Magda Isanos

Cântecul deşertăciunii

Îmi risipesc ca o miliardară
comoara mea de zâmbete şi versuri,
şi-n toate aflu proaspete-nţelesuri,
cum află flori o zi de primăvară.

Asemenea fărâmelor de stele
în august, eu alunec către moarte,
de care numai clipa mă desparte,
şi scrumu-i taina strălucirii mele.

De la un loc cu pulberea şi iarba
am legănat sub soare câte-un vis
şi tânără şi mândră l-am şi scris,
ca vremea să-şi împiedece-n el graba.

Eu voi trăi puţin, însă prea mult
când cuget cât cules-am din durere,
şi-adesea-mi par şi mie că-s părere,
şi nu mă cred, cu toate că m-ascult.

M-am copt asemeni spicelor şi-aştept
să vie secerişul şi să cad
într-un hambar de scândură de brad,
în care stai cu mâinile pe piept.

Şi, iată, de nimica rău nu-mi pare,
la gândul că m-apropii de-acel ceas,
ca de iubirea câtă mi-a rămas
necheltuită-n suflet, şi de soare.