Editura Global Info / Literatură

Liviu Rebreanu

Zevzecul

— Apropo, domnilor, ne zise într-o seară locotenentul Alexa Candale, dacă e vorba de ordonanţe, daţi-mi voie să vă povestesc o întâmplare care pe vremea aceea, acu-s şase… da, tocmai şase ani, făcuse mare vâlvă-n ţară…

Pe atunci făceam serviciu în G… un orăşel aşa şi aşa, destul de plăcut şi de vesel. Aveam un colonel cumsecade, camarazi cheflii, şi astfel, deocamdată, eram mulţumit cu soarta. Din întâmplare, însă —fireşte, era o femeie la mijloc — mă învrăjbii cu un pârlit de domnişor: martori, duel, îi rătezai o ureche şi, din pricina asta, fui permutat de urgenţă la B… Suflam foc de necaz, dar n-aveam ce face: ordinu-i ordin, trebuia să plec numaidecât. Îmi luai calabalâcul de-a umăr, mă urcai în cel dintâi tren, şi p-aci ţi-e drumul spre noua garnizoană.

Despre B… nu prea auzisem nimica până atunci. Printre ofiţerii de-acolo nu aveam nicio cunoştinţă… Ce să fac?… Unde să trag?… Soseam dimineaţa. Eh! nu stătui mult pe gânduri, mă aruncai într-o birjă şi poruncii să mă ducă la cel mai bun restaurant.

Cel mai bun restaurant, îi zicea „Hotel Splendid”, era o sărăcie de han, mititel, dărăpănat, murdar, ca vai de lume! Cameră nici vorbă să găsesc, căci cele două ce amarul erau le ocupaseră nişte geambaşi ovrei.

Buimăcit cum eram, trebui să plec să-mi găsesc casă.

Îndată, în strada cea mai frumoasă, dacă în B… poate fi vorba de ceva frumos, zării într-o fereastră biletul cunoscut: „De închiriat două camere bine mobilate”. Odăiţele într-adevăr păreau bunişoare. Proprietăreasa, o femeie c-o gură ca meliţa, mi le lăuda şi mi le oferea atât de ieftin, că nu mă putui codi şi dădui mâna.

Dintru-ntâi, până să mă obişnuiesc mai bine cu camarazii, stăteam mult pe-acasă. Mă aşezam la fereastră şi căscam gura la lumea ce se perinda pe stradă… Astfel, chiar a doua zi îmi ţinti luarea-aminte un soldat gătit şi spilcuit veşnic, parcă l-ai fi scos din cutie, care se învârtea mereu pe dinaintea casei mele. Într-o zi îl întrebai cum îl cheamă şi cine-i. Zicea că e ordonanţa domnului colonel.

Era un tip foarte curios ordonanţa asta, pe onoarea mea, domnilor! Văzându-l aşa zâmbind necontenit şi arătându-şi dinţii ca o cucoană cochetă, păşind numai pe tălpi ca un cavaler în sala de dans, vorbind moale şi trăgănat, obraznic şi prietenos… părea că văd un erou dintr-un roman de senzaţie. De nimeni nu-i era frică afară de domnul colonel. Cu mine începuse îndată legături de prietenie. Îşi zicea, probabil, că dacă soarta ne-a făcut vecini, trebuie să fim prieteni. De aceea, de câte ori trecea pe subt fereastra mea, îmi zâmbea prieteneşte… în sfârşit, o prietenie cum se cade.

Dar adevărata viaţă pentru prietenul meu Costică începea de-abia seara. Cum se întuneca, el, mândru ca o păpuşe, cu mustăţile răsucite ca acele, se înţepenea în poartă şi zâmbea, zâmbea necontenit. Am înţeles în curând că zâmbetul este arma lui cea mai straşnică. Şi, într-adevăr, zâmbetului lui nimeni nu i se putea împotrivi. Slujnicele, fetele de ţăran, nevestele, toate erau roabele zâmbetului lui Costică. Care cum trecea pe dinaintea porţii, se oprea oleacă, schimba câteva vorbe şi mai multe sărutări cu Costică şi numai pe urmă îşi vedea de drum…

Ei bine, într-o seară mă întorceam de undeva de la masă. Străzile, fireşte, pustii şi negre ca-n iad… Deschid, dau să intru, când, peste drum, zăresc o umbră.

„Cine-o fi pribegind aşa târziu pe subt ferestrele colonelului?”

Fără să stau mult pe gânduri, hai să vedem ce-i cu umbra aceea. Trebuie să vă mărturisesc, domnilor, că mă aşteptam să dau peste vreo femeiuşcă întârziată pe-acolo cine ştie cum. Când colo, ce să vezi?! Umbra mea se pune în poziţie şi ridică mâna la cozoroc. Adică Costică.

— Dar tu ce cauţi aici pe vremea asta?

Băiatul prinse a bâlbâi zăpăcit… Pricepui pe loc că e vorba de o aventură de dragoste. Nu-l mai descusui, ci mă grăbii acasă.

Totuşi, mă rodea să ştiu pe cine aştepta prietenul Costică. N-am aprins lumină. Am deschis încetinel fereastra şi m-am pus la pândă. Nu peste mult, auzii scârţâind poarta colonelului, iar în deschizătură deosebi un căpşor de femeie… Vorbea ceva, dar atât de încet, că de-abia putui auzi câteva cuvinte întretăiate.

— Nu mă chinui, Mariţo! se desluşea glasul tânguit al lui Costică.

— Lasă-mă-n pace… du-te… Nu e voie… nu se poate…

Apoi, în curând, iarăşi vocea femeii:

— Nu se poate, înţelegi?… Haide, pleacă…

Scena aceasta a ţinut mai bine de zece minute. Pe urmă, deodată, poarta se închise uruind, cheia se învârti de două ori în broască, iar flăcăul meu rămase uitându-se la clanţă, cu pumnii încleştaţi.

Mi se părea că văd limpede situaţia. Costică s-a zăpăcit de fata în casă a domnului colonel, dar ea nu vrea să capituleze. El, deprins cu biruinţi uşoare, se întărită, se înfurie, dar, bag seamă, şi fata e un drăcuşor şi jumătate…

A doua zi Costică păru foarte abătut. Mustaţa-i era neperiată, barba nerasă, numai cizmele, lustruite ca oglinda, mai arătau că el este vestita ordonanţă a domnului colonel.

„Ce are băiatul ăsta? mă întrebai cu mirare. Te pomeneşti că s-a zăpăcit cu tot dinadinsul de Marioara!”

Seara mă aşezai din nou la locul de pândă. S-a repetat scena de ieri, numai că, de astă dată, poarta s-a izbit mai straşnic ca de rândul trecut.

„Vezi, vezi? îmi ziceam. Marioara umblă cu mofturi. Desigur, umblă cu mofturi, altmintrelea de ce ar ieşi în toate serile până-n poartă? Ca să-i spuie să plece?… Aş, face nazuri!… Ei, dar în cele din urmă tot Costică o să iasă biruitor!”

Costică, însă, pe zi ce mergea, tot mai mult se posomora. Într-o săptămână se schimbase de necunoscut. Îşi neglijase şi cizmele… nu se mai sinchisea de nimic. Ba, odată, domnul colonel fu nevoit să-l cârpească în mijlocul străzii, în faţa lumii, fiindcă pe cai găsise gunoi de alaltăieri.

În sfârşit, am constatat că prietenul meu s-a zăpăcit cum nu se poate mai bine…

Când mă dusei întâia oară la domnul colonel, văzui mai de aproape şi pe Mariţa. Ei bine, domnilor, vă pot spune pe cinstea mea că era o feţişoară ca o floare înrourată. Obrajii ca laptele, ochii galeşi, căprui, buze subţiri, roşii ca sângele, talie vino-ncoace… în sfârşit, domnişoară, ce mai la deal, la vale!…

Colonelul nu era acasă, şi când ieşii, Mariţa îmi ajută să-mi pun mantaua. M-am folosit de prilej şi am vrut s-o îmbrăţişez. Ei, credeţi că s-a lăsat? Doamne fereşte! S-a smult drâmboiata din braţele mele şi mi-a sâsâit, supărată foc:

— Eşti obraznic, domnule sublocotenent. Ştii?

După asemenea experienţă, urmăream cu şi mai mult interes asediul lui Costică, deşi, drept să vă spun, nu-i mai proroceam mare izbândă…

Odată poftisem la mine pe un locotenent, băiat foarte cumsecade, la un ceai. Trăncănisem câte verzi şi uscate, iar pe urmă îi pomeni şi de Costică.

— S-a zăpăcit de Mariţa? întrebă surprins locotenentul.

— Da, şi mi se pare că s-a zăpăcit bine de tot…

— Asta o face foarte rău… foarte rău…

— În sfârşit, de ce s-o facă rău?… El…

— Aş… Mariţa nu e de el… De altmintrelea, n-are decât să-i ia dracul pe toţi! adăogă scârbit.

Văzui că nu vrea să vorbească şi îl lăsai în pace. Povestirăm iarăşi despre calul maiorului şi alte asemenea lucruri interesante, iar vremea trecea. Se apropia ceasul îndrăgostiţilor.

— Îndată o să ai şi tu prilejul să-i vezi! îi zisei şăgalnic.

Amorezii noştri se înfiinţară… Locotenentul îi privea mormăind ca un urs trezit din somn.

— Idiotule, idiotule! zise aşezându-se iar pe scaun. Apoi se întoarse brusc către mine întrebându-mă: Tu încă nu ştii că domnului colonel nu-i place să stea ofiţerii tocmai subt nasul lui…

— Subt nasul lui? Vorbeşte, te rog, mai lămurit!… Asta…

— Eşti prost, băiete!… Ei bine, domnul colonel găseşte că nevasta d-sale nu este destul de tânără, destul de fermecătoare, de…

— Şi?

— Şi are pe Mariţa, care e o fată drăguţă!… Domnul colonel o găseşte chiar foarte drăguţă! încheie scurt locotenentul.

În toamna aceea ne bătuse Dumnezeu cu nişte manevre cum nu s-a pomenit mai mizerabile. Într-o zăpuşeală omorâtoare, într-o colbărie care te făcea să-ţi scuipi plămânii, făceam marşuri de câte cincizeci de kilometri. Au trecut însă şi ele, cum trec toate necazurile şi bucuriile, şi ne-am întors acasă, în târguşorul nostru mult hulit, care acuma ne părea un adevărat colţ de rai.

„Ce-o să facă acum îndrăgostiţii mei? mă gândeam eu. Cum o fi revederea după atâta vreme?”

Seara mă şi aşezai la fereastră… Costică se arătă în curând şi începu a se plimba nerăbdător de ici-colo. Prin geamuri însă se strecora lumină de lampă, dovadă că domnul colonel încă nu se culcase… Trecu un drum bun de vreme până se stinse lumina în ferestrele colonelului. Noaptea neagră îmbrăcă acum oraşul într-o haină strânsă de jale. În turnul bisericei din piaţă, ceasornicul numără rar, prelung: unsprezece.

De-acuma clipele se scurgeau cu o încetineală spăimântătoare. Îmi păru o veşnicie până sună miezul nopţii. Pe urmă, niciun zgomot, parcă toată lumea ar fi moartă… Apoi, deodată, de undeva departe, hămăitul ascuţit, înfiorător al unui câine spintecă văzduhul… Prin spinare începură a-mi furnica fiori de groază. Aşteptam totuşi, tremurând, să văd ce s-o întâmpla. Costică, însă, oploşit subt poartă, nici nu crâcnea, iar în casă stăpânea o tăcere ca-n cimitir… Şi, nu ştiu cum, frica, o frică proastă, neînţeleasă, mă prinse cu totul în mrejele ei. Umbre rânjite păreau că se învârtesc nebuneşte în jurul meu… Mă dezbrăcai repede, mă vârâi în pat şi-mi trăsei plapoma peste ochi.

A doua zi, parcă m-ar fi snopit cineva toată noaptea. Mă simţeam grozav de obosit, mă dureau toate oasele. Îmbrăcându-mă, îmi adusei aminte de Costică şi, fără să vreau, păşii la fereastră.

În faţa porţii lui Costică, învălmăşeală mare. Câteva femei îşi frângeau mâinile. Ce s-o fi întâmplat?

În clipa următoare văzui pe domnul colonel ieşind ca furtuna din casă. Îşi făcu drum printre oameni şi dispăru subt poartă. Îmi pusei grăbit tunica.

„Hai să vedem ce-a mai ticluit năstruşnicul ăsta de Costică!” îmi zisei.

În poartă întâlnii pe domnul colonel, care ieşea, cu faţa zgârcită, muşcându-şi nervos mustăţile şi bâlbâind neîntrerupt:

— O, ce idiot! Ce idiot!

Răzbii cu anevoie prin mulţimea ce se înteţea şi alergai în goană spre grajduri. Când să intru, cât p-aci să cad jos de spaimă.

Adică, închipuiţi-vă, domnilor, zevzecul de Costică se spânzurase!

TE-AR MAI PUTEA INTERESA