, mângâindu-şi barba, către dascălul care stătea cu pălăria în mână, zgulit ca un căţeluş flămând:

— L-am ars urât cu stâncile, ai?

— Urât de tot! bâlbăie Tofan, şi pleacă repede acasă, să povestească nevestei că Grozea şi cu Iliaş s-au certat ca nişte ţigani şi, desigur, s-ar fi şi bătut dacă nu era el acolo ca să-i mai potolească…

1912

TE-AR MAI PUTEA INTERESA