Editura Global Info / Literatură

Liviu Rebreanu

Vremuri războinice

Povestea e nouă şi interesantă, fiindcă e din război şi fiindcă tot ce e din război e nou şi interesant. Povestea e şi adevărată, cel puţin aşa îmi spune cel ce mi-a spus-o între un şvarţ dulce şi o dulceaţă amară. Adevărată sau neadevărată, ce are a face? O dau cum mi s-a dat…

Acum vreo două luni, domnul Ilie Manea se pomeneşte bolnav de apendicită. Doctori peste doctori, alergături, dureri… Zadarnic. E nevoie de operaţie.

Domnul Ilie Manea, pe lângă apendicita cu pricina, mai are câteva milioane de lei şi un fecior la care ţine ca la ochii din cap. Toate acestea însă nu-l pot scuti de operaţie. Trebuie operaţie, altfel e rău, altfel nu-i garantează nimeni viaţa.

În multe privinţi e săracă ţara românească, dar în doctori e tare. Doctorii noştri sunt printre cei mai buni din lume. Toată lumea o recunoaşte, afară de români, bineînţeles. Şi mai cu seamă afară de românii bogaţi.

Domnul Ilie Manea, ca proprietar al câtorva milioane, are o neîncredere desăvârşită în doctorii români. Când tuşeşte, aleargă la Viena, să consulte un doctor… Unde să se ducă deci pentru o operaţie de apendicită? Fireşte, la Paris. Acolo e sigur că se înzdrăveneşte cât baţi în palme. Ba chiar e sigur că acolo nici nu s-ar fi îmbolnăvit.

Pentru orice eventualitate, însă, ia cu dânsul şi pe fiul său, un flăcău voinic, frumos, de vreo douăzeci şi cinci de ani. Având pe Jenică cu dânsul, va suferi cu mai multă uşurinţă toate durerile şi necazurile boalei.

Plecară amândoi.

La Paris trag amândoi într-un sanatoriu. Operaţia se face şi reuşeşte întocmai cum nădăjduise bătrânul. L-a costat scump, dar face. Simte zi cu zi cum se întremează şi nu conteneşte de-a preaslăvi pe doctorii francezi şi de-a ponegri pe doctorii români.

Jenică a îngrijit pe tatăl său cu o dragoste nemărginită. Ziua-noaptea era lângă patul bătrânului. Patru săptămâni nu s-a mişcat de lângă bolnav. Domnului Manea i se umpleau ochii de lacrimi de bucurie văzând dovezile de iubire ale odraslei sale.

Într-a cincea săptămână, însă, Jenică simţi nevoia să mai iasă puţin. Bătrânul mergea bine. Peste câteva zile puteau pleca acasă. Şi apoi Jenică nu vrea să se întoarcă de la Paris fără măcar să fi văzut Parisul şi fără a fi cheltuit nimic. Se înţelese cu bătrânul şi, fiind de acord, Jenică ieşi.

Era o vreme minunată. Soare, căldură, splendoare.

Jenică intră repede într-o frizerie. Nu putea merge prin oraş neras şi nefrizat.

Bărbierul, un bătrân uscat şi blajin, se uită la dânsul întâi mirat, apoi din ce în ce mai necăjit. Jenică nu se putu stăpâni să nu-l întrebe:

— De ce eşti supărat, patronule?

— Nu sunt supărat, domnule! răspunse acru bărbierul. Mă mir numai că un bărbat voinic ca d-voastră poate să stea acasă când ţara e în primejdie…

Jenică se roşi şi vru să explice omului că dânsul e român şi că, deşi n-a făcut armata, va stărui acasă ca România să dea ajutor Franţei…

Dar bărbierul nu se împăcă cu explicaţiile, şi Jenică plecă tulburat şi ruşinat.

„A înnebunit bărbierul, se gândi dânsul mângâindu-se. Da’ ce sunt eu să-mi expun viaţa de dragul nu ştiu cui?… Şi chiar dacă aş merge la război, aş merge cu ţara mea, şi poate la partea sedentară, că doar nu sunt băiatul boierului Manea ca să mă bag carne pentru tunuri”…

Era gătit, ca scos din cutie. Învârtea bastonaşul cu mâner de aur şi fluiera. Dar străzile erau aproape pustii, deşi era vremea plimbării, iar oamenii umblau grăbiţi şi îngrijoraţi.

„Grozav e războiul! îşi zise Jenică fluierând. Să te ferească Dumnezeu… Parisul e gol… Pariziencele parcă au intrat în pământ”…

Jenică e clientul lui „Capşa” şi al varieteurilor bucureştene. Şi e irezistibil, fiindcă nu se uită la parale. Ar vrea să-şi arate puterile şi e mâhnit că nu i se prezintă ocazia. Totuşi, se simte bine. Oricum ar fi, Parisul tot Paris rămâne. Chiar în vremuri războinice. Şi se plimbă mândru, ţanţoş, fericit.

Într-un colţ, însă, se pomeneşte cu un gardist.

— Vă rog să vă legitimaţi!

— Cum, domnule? De ce? N-am făcut nimica! zice Jenică speriat.

— Se prea poate, domnule, răspunde gardistul. Dar sunteţi suspect… Un tânăr voinic ca d-voastră, dacă nu e militar, trebuie să fie sau neamţ, sau spion…

Jenică protestează, zâmbeşte, se încurcă şi nu se descurcă decât tocmai la secţie.

„A înnebunit poliţia, se gândeşte Jenică ieşind de la secţie. Nu mai vede decât nemţi şi spioni. Scârbos popor”…

Îşi urmează plimbarea şi, în splendoarea înserării, uită îndată incidentul. Iar fluieră, iar zâmbeşte şi aruncă priviri drăgăstoase femeilor. Dar în curând văzu că toate femeile se uită la dânsul cu scârbă.

„Ce dracu oi fi având?! îşi zice Jenică îngrijat. Nu cumva”…

Îşi pipăie hainele, cravata, gulerul, pălăria. Nu simte nimic deosebit. Se priveşte într-o vitrină. Se găseşte foarte elegant şi cuceritor. Atunci, ce să fie?

În sfârşit, găseşte trei fete. Le priveşte dulce, dar ele întorc capul, iar una zice:

— Ce tip nesimţitor! E cât un munte, şi se plimbă aici, în loc să meargă la oaste!

Jenică îşi pierdu tot cheful. Nu mai e de trăit la Paris. Alergă la sanatoriu şi nu mai ieşi decât atunci când plecă cu tatăl său, însănătoşit, spre România.

Acum e acasă şi povesteşte cu însufleţire:

— Tot Parisul e militarizat. E o splendoare! Bărbaţii în uniformă, automobilele aleargă, trenurile — cu soldaţi. E o splendoare! Nu vezi un civil pe stradă. Iar acei pe care-i vezi sunt sau copii, sau bătrâni neputincioşi. Închipuiţi-vă o scenă la care am asistat. Un tânăr se plimba nepăsător… Un tânăr chipeş… Făcea cu ochiul cucoanelor. Un gardist…

TE-AR MAI PUTEA INTERESA