Editura Global Info / Literatură

Ion Luca Caragiale

Ion...

Pe un zăduf de nămiez, la un han, cum erau în vremuri hanurile, a poposit un flăcău, drumeţ sărac, ostenit şi prăfuit. Cum a sosit, răsuflând greu de oboseală, a dat bună vremea la toată lumea şi s-a aşezat cuviincios pe o laviţă, la un colţ de masă subt umbrar, unde ospătau călători mulţi, care treceau unii la deal şi alţii la vale; şi a cerut hangiului să-i dea şi lui un sfert de pâine, brânză şi o bărdacă de vin mai ieftior.

Stând aşa la un loc cu atâţia inşi, l-au întrebat unul şi altul: cum îl cheamă, dincotro vine, încotro se duce, cu ce rost şi daraveri, dacă are părinţi şi rude; în sfârşit, cum fac toţi drumeţii când se întâlnesc care de pe unde.

El le-a răspuns bucuros... că pe el îl cheamă Ion; că mai are o soră gemenă, cu care de mititel nu s-a putut împăca; iar părinţii, văzându-i că necontenit se ceartă, şi, cu cât cresc, din ce în ce mai rău se ocărăsc şi se bat pân' la sânge, i-au gonit pe amândoi de-acasă, să se ducă-n lume, unu-ncoace, altu-ncolo, încotro i-o lumina Dumnezeu; că soră-sa a avut noroc; iar el, ba: ea a ajuns procopsită, doamnă mare, primită pe la curţi împărăteşti; iar el, umblând de colo până colo, slujind, când la un stăpân, când la altul, este, precum se arată, un... neprocopsit.

Şi a oftat adânc de nedreptatea norocului.

— De, mă băiete! — zice un bătrân — poate că şi tu ăi fi vinovat! ăi fi având şi tu cine ştie ce cusur or slăbiciune, de schimbi mereu la stăpâni, şi nu te poţi tu, băiat voinic, sălta din nevoie.

— Poate oi fi având şi vrun cusur, ce să zic?... Dar despre slăbiciune, alta nu mă ştiu să am decât că nu pot suferi pe soră-mea... Şi nu fac pas, să nu dau de ea, tot de ea şi iar de ea. Şi, cum o-ntâlnesc, nu mă pot stăpâni... mă reped ş-o apuc de piept... Chiar aseara am avut o întâmplare cu dumneei... M-au bătut ei, prietenii dumneei, straşnic, nu-i vorbă... halal să le fie!... aşa mângâietură, n-am ce zice, de mult n-am mai căpătat; dar... nu-mi pare rău; încai mi-am sărat sufletul — i-am dat eu dumneei ce i se cuvenea...

Pe urmă, după ce soarbe din bărdacă, povesteşte, cui are vreme să-l asculte, întâmplarea.

Ieri, plimbându-se pân cetatea de scaun, a auzit sunând trâmbiţe; a alergat să vază ce e... La o răspântie, unde se strânsese multă gură-cască, un pristav, cu o chivără mare de hârtie, striga din fundul bojocilor că „să vie diseară orcine pofteşte în grădina împărătească, s-auză acolo fără plată cum cântă un vestit măgar de prăsilă, sosit de curând de la-nvăţătură, pe care împăratul, ţinând la el foarte mult, l-a fost trimis cu cheltuială în străinătăţi, să se desăvârşească-n şcolile înalte la meşteşugul cântării frumoase". Ion a-nceput să râză de mofturile caraghiozului; dar, pe urmă neavând altă treabă, s-a dus şi el la grădina împărătească, foarte curios să auză cum o fi cântând un măgar învăţat...

— ...Că eu — a zis Ion cătră ascultătorii de la masă — eu ştiu ce glas are măgarul, şi ştiu asemenea că orce şcoală, cât de înaltă, nu poate da ce n-a vrut să dea naşterea... Aşadar, m-am dus... am intrat fără supărare şi am găsit multă lume adunată, şi din boierime şi din tagme şi prostime — destulă. Grădina era luminată cu multe lumini în băşici de hârtie văpsită. În fundul grădinii, era o moviliţă cu flori pe de margini, şi acolo, sus, de jur împrejur, lăsând un loc gol la mijloc, şedeau pe jeţuri împăratul, împărăteasa şi toată curtea, şi-ntre cei dintâi ai curţii, tocmai la faţă, surioara mea, îmbrăcată mai strălucit ca-mpărăteasa; îi sclipeau capul, pieptul şi mâinile de diamanticale. Am aşteptat cât am aşteptat, înghesuit în fund, şi-n sfârşit am auzit! A! a! şi bătăi în palme din toate părţile. Se arătase sus pe movilă vestitul cântăreţ, gătit cu un valdrap de mătase cusut numa-n fireturi, şi decoraţii atârnate de gât, şi fel de fel de zorzoane, şi-n frunte, la coamă şi la coadă, funde de panglici în trei feţe. S-a făcut tăcere mare... A-nceput măgarul să cânte... ce, credeţi?... Carnavalul de Venezia!... din ce?... din gură!... cum? cu variaţiuni!

Aici, s-a oprit Ion şi s-a uitat râzând ca un prost la ascultători. Dar, de unde să ştie ascultătorii aceia din lumea de rând ce însemnează Carnavalul de Venezia şi „variaţiuni" !... şi unul întreabă;

— Ei! Şi pe urmă?

— Pe urmă, după ce a zbierat măgarul aproape un ceas, surioara mea (că la ea mă uitam mereu) s-a ridicat în picioare, a-nceput să bată din palme, s-a repezit la el, l-a luat de gât şi l-a pupat şi p-o falcă şi pe cealaltă, şi, scoţându-şi de la mână o brăţară, care scânteia de departe, i-a petrecut-o pe dup-o ureche. Atunci, lumea toată de la mare pân' la mic a pornit să răpăie din palme si să ţipe ca nebunii: “ bravo! bravo! bis! bis!...”

Cântăreţul a mulţumit foarte mândru, moţăind când în dreapta, când în stânga, şi iar s-a pus pe zbierete. Iar surioara mea, la fiecare zbieret al lui, da din cap încântată, aruncându-i câte un trandafir, şi se uita galeş când la-mpăratul şi la-mpărăteasa, când la boieri şi la prostime...

N-am mai putut suferi... Când s-a opintit odată dumnealui să ridice glasul sus de tot, am pus şi eu două degete-n gură şi-am început să fluier din răsputeri.

S-au ridicat toţi în picioare...

— Cine?... cine a-ndrăznit?

Şi-n turburarea aceea, am auzit glasul sorii-mi:

— Obraznicul ăsta trebuie să fie ticălosul de frate-meu!

Numaidecât, care cum m-a ajuns, m-a luat în palme, în ghionturi, în picioare; m-au scuipat; şi după ce s-au săturat, m-au aruncat ca pe o strachină spartă afară din grădină... Am stat puţin aşa, până să-mi mai vie sufletul la loc; m-am sculat şi am plecat şchiopătând... şi până foarte departe, auzeam mereu zbieretele măgarului şi bătăile-n palme ale celorlalţi, şi bravo! şi bis!...

...Ei! vă place?...

Când să isprăvească Ion povestea, iată că soseşte dinaintea hanului o caleaşcă mare cu falaitar şi cu o ceată de curteni călări. Opresc să răsufle caii; descalecă boierii, şi coboară din calească o mândreţe de curteană.

— Uite-o, strigă Ion, ridicându-se de pe laviţă... Uitaţi-vă, asta e procopsita de soră-mea!

Dar ea:

— Nici aici nu scap de tine, neprocopsitule?

— Nici aici! răspunde fratele râzând. Unde te-i duce, tot de mine ai să dai. Om fi umblând, tu iute, că zbori pe sus cu falaitar, şi eu încet, că mă târăsc pe jos; dar tot trebuie să ne-ntâlnim! n-am să te las! am să-ţi dau mereu peste bot şi la cap! să vedem: care pe care?...

— Ia-ţi seama la gură, nebunule! a strigat un curtean strălucit, dându-i o palmă să-i strămute căpriorii.

— Poţi să dai palme cât pofteşti — a zis Ion — sunt deprins cu aşa mângâieri... Deocamdată, lasă-mă numa să-ntreb pe surioara mea iubită: când vă mai cântă, soro, măgarul?

— Ce-ţi pasă ţie?

— Cum să nu-mi pese, dragă?... Vreau să ştiu... să viu să-l mai ascult... că-mi place, de mă-nnebunesc, mai mult ca la toată lumea...

— Să ştii tu că place la toată lumea!... Vedeţi-l, oameni buni, pe nenorocitul ăsta!... Tutulor nouă, şi împăratului şi-mpărătesei, la toţi boierii, la tot norodul, mie şi dv., ne place la toţi; numai dumnealui nu-i place! Toţi, şi eu şi dumneavoastră suntem nişte proşti; numa dumnealui, pricopsitul! mai cu moţ... Vine să strice petrecerea şi mulţumirea şi cheful la o lume-ntreagă... Apoi de!

— Ia, ascultă, mă băiete — a zis unul de la masă — are dreptate dumneei: dacă place la toată lumea, ce te amesteci tu?... Ce-ţi pasă ţie?

— Cum o să placă, nene, săracul de mine?... Măgar! din gură! Carnavalul de Venezia!! Cu variaţiuni!!!

— Daca le place, mă! n-auzi?

— Ia m-ascultă şi pe mine, flăcăule, zice altul mai dârz, pierzându-şi răbdarea; de ce eşti căpăţânos şi nu vrei să-nţelegi?... Dacă ne-o plăcea şi nouă, ăstora de aici?

— Cum să vă placă, omule?

— Ei! uite aşa: să ne placă!... Ce!... nu cumva o să cerem voie de la tine să ne placă?... Uite, mă!... Cine eşti tu?

— Nu-i vorbă de cine sunt eu! strigă Ion aprins; e vorba: se poate să placă?... Măgar — din gură Carnavalul de Venezia—cu variaţiuni?... Ai?...

— Nu zbiera aşa la mine, că eu te plesnesc!... Uite-aşa! o să ne placă!

— Lăsaţi-l, mă, zice altul; asta e părerea lui...

— Părerea lui s-o ţie pentru tat-său şi pentru mă-sa! să nu ne-o vâre nouă cu de-a sila pe gât!

Şi-ncep să vorbească tare toţi deodată, unul aşa, altul aminterea... Sora face haz... iar Ion strigă mai tare ca toţi:

— Nu trebuie să vă placă!

— De ce mă, pârlitule?

— Că nu e de plăcut!

— Că nu vrei tu, ai? Ei! iaca, la toţi ne place, să crăpi!

— Atunci daca la toţi vă place — a strigat şi mai tare Ion — să mă iertaţi, dar sunteţi toţi nişte...

— Nişte ce, mă?

— Nişte urechiaţi mai mari ca el!

Maica ta, Christoase! ce foc pe Ionică!... L-au luat în palme, în ghionturi, în picioare... Şi trage-i, care mai de care, şi tăvăleşte-l prin umbrar, unu-l lăsa de ostenit, ş-altu-l lua de odihnit... Au spart cu el toate borcanele şi bărdacele hangiului — pe când surioara se suia în caleaşcă şi pornea cântând, urmată de droaia curtenilor călări... Dar flăcăul nu se lăsa... când pe mese, când pe subt mese, într-una ţipa: „urechiaţi" şi iar „urechiaţi".

L-au lăsat măr, şi s-a dus fiecare la treaba sa.

S-a sculat Ion, mulţumit de atâta-nvârtitură, şi-a căutat căciula, a scuturat-o frumos şi, cum parcă nu i s-ar fi întâmplat nimica, zice liniştit hangiului, care se uită cu milă la cioburile risipite pe jos:

— Nu se poate, mă omule, măgar, fie cât de-mpărătesc şi de-nvăţat, să cânte din gură... ce? Carnavalul de Venezia şi încă cu variaţiuni — gândeşte şi dumneata...

— Ei! du-te la dracul cu prostiile tale! a zis hangiul plictisit. Nu vezi ce tărăboi şi ce pagubă mi-ai făcut?

Şi s-a dus Ion cu pas potrivit — dracul ştie-ncotro... să caute una mai bună.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA