Editura Global Info / Literatură

Simion Florea Marian

Ştefan Vodă şi turcii

Ştefan Vodă a fost un Domn despre a cărui isteţime şi vitejie s-a dus vestea, cum se zice, peste nouă ţări şi nouă mări. De cum s-a suit pe tronul Moldovei şi pînă ce-a pus mîinele pe piept n-a avut nici o zi de pace şi odihnă, ca alţi oameni, ci tot numai războaie peste războaie. Nu apuca bine a se bate cu un împărat, craiu, voevod sau ce era şi iarăşi trebuia să meargă împotriva altuia. Şi poate că el nu s-ar fi bătut de atîtea ori, dacă craii şi împăraţii de prin prejur i-ar fi dat pace. Dar, apucîndu-se duşmanii ţării sale mai întîi la ceartă cu dînsul, el fiind un om care nu suferea nici cînd pre nime să-i sufle în borş, nu se lăsa pînă ce nu-i da fiecăruia cîte-o bătaie de la roate, ştii colea… s-o ţie-n minte cît a fi şi-a trăi, se-nţelege că dacă mai avea noroc să trăiască, şi nu se-ntorcea niciodată la scaunul său din Suceava, pînă ce nu alunga pre toţi duşmanii din ţară sau îi trimetea de-a dreptul în ceealaltă lume, ca să nu le mai audă de nume.

Aşa era Ştefan Vodă, cine vrea să ştie, înţelept, isteţ, inimos şi viteaz cum n-a mai fost altul pe timpul său, de-ai fi umblat să cauţi lumea în lungiş şi curmeziş. Şi cum că întru adevăr a fost aşa şi nu altfel acuşi vă veţi încredinţa din cele ce vi li-oiu spune despre dînsul, după cum mi le-au spus şi mie alţii.

Cu mulţi ani mai nainte adică de-a se urca Ştefan Vodă pe tronul Moldovii, zice că împăratul turcesc, acuma nu se ştie din care pricină, destul atîta că şi-a fost pus ochiul pe Moldova şi de aceea căuta el toate chipurile şi mijloacele cum ar putea pune şi mîna pe dînsa. Dar nu ştiu cum s-a întâmplat, că niciodată nu şi-a putut ajunge scopul. După ce s-a suit Ştefan pe tron iarăşi şi-a cercat norocul, vroind şi pre dînsul a-l subjuga şi a-l face să-i plătească haraciu, după cum îi plăteau şi alţi voievozi din alte ţări mai nainte subjugate.

Însă Ştefan Vodă mai degrabă şi-ar fi dat capul, de cît ar fi închinat cuiva ţara de bună voe şi ar fi plătit haraciu. De aceea, înţelegînd el, de la cine va fi înţeles, cu ce fel de cuget bun şi prietenesc se poartă turcul, a chiemat într-o zi pre toţi sfetnicii săi, precum şi pre mulţi alţi boieri şi oameni însemnaţi la sine şi ţinînd cu dînşii sfat le istorisi din fir în păr toate celea ce voieşte să înceapă şi să facă turcul. Iară după ce le istorisi îi întrebă, zicînd:

— Spuneţi-mi acuma, boieri dumneavoastră, ce ar fi mai cu cale şi mai nimerit să facem?… să-nchinăm ţara turcului şi să-i plătim haraci, ori să nu-i dăm nemică?

Sfetnicii răspunseră la această întrebare neaşteptată, zicînd:

— Ba! una ca asta n-om mai face-o niciodată!… Moşi din strămoşii noştri n-au plătit nimărui haraciu, şi acum noi să fim aceia care să-i plătim… Au doară banii, ce-ar fi să-i dăm turcului, n-avem noi pe ce-i întrebuinţa?…

Lui Ştefan îi plăcu foarte mult răspunsul acesta, căci pare că sfetnicii i l-ar fi cetit din inimă. Dar el nu se mulţămi numai cu atît, ci zise mai departe:

— E foarte frumos din partea dumneavoastră că vă trage inima pentru ţară şi nu vă place ca să fie subjugată şi despoiată de păgîni. Dar băgaţi bine de samă, că împăratul turcesc, văzînd că nu voim a ne supune, a-i închina ţara şi-ai plăti haraci, are să se mînie şi să se scoale cu putere asupra noastră, şi-aţunci ce vom face?… Cum ne vom apăra de dînsul, după ce noi românii suntem, aşa zicînd, numai o mînă de oameni, pe cînd turcii… cîtă frunză şi iarbă?… Noi, după cum ştiţi şi singuri, avem numai foarte puţină oaste, pe cînd împăratul turcesc are o mulţime nenumărată. Nu şţiu dacă vom fi în stare să ne apărăm de dînsul, întîmplîndu-se să se rădice cu putere asupra noastră. Deci încă odată vă fac luători de samă: ce-i de făcut şi de început, ca nu cumva după aceea să se împlinească zicala cea veche: "dă-mi doamne mintea cea de pe urmă a românului!"

— Dacă turcul se va rădica cu putere asupra noastră, după cum prea lesne e de prevăzut, — răspunseră sfetnicii — atunci nici noi nu vom sta cu mîinele în şolduri, ci vom căuta toate chipurile şi mijloacele cîte numai vor fi cu putinţă ca să ne apărăm de dînsul.

— Nu-i vorbă că aşa ar trebui să facă fiecare român adevărat, cînd vede că domnul său e în primejdie şi ţara ameninţată de-a fi cotropită de păgîni. Dar de una, drept să vă spun, că totuşi mă tem, ca nu cumva, cînd voi fi în dricul nevoiei, să mă lăsaţi ca frunza pe apă… Mulţi sunt, care, înainte de război, se arată cei mai viteji oameni de pe faţa pămîntului, iar cînd vine treaba la adică, atunci dau dos la faţă şi… pe ici în colo ţi-i drumul!…

— Cît despre una ca aceasta să ne ferească sfinţii, căci doară nu suntem noi epuri să ne spăriem de toată nemica, ci români şi-apoi românul, mai ales cînd îi vine mucul la deget, nu se lasă cu una cu două!

— Atît am voit să ştiu — zise Ştefan — mai mult nemică!… Eară ce se atinge de mine să sciţi că eu cît voiu trăi nu voiu da turcului nici o para oarbă.

Şi cum a zis Ştefan Vodă, aşa s-a şi întîmplat, căci ce zicea el odată, zis era.

Împăratul turcesc însă, cum a prins de veste despre hotărârea lui Ştefan Vodă, s-a făcut foc şi pară de mînie şi i-a scris ca pe loc să-i trimită haraciu, ori de nu, va fi vai şi amar de capul lui. A cugetat pe semne turcul în mintea sa că Ştefan, cum îi va vedea scrisoarea, s-a vîrî în toate răcorile şi-ndată îi va trimite banii. Dar s-a înşelat amar, căci Ştefan Vodă nu era unul din cei ce se înspăimînta aşa degrabă… El cum primi scrisorea aceasta a spus trimisului turcesc să se întoarcă înapoi de unde a venit şi să spuie stăpînului său că dacă-i trebuie haraci din Moldova să vie singur şi să şi-l iee.

Trimisul se-ntoarse şi spuse stăpînului său ce avu să-i spuie.

Împăratul, văzînd că Ştefan se-mpotriveşte, că nu vrea de bunăvoie să-i trimită haraciu, îi mai scrise odată, şi încă odată şi tot aşa în vr-o cîteva rînduri, şi de cîte ori îi scria, de-atîtea ori mai tare îl ameninţa.

Dar Ştefan nici grijă n-avea. El totdeauna îi răspundea ca şi-ntîiaşi dată, că dacă voieşte numaidecât să aibă haraciu şi din Moldova să vie singur şi să şi-l iee, să vadă cum l-a lua… Iar cît despre dînsul, zice, că nu i l-a da de bunăvoie în veci şi purure, de-ar şti că s-ar întîmpla nu ştiu ce să se-ntîmple.

Trimisul, ce era să facă?… să se puie cu Ştefan în poară?… Atîta i-ar fi trebuit, mai mult nemică!… Îşi luă deci catrafusele şi, fără să mai zică vre un cuvânt, se-ntoarse frumuşel înapoi de unde a venit.

Ştefan, cum petrecu cu nepusa în masă şi cea de pe urmă oară pe trimis, văzînd că nu poate cu una cu două s-o scoată cu turcul la capăt, porunci ca să se adune degrabă toţi sfetnicii la un loc, spuind că are să le împărtăşească nişte lucruri foarte cumpănitoare. Iară după ce aceştia se adunară le zise:

— Iacă, scumpilor mei sfetnici, ce voieşte împăratul turcesc să facă cu mine şi cu voi toţi; zice că are să vie cu oaste asupra Moldovei ca să ne facă mii şi fărîmi, pentru că nu voim să-i închinăm ţara şi să-i plătim haraciu. Şi cînd turcul spune una ca asta, să ştiţi că nu e lucru de şagă… Ce-a spus odată, e spus, şi, cînd se mînie e varga lui Dumnezeu!… Deci v-am chiemat ca să aud şi acuma care e părerea dumneavoastră ?… Împlini văveţi făgăduinţa, care mi-aţi dat-o acum cîteva luni ?… Şi dacă aveţi de gînd s-o împliniţi, apoi ce-ar fi mai bine să începem să facem?

Toţi sfetnicii, precum şi ceialalţi boieri, care se mai aflau adunaţi în preajma lui Ştefan, strigară într-un glas, că mai degrabă vor muri pînă întru unu, de cît se vor lăsa a fi cotropiţi de păgîni.

— Aşa am cugetat şi eu — zise Ştefan. — De-acuma la lucru, căci timpul e scurt!… Ca mîini o să ne trezim cu turcul în ţară!…

Şi cum rosti cuvintele acestea şi se despărţi delaolaltă, atît Ştefan Vodă, cît şi sfetnicii săi începură din toate părţile a se pregăti din răsputeri de război. Şi unii şi alţii răsculară şi adunară poporul de pe la sate, căci pe timpul acela nu era, ca acuma, atîta oaste învăţată, cîtă ar fi fost în stare să deie faţă cu oastea unui împărat de pănura celui turcesc, ci mai mult poporul de la ţară era apărătoriul şi scutitoriul adevărat al ţării. Şi pînă-n cîteva zile era o mulţime mare de oaste adunată la Suceava, gata ca la cel dintîi semn să se pornească împotriva păgînilor.

Turcul, pe de altă parte, cum a auzit de la trimisul său, că Ştefan Vodă, nu numai că nu voieşte, să-i închine ţara şi să-i plătească haraci, ci încă îl ie şi peste picior, chiemă toată oastea cît o avea la un loc, şi mai degrabă de cum şi-ar putea cineva închipui se porni cu dînsa asupra Moldovei. Şi erau turci de nu le mai ştiai numărul şi cînd ajunseră la marginea Moldovei şi intrară peste hotare era mînia lui Dumnezeu ce făceau.

Dar las că şi românii nu stau cu mîinile în şolduri să-i aştepte ca să le scurteze viaţa mai nainte de ce li-a sosit vremea. Ei cum prinseră de veste că turcul a intrat nepoftit în ţară, se porniră cu Ştefan Vodă în frunte înaintea lor şi cum sosiră faţă în faţă unde nu începură a mi-i lua la ochi cu săgeţile şi-a se bate cu dînşii ca nişte lei înfuriaţi, cînd sunt ameninţaţi cu moarte în însuşi culcuşul lor. Şi se încinse o bătaie ca aceea pe viaţă şi pe moarte, de cugetai că e prăpădul lumii, nu alta.

Dar ce folos de toată bărbăţia şi vitejia românilor, după ce erau poate pe zece părţi mai mulţi turci decît dînşii. Era tocmai aşa ca şi cînd ar sări un jurat la bătaie împotriva unui sat întreg. Cum să învingă juratul pre sat, fie acela chiar şi un uriaş, dacă e numai unul singur?

Ştefan Vodă, omul ce nu se lăsa cu una cu două a fi spăriat şi care foarte bine se pricepe la apucături războinice, văzînd că sunt atîţia turci şi că la şes e peste putinţă a ţine piept cu dînşii, o întoarse altmintrelea, începu adică a se retrage pe-ncetul cu oastea sa spre munţi şi a-i face prin aceasta pre turci să creadă că el ar fugi de dînşii.

Turcii, nici visînd măcar cu ce fel de gînduri se poartă Ştefan, se luară la fugă după dînsul.

Dară Ştefan, după ce se retrăgea cu oastea sa ca la vr-o cîteva mii de paşi, deodată sta locului, se mai bătea cît se mai bătea cu dînşii, iarăşi se retrăgea, şi tot aşa făcînd el în mai multe rînduri, pînă ce-i ademeni sub poala munţilor.

Turcul, ca turcul, se ţinea morţiş de el, voind numaidecît să pună mîna pe dînsul şi să-l nimicească cu oaste cu tot. Şi cum ajunse sub poalele munţilor se-ncinsă din nou lupta, însă de astă dată, nu ca mai nainte, ci cu mai mare înverşunare.

Ştefan se luptă şi acum ca un leu cu dînşii şi pre mulţi îi trimise în ceealaltă lume. Dar ce folos de toată isteţimea şi vitejia lui, ce folos de toate ademenirile şi apucăturile sale, că de la o vreme totuşi n-a fost în stare să ţie şi mai departe piept cu dînşii, căci cei mai mulţi dintre voinicii săi de frunte, începînd de la sfetnici şi pînă la cel din urmă ostaş de rînd, picară acu jertfă înfuriatului şi neîmpăcatului păgîn. Iară cei ce mai rămase în viaţă, nemaiputîndu-se ţine pe picioare de vlăguiţi şi osteniţi ce erau, temîndu-se ca să nu cadă şi ei jertfă fără vre un folos pentru sine, pentru domnul lor şi pentru ţară, începură a da îndărăpt, a se împrăştia şi a se ascunde prin desişurile munţilor şi acolo a aştepta apoi un timp mai bun şi mai potrivit spre a se putea iarăşi scula împotriva duşmanilor.

Văzînd Ştefan că nu e mai mult chip de învingere, că ostaşii şi ţăranii ce-l însoţiră în acest război cumplit şi care mai scăpară teferi de urgia păginilor, se răzleţesc din ce în ce în toate părţile, se supără în adîncul inimii sale şi nu ştia singur ce să mai înceapă şi să facă. Să fi voit a-şi mai încerca odată norocul, cine mai ştie… poate că ostaşii l-ar fi ascultat şi s-ar fi luptat pînă ce cu toţii ar fi murit, căci îl iubeau ca ochii din cap şi orice li-ar fi spus îl ascultau. Dar el de supărat peste măsură şi dus pe gînduri cum era, căci una ca aceasta, să fie învins, de cînd s-a suit pe tronul Moldovei, nu i s-a fost întîmplat, cum văzu că turcii înving şi că mai mult nu e chip de scăpare, începu a alerga încolo şi-ncoace în fuga calului, ca şi cînd ar fi voit să scoată din fundul pămîntului o oaste nouă, o oaste mai puternică şi mai odihnită de cum era aceea ce s-a fost răzleţit acum prin desişurile şi prin văgăunile munţilor, şi aşa, neştiind singur ce face, se porni prin pădure pe sub poala munţilor şi se duse, într-o fierbinţeală, cît timp s-a fi dus, pînă ce ajunse într-o lucină nu departe de satul de astăzi Putna. Iară după ce ajunse în lucina aceea, văzînd că bietul său cal de asudat, de ostenit şi de flămînd ce era nu-l poate duce mai departe, i se făcu milă de dînsul, descălică şi-i dete drumul ca să se mai odihnească, să pască şi să mai prindă la putere. Apoi se puse şi el să şadă la tulpina unui copac. Şi cum sta el aice, dus pe gînduri asupra celor ce i s-au întîmplat, privind din cînd în cînd încolo şi-ncoace în întunericul nopţii, căci înserase acuma cînd a ajuns în lucina aceea, iată că la o depărtare de vr-o cîteva zeci de paşi de dînsul vede zarea unei lumini licurind printre crengile unor copaci. Voind să ştie ce fel de lumină e aceea şi cine poate să locuiască în nişte locuri aşa de sălbatice, cum era pe timpul acela locul, unde se afla el, prinse degrabă calul şi se îndreptă în partea aceea dincotro se zărea lumina. Iară după ce se apropie, ce să-i vadă ochii?… o stîncă mare, înconjurată de jur împrejur cine ştie de cîţi veci, cu partea despre miazăzi şi apus săpată de sus şi pînă jos cu dalta, aflîndu-se în cea dintîi trei ferestruici mici, iară în cea din urmă o uşă întărită cu drugi de lemn. În una din cele trei fereşti şi acuma ardea lumina, ce-a fost zărit-o el puţin mai nainte.

Aceasta era casa sau chilia de piatră, care şi pînă în ziua de astăzi se poate vedea pe malul drept al părîului Viţelu, nu departe spre miazăzi de satul Putna.

Ştefan Vodă, cum văzu stînca aceasta şi lumina ce lucea într-însa, îndată se pricepu că nu poate fi o stîncă de rînd, ci ea trebuie să fie pe dinăuntru săpată şi să locuiască cineva într-însa. Deci, legînd calul de creanga unui copac, se duse mai aproape de stîncă, o privi de-amăruntul de jur împrejur, şi cum se uita iată că dă de o uşă, şi cum dete cu ochii de uşa aceea se duce şi bate într-însa ca să fie slobozit în nuntru.

Iară după ce bătu de vr-o cîteva ori, un glas din nuntru întrebă:

— Cine e acolo?

— Eu sunt! — răspunse Ştefan.

— Şi cine eşti tu?

— Ştefan Vodă!

— Nu se poate!

— De bună samă.

— Şi dacă întru adevăr eşti tu Ştefan Vodă, spune-mi ce cauţi prin aceste locuri pustii, unde n-ai mai fost pînă acuma niciodată?

Greu îi pică lui Ştefan Vodă să răspundă la această întrebare neaşteptată, şi mai multe minute stete în cumpănă: ce să facă?… să se mărturisească unei fiinţe necunoscute, ori să încalece pe cal şi să se ducă unde l-a duce acesta, numai să n-aibă a rosti cuvîntul învins, care nu-l rostise încă niciodată pînă atunci. Dar întunericul nopţii şi urletul cumplit al unor lupi din apropiere îl făcură să-şi calce pe inimă şi să rostească cuvintele, care nici prin vis nu i-au trecut că le va rosti vreodată. El zise:

— Ce să caut?… află, ori cine vei fi, că sunt bătut de turci, şi acuma fug de dînşii!… Te rog deci dară să fii aşa de bun şi să mă primeşti de mas, căci noaptea aceasta e întunecoasă, pare mai întunecoasă decît toate nopţile de pînă acuma şi eu nu ştiu încotro să apuc şi să mă duc prin codrii în care am intrat…

— Ştefan Vodă să fie bătut de turci?… asta nu e cu putinţă!… zi mai bine că eşti altcineva, iar nu Ştefan Vodă cel viteaz şi-atunci mai degrabă te-oi crede şi ţi-oi da drumul în nuntru!

— Bine-ar fi, cînd altul ar fi aice în locul meu, dar durere… de astă dată norocul m-a părăsit, şi-acuma mă aflu unde nici n-am gîndit!

Săhastrul, căci glasul ce a vorbit din nuntru era glasul unui Săhastru, cum auzi că străinul, ce-a bătut la uşa sa e Ştefan Vodă, îndată i-a deschis uşa şi l-a poftit în nuntru. Apoi îl întrebă cum s-a întîmplat ca să fie învins de turci, care să fie pricina, după ce mai nainte n-a fost în stare niciodată să-l învingă.

Ştefan îi istorisi de la început toate, cum a cerut turcul haraciu de la dînsul, cum s-a sculat cu putere asupra lui, cum a mers el cu românii săi împotriva turcilor şi cum s-au bătut cu dînşii. Mai pe scurt îi spuse toate din fir în păr cum s-au întîmplat de la început pînă ce-a fost nevoit să fugă de-naintea păgînilor.

— Nu fii supărat, Măria Ta! — zise Săhastrul, după ce a ascultat cu luare-aminte. Multe lifte barbare au voit, în decursul timpului, să stângă pre români de pe faţa pămîntului şi să subjuge această ţară, însă Dumnezeu cel drept şi puternic nu i-a lăsat să-şi împlinească dorinţa, el nu te va lăsa nici pe Măria Ta să rămîi de rîs, ci mai degrabă de cum îţi poţi singur închipui ai să învingi cu ajutorul său pre turci şi ai să-i alungi cine ştie unde peste hotarele ţării.

— De-ar da Dumnezeu să fie aşa, dar eu tare mă tem că nu voiu mai ajunge acele zile, mai cu samă că pre cei mai aleşi voinici i-am pierdut acuma!

— N-are a face! Dumnezeu îţi va da alţii la loc!

Şi după ce rosti Săhastrul cuvintele acestea, pofti pre Ştefan să şadă pe-o lăicioară sau mai bine zis pe-o muchie de stâncă săpată în formă de lăicioară, iar el ieşi degrabă din chilie afară şi adăposti calul dedesubtul chiliei sale sub o aripă a stâncii, căci urletul lupilor, ce-l auzise Ştefan, se apropia din ce în ce mai tare de stîncă. Apoi intră în nuntru, puse ce avu mai ales şi mai bun de mîncare pe-o mescioară rotundă, asemenea de piatră, şi pofti pre Ştefan la ospăţ.

Ştefan nu se lăsă mult îmbiat, căci trecuse mai bine de-o zi şi jumătate de cînd nu luasă nici o fărmătură de pîne în gură. Şi iată că, pe cînd sta el şi cu săhastru la masă şi ospăta, vorbind despre întâmplările trecute, unde nu mi se porneşte de-odată un urlet ca acela împrejurul stîncii de se răsună văile de prin apropiere.

Ştefan, cînd auzi urletul lupilor, sări drept în sus de la masă, pusă mîna pe sabie şi zise înspăimîntat cătră săhastru:

— Părinte! ne-au încunjurat lupii… ce e de făcut?

— Ce să facem,… nemică! lasă-i să urle cît le place, căci noi nici aşa nu avem nici un lăutar care să ne cînte la masă… lasă încalţe să ne cînte ei!

— Ştii că eşti cam hazliu. Dar să lăsăm acuma şaga la o parte; lupii, după cum se vede, sunt mulţi, poate să străbată în nuntru şi atunci nu ştiu zău cum vom putea scăpa de dînşii?

— N-avea nici o teamă, căci noi suntem aici întăriţi mai dihai de cît un împărat într-o cetate.

— Dar calul meu?

— Nici lui n-are să i se întîmple nemică, căci şi el e tot atît de bine scutit, ca şi noi!

Ştefan, cînd auzi cuvintele acestea, se mai linişti puţin, se puse la masă şi-ntre urletele lupilor, care se învîrtiră de mai multe ori primprejurul şi pe deasupra chiliei, ospătară mai departe. Iară după ce se sculă de la masă şi după ce lupii, văzînd că nu pot să puie labele pe prada ce-au fost adulmecat-o, încetară de urlat şi se depărtară prin desişul pădurii, se puse ca să se odihnească, căci era foarte obosit de luptele, ce le-a avut în zilele trecute, cît şi de drumul cel depărtat de pe cîmpul de războiu.

A doua zi dimineaţă, cam pe timpul acela cînd intră preoţii la utrine, Săhastrul trezi pre Ştefan din somn, ieşi cu dînsul afară, se suiră amîndoi pe vîrful stîncei, în care era săpată chilia, şi după aceasta arătînd cu mîna spre apus, îl intrebă zicînd:

— Caută în sus, vezi ceva?

— Nu văd nemica! — răspunse Ştefan căutînd spre locul arătat.

— Calcă pe piciorul meu cel drept! — zise mai departe Săhastrul.

Ştefan dintru început nu prea vre, însă mai pe urmă totuşi călcă pe picior să vadă ce are să se întîmple.

— Vezi acuma ceva?

— Văd!

— Ce vezi?

— Văd — răspunse Ştefan, arătînd cu degetul — colo în mijlocul lucinei celeia un copaciu mare, ear în copaciu văd arzînd o mulţime de lumini.

Copaciul acela era un paltin foarte gros şi înalt, şi se afla tocmai pe locul, unde se află astăzi monăstirea Putna.

— D-auzi ceva? — întrebă eară-şi Săhastrul.

— Nu aud nemica!

— Calca pe piciorul meu cel stîng!

Ştefan făcu şi de astă dată asa după cum i-a spus Săhastrul.

— Auzi acuma ceva?

— Aud!

— Ce-auzi?

— O cîntare. Dar nu sciu, preoţi sunt aceia, ce cîntă, ori îngeri, căci mai dulce, mai plăcută şi mai frumoasă cîntare decît aceasta n-am auzit de cînd sunt.

— Aceia nu sunt preoţi, ci îngeri, — răspunse Săhastrul.

— Mi-am închipuit eu că aceea nu poate să fie cîntare de preoţi, ci numai de îngeri.

— Scii acuma una, Măria-Ta?

— Ce să sciu? — intrebă Stefan.

— Pune gînd la Dumnezeu ca în lucina, unde se aude acuma cîntarea, ce-ai auzit-o, vei face o monăstire, al carei pristol să fie tocmai acolo, unde se află acuma copaciul, în care ard luminile, şi lasă dacă te vei căi vr-odată! Si dacă vei pune acest gînd la Dumnezeu cu scop ca să te ţii de cuvint, poţi merge în voea cea bună a te bate nu numai cu turcii, carii te-au învins acuma, ci şi cu mulţi alţi duşmani şi lasă dacă nu-i vei învinge pre toţi!

— Voiu face toate, după cum îmi spui, numai să-mi ajute Dumnezeu ca să pot învinge pre duşmanii ţării mele, carii o ameninţă cu pierzare.

— Amin!... Acuma poţi merge fără frică în potriva ne-mpăcaţilor turci, căci mai nainte de cum îţi poţi închipui, ai să-i învingi şi ai să curăteşti ţara de dinşii!

— Dar de unde să iau eu atîta oaste, cu cîtă să-i pot învinge?

— Ţara-i mare, ... mai sunt încă destui oameni într-însa, caută-ţi numai oastea trebuincioasă şi vei afla-o!

După aceasta, mulţămind Ştefan Vodă din toată inima Săhastrului pentru primirea, mîngîierea şi sfatul lui părintesc, îşi luă rămas bun de la dînsul, se scoborî de pe vîrful stîncii, scoase calul din pivniţa, în care l-a fost adăpostit săhastrul de cu sară, se sui călare şi se porni ca să-şi caute oamenii cu care să plece earăşi împotriva turcilor. Şi mergînd el aşa, cît timp va fi mers, şi ieşind la ţară, în puţine zile strînse o mulţime de popor pe lîngă sine şi cu acesta se porni apoi iarăşi împotriva turcilor.

Turcii, văzînd că Ştefan Vodă nu se mai arată, iară oastea lui, cîtă a mai rămas în viaţă, s-a împrăştiat în toate părţile ca puii cei de potîrniche, socotiră că a lor e acuma Moldova, că nime n-a mai cuteza să se scoale cu arma asupra lor, şi de-aceea începură şi ei a se împrăştia în mai multe părţi şi. a prăda ţara, luînd tot ce le pica în mînă sau arzând tot ce nu puteau lua cu dînşii. Şi bucuria lor era nespus de mare că s-au cotorosit de un om îndărăptnic şi primejdios ca Ştefan Vodă.

Dar zădarnic le-a fost toată bucuria, căci tocmai pe cînd nu visau ei, iată că Ştefan Vodă cu oamenii care îi adunase din părţile despre miazănoapte ale Moldovei, adică din partea Rădăuţului şi a Cernăuţului de astăzi, precum şi cu cei care mai nainte s-au fost ascuns prin crierii munţilor, se repezi pe neaşteptate şi cu o furie nemaiauzită asupra lor.

Şi după ce a început acuma Ştefan a se bate cu turcii, iată că a dat Dumnezeu un nour şi o negură deasă şi foarte întunecoasă în partea aceea, unde se aflau turcii, că nu vedeau defel unii pre alţii, şi din nour curgea ploaie cu foc asupra lor. Şi-n zăpăceala cea mare au început acuma a se bate şi-a se tăia între ei. Iar pe cînd se întîmpla această măcelărie nemaipomenită de oameni, o basma roşă ca para focului plutea în aer pe deasupra lor.

În partea aceasta însă, unde era Ştefan Vodă cu oamenii săi, era sănin şi frumos şi oştii sale nime nu-i făcea nemică. Dar el cu ai săi bătea şi tăia în turci ca-n curechi, şi nu le da nicidecum rînd ca să-şi vie cît de puţin în fire.

Şi pe cînd zăpăciala şi încurcala turcilor era mai mare şi mai înfiorătoare, pe cînd se tăiau şi se măcelăreau mai cumplit, iată că scapă un turc călare din mijlocul îmbulzelei turceşti şi văzînd cele ce se întîmplă, strigă în gura mare:

— Staţi fraţilor locului, că nu ne bate Ştefan Vodă, ci ne bate Dumnezeu pentru răutatea şi dauna cea mare, care am făcut-o acestei ţări!

Turcii, auzind glasul, care se vede că era a vreunui paşă, şi văzînd că nu e bine de dînşii, bucuroşi s-ar fi încetat de a se bate şi s-ar fi împăcat, numai dacă ar fi putut şi ar fi avut cînd. Dar degeaba, căci acuma de-ar şi fi voit orişcît să se împace, Ştefan Vodă nu le da rînd, ci apucîndu-i mereu din coaste şi de la spate, nu se lăsă pînă ce pre cei mai mulţi dintre dînşii nu-i trimise pre ceealaltă lume, iar pre cei ce mai scăpară ca prin urechile acului de moarte, nu-i îngădui nici un pic pînă ce nu-i alungă pre toţi peste Dunăre şi curăţi ţara pe mai multă vreme de dînşii.

Şi după ce a învins Ştefan pre turci şi-a scăpat ţara de dînşii, s-a întors îndărăpt, unde-a fost lupta mai înverşunată, a poruncit să se adune la un loc pre toţi ostaşii, cîţi au căzut morţi în luptă, a spus să facă mai multe movile din dînşii, să-i prohodească ca pre nişte voinici şi creştini adevăraţi, să-i acopere frumos cu ţărînă ca şi pre ori care alt creştin.

Şi cum a poruncit Ştefan Vodă, aşa s-a şi făcut, şi el încă a stătut de faţă, pînă ce toţi s-au înmormîntat cum se cuvine.

Eară după ce a împlinit această dătorie creştinească, a dat drumul tuturor oamenilor care l-au ajutat cu atîta credinţă şi bărbăţie, ca să meargă fiecare pe la vetrele sale, şi s-a întors şi el plin de voie bună la scaunul său din oraşul Suceava.

Dar Ştefan Voda nu petrecu mult timp în Suceava, ci, voind a-şi împlini făgăduinţa, ce-a dat-o mai nainte Săhastrului dela chilia de peatră, porunci să adune mai mulţi maestri de zidari şi se porni apoi dimpreună cu aceştia, precum şi cu mai mulţi boeri şi curteni ai săi spre locul, unde se află astăzi satul Putna şi ajungînd acolo, puse să zidească Monăstirea Putna tocmai pe locul acela, unde a văzut luminile arzînd şi-a auzit îngerii cîntînd, adică după cum l-a sfătuit Săhastrul dela casa sau chilia de peatră, care monăstire a rămas pină în ziua de astăzi. Apoi s-a întors earăşi la scaunul său din Suceava.

Şi aşa Ştefan Voda şi-a ţinut atît cuvîntul ce l-a dat Săhastrului, cît şi cela ce l-a dat sfetnicilor săi înainte de răsboiu, căci el cît a fost şi a trăit, n-a plătit turcilor nici un ban ca haraciu.

Tradiţii poporane române din Bucovina, Bucureşti, 1895

TE-AR MAI PUTEA INTERESA