Editura Global Info / Literatură

Mateiu Caragiale

Sub pecetea tainei

"Sphinx (Iconol.) monstre fabuleux auquel les anciens donnaient ordinairement un visage de femme..."
Dict. de la fable

De când am apucat a ne prelungi şederile afară din Bucureşti, el la Valea Rugului, eu la Sionu, el la crama unde a fost ucisă Sita Gârbu, eu la armanul unde a fost răpus Nicolache Schina, adică de vreo doi ani, nu mi se mai întâmplase până săptămâna trecută să-l întâlnesc pe Teodor, veche cunoştinţă moştenită, conu Rache cum i se zicea îndeobşte.

L-am găsit la "Carul cu bere", în partea din stânga a localului, singur la o masă, în fund. Sta cu ochii aproape închişi; pentru cine n-ar fi ştiut că la dânsul ăsta era semnul că atunci cugeta adânc, ar fi crezut că aţipise. Înaintea lui se trezea, neîncepută, o halbă, alături de o carte proaspătă cu filele netăiate : cel din urmă roman detectiv franţuzesc.

Îi cerui, de cum luai loc lângă dânsul, aşa cum mă poftise, părerea asupra scrierilor de acest soiu, azi atât de răspândite. Îl ştiam hârşit în meserie; îmbătrânise în slujba poliţiei, fiind fost mâna dreaptă a câtorva din marii prefecţi de odinioară, de fandoselile şi de ifosele cărora se molipsise oarecum. Deschise un ochiu ca să-mi spuie : "nu le leg". Şi, după un răstimp, desfăcând pleoapele şi celuilalt: "le împrumut chiar".

Însemna din parte-i, pentru o tipăritură, cea mai grea ocară şi osândă. Lega, mai scump sau mai eftin, după cum îi preţuia cuprinsul, orice carte cumpăra şi nu o împrumuta nimănui, pentru nimic. Strânsese astfel, cam vreo două mii. În tovărăşia lor şi a samovarului, îşi petrecea, în sihăstria lui, la gura sobei, nopţile de iarnă.

Trecurăm la altele, vorbirăm de greutăţile vieţii, de "criză", lucruri pe cari conu Rache le ştia doar din auzite. Bogat dela naştere, fusese totdeauna mai presus de nevoi; deopotrivă înstărită soţia lui, avut prin sine şi mai avut prin căsătorie unicul lor fiu, inginerul petrolist, iar pe nepoţică, singură de asemeni la părinţi, o mai aşteptau şi alte moşteniri. De altmintreli, cu toate că în timpul din urmă, conu Rache suferise pagube simţitoare, rămânând cu mulţi bani încurcaţi sau necăpătuiţi, nu se plânse.

Era altceva care îl costa. Dintre vechile legături de breaslă, de sindrofie, de petrecere, bărbaţi şi femei, cele ce mai supravieţuiseră se daseră aproape toate la fund, doborâte cari de beteşuguri cari de ruină. Singură Masinca Drângeanu rămăsese tânără, frumoasă, chiabură; deşi cam de aceeaşi vârstă cu dânsul, ar fi putut trece drept fiica lui. Prânzise în ajun la dânsa, se înfruptase din toate noutăţile, răscoliseră împreună prin atât de bogata tolbă de amintiri.

Cunoşteam slăbiciunea ce de-o jumătate de veac conu Rache avea de divina ţaţă. Aducea, chiar când nu prea venea, vorba despre dânsa şi nu mai înceta cu laudele şi cu admirarea, la care ştia că mă întovărăşeam în totul. Pornise dar să-mi spue, fără să mă mai întrebe dacă n-o ştiam şi eu, cum şi era, isprava cea din urmă a ei, însurătoarea lui Valer Mamunciu, când deodată se întrerupse, apucându-mă de braţ.

– Vezi, îmi zise, cu oarecare taină, femeia care a intrat acum, cu un pachet, şi vine spre noi?

Femeia se oprise la a doua masă dela a noastră, şi se aşezase, după ce răspunsese la ploconeala lui conu Rache.

– O vezi, îmi mai şopti el, în vreme ce chelnerul luând dela dânsa comanda, o ascundea de noi: să te uiţi la ea bine.

Timp de peste un sfert de ceas, nu făcui altceva ; nu cred să mai fi privit vreodată cu atâta stăruinţă şi mai cercetător o femeie, ceea ce-mi fu cu putinţă fără să mă sfiesc, dânsa fiind ocupată numai de ceea ce avea în pahar şi pe taler. Dar cu cât o priveam mai mult, vedeam la ea mai puţin. între două vârste, nici bătrână nici tânără, nici frumoasă nici urâtă, nici înaltă nici scundă, nici grasă nici slabă, la trăsuri potrivită şi fără vreun semn anume, nu chiar la modă şi nu demodată, nu avea nimic, dar nimic deosebit. Aşi fi urmat să o privesc totuşi dacă femeia ar fi zăbovit, îndată însă ce îşi isprăvi ultima bucată de crenvirşt şi sorbi fundul halbei plăti, îşi luă pachetul şi plecă înclinând spre noi uşor, fără a zâmbi, capul.

– Ei, ai văzut-o? mă întrebă conu Rache care până atunci nu mai rostise niciun cuvânt. Asta e văduva lui Gogu Nicolau.

Gogu Nicolau?... Scotocii prin toate fundurile de sertare ale ţinerii mele de minte, fără a găsi nimic legat de acest nume. Cu atât mai puţin făcea el să se înfiripe cât de aburit măcar, de şters, vreun chip... Gogu Nicolau...

– Cât a stat dânsa, alături, parcă l-am văzut, în carne şi oase, şi pe el - la masa aia chiar se aşezau când veneau împreună - da, parcă l-am văzut aşa cum era: îndesat şi mărunt, cu gâtul scurt şi capul rotund lăsat pe ceafă, la faţă plin, cu nas şi ochi mici, cu mustăcioara cânepie, tunsă...

Câţiva ani, cucoana Lina, aşa o chiamă pe văduvă, a purtat o broşa cu fotografia lui, dar nu pe smalţ; de hârtie, cu sticlă deasupra. Din ce în ce chipul a ieşit, până nu s-a mai deosebit de loc. Aşa s-a întâmplat şi cu amintirea lui. Afară de nevastă-sa şi de mine, poate nu mai e nimeni care să i-o păstreze.

Gogu Nicolau era şef de birou, la finanţe, la contabilitate, împlinise în 98 treizeci-şi-nouă de ani şi era însurat, fără copii, cu femeia ce fu adineaori aici; mai tânără decât el cu vreo zece. Deşi nepotriviţi la fire : ea liniştită, tăcută, rece, el desgheţat, vorbăreţ, prietenos, sau poate tocmai de aceea, se înţelegeau şi trăiau bine împreună. Aveau şi cu ce: el, în afară de leafă, cotoare de treizeci de mii de lei, ea o pereche de case în Sfinţii-Apostoli, case gemene, sistem vagon, una în faţa celeilalte, amândouă cu totul la fel, în afară de un singur lucru : curtea celei din stânga, pe care o locuiau proprietarii îmbuca fundul celei din dreapta, închiriată unui becher bătrân pe o mie-două-sute de lei. Poate ce-l făcuse pe Gogu Nicolau să se însoare cu Elena Zaharescu, fuseseră acele case, la cari cred că, în felul pisicesc, ţinea mai mult decât la stăpâna lor, le da tot soiul de îngrijiri, nu se ducea nici nu se întorcea fără să se oprească să le mai arunce o privire. În afară de ceasurile de slujbă – era un harnic şi priceput slujbaş – nu se mişca de acasă, unde găsea totdeauna ceva de meremetisit, de văpsit, de şters, de lustruit. Duminica şi sărbătorile venea la bererie cu nevastă-sa, căreia îi plăceau crenvirştii şi berea, iar seara nu ieşea, se culca devreme; vara numai, când mânca în grădiniţa ce-şi făcuse în fundul de curte rupt dela chiriaş, îi plăcea să întârzie cu ţigara şi cu un păhărel de poşircă, la lumina chioară a unui felinar de masă, în mirosul coteţelor şi privaţilor dela vecini. Şi tot vara, potrivindu-se obşteştei dobitocii bucureştene de a se lipsi fiecare de rostul şi binele de acasă pentru a merge să se strâmtoreze, să mucegăiască ori să degere pe scump la vreo sălbăticie de munte sau de băi, Gogu Nicolau mergea să-şi petreacă luna de odihnă la Buşteni.

La Buşteni dar, în cea din urmă Duminică a lui Iunie din 98, a plecat dimineaţa cu trenul de plăcere să ia o odaie cu chirie la un ţăran. A găsit ce-i trebuia şi a dat patruzeci de lei arvună. A luat masa la birt "la Bucegi" unde s-a întâlnit cu Lică Ştefănescu, şef de birou la domenii, prieten de când erau amândoi copişti şi domeniile erau în aripa dreaptă a clădirii finanţelor. S-au mai plimbat, s-au mai cinstit până la trenul de seară în care s-au suit împreună ca să se întoarcă la Bucureşti. La Câmpina, Gogu Nicolau a cumpărat două ciorchine de cireşi legate pe beţişoare ca să le ducă acasă. Când au ajuns în gara de Nord, pe înnoptate, au ieşit prin gangul din stânga, ca să ia, în dosul gării, tramvaiul roşu, de Luther, 12, să-i lase la Casa de Depuneri, de unde să meargă, tot împreună, pe jos, până acasă ; erau aproape vecini: Lică sta în Apolodor. Când au ajuns la poartă, Gogu s-a răsgândit şi s-a despărţit de tovarăşul de drum, zicând că are de lăsat undeva o vorbă; pe urmă avea să ia tramvaiul albastru, 10, la Matache Măcelaru şi să-i iasă poate lui Lică înainte; tramvaiul albastru trecea mult mai des decât cel roşu. Nu s-a întâmplat însă aşa şi Lică s-a întors singur. Acasă, cucoana Lina l-a aşteptat pe Gogu cu ciorba de dovlecei pe maşină până târziu, dar Gogu n-a venit.

Şi n-a mai venit niciodată şi nu s-a mai aflat despre el nimic.

Dintre tainele ce am întâlnit în cei patruzeci şi doi de ani de meserie, şi sunt multe, e netăgăduit cea mai desăvârşită, cea mai adâncă. Ce a fost acea vorbă pe care a ţinut să o lase, cui şi unde? Toate întrebările ce s-au pus au rămas fără răspuns, toate presupunerile, neîndreptăţite, toate cercetările, sterpe. O felie de oraş am luat-o sub plasă, am împănat-o cu agenţi, am puricat casă cu casă, din pod până în pivniţă, am descusut pe toată lumea dela mic la mare, am surchidit mişuna bărbătească şi femeiască a hanurilor, cârciumilor şi cafenelelor din apropierea gării, doar o răsufla ceva. Dar nimic. în cărţi de alde astea - şi-mi arăta pe cea de pe masă - un sâmbure de cireaşă e deajuns pentru fratele detectiv ca să descurce toată treaba, în realitate nu e însă aşa. Am încercat fără folos tot ce mi-a trecut prin minte; cel dintâiu, la noi, am întrebuinţat câini în poliţie, am dat celor mai buni copoi ai prietenilor mei vânători să miroasă o rufă purtată de cel pierit ca să-i ia urma, am fost până şi la vestita ghicitoare dela Cotroceni. Ei bine, mi-a spus că-l vede cu un alt bărbat oacheş, merg împreună până la poartă. Apoi cărţile se închideau; aşa cum a fost: de când, în poarta gării, Gogu Nicolau s-a despărţit de tovarăşul său de drum, parcă l-a înghiţit pământul sau s-a înălţat la cer. Şi, la taina aceasta, se adăogase pentru mine, mai aţâţătoare, alta, aceea a nepăsării nevestei lui. Nenorocirea care a lovit-o – dacă pentru dânsa a însemnat nenorocire – a întâmpinat-o cu o seninătate aproape dispreţuitoare, mergând până la nesimţire sau... ştiu eu ce să mai zic? – tulburată nu s-a arătat o singură clipă, o lacrimă, un suspin cât de uşor, un cât de slab semn de părere de rău măcar n-a surprins la dânsa nimeni, port cernit n-a îmbrăcat niciodată, viaţa ei n-a suferit nicio schimbare: în Duminica următoare aceleia în care soţul ei s-a dus şi n-a mai venit, am văzut-o cu ochii mei, tot la masa de colo, singură, luându-şi liniştită crenvirştii şi berea, aşa cum ai văzut-o şi tu astăzi, pe când eu viaţa mi-o întorsesem pe dos, nu mai ştiam nici de casă, nici de masă, nici de odihnă, străduindu-mă să-l scot din pământ, din iarbă verde pe Gogu Nicolau şi asta nu fără jertfe, de sănătate chiar; de vedeam doi vorbind mai pe şoptite bănuiam că e despre Gogu Nicolau şi numele i-l auzeam fluturându-mi la urechi, noaptea mi se părea că-l zăresc trecând în tramvai, ori în trăsură, ori pe jos, furişându-se pe lângă ziduri, sau uluci, în jacheţica lui cu poale scurte şi cu umbletul lui pripit, noaptea îl visam şi ştii ce alandala sunt visele şi câtă zăpăceală aduc în capul acelora cari, ca mine, cred în ele. Slăbisem, eram neliniştit, aveam tresăreli, nu puteam să ascult cu luare-aminte nimic dacă nu era despre Gogu Nicolau, când aveam de spus ceva, o încurcam, nu găseam cuvintele, mă făcusem posac, ursuz, lucru care fireşte a fost băgat de seamă de toată lumea, deci şi de prefect. "Ce e cu tine Rache", m-a întrebat în felul său glumeţ, într-o zi, "mai lasă-te de Masinca, nu vezi în ce hal ai ajuns? Ori ţii să-ţi facem o coroană şi să-i punem pe panglică: "Neuitatului nostru coleg. Funcţionarii Prefecturii Poliţiei Capitalei". I-am răspuns foarte serios : "nu e Masinca, Excelenţă, e Gogu Nicolau". L-am văzut atunci că se încruntă. "Ce Gogu Nicolau, cum Gogu Nicolau... ai înnebunit Rache? vino-ţi în fire!"

L-am lămurit din fir până în aţă. S-a înseninat, a zâmbit. "De ce nu mi-ai spus din capul locului, "mazetă", că nu ţi-ai mai fi dat atâta casnă! Din moment ce s-a constatat că nu se dase la fund pentrucă ar fi săvârşit ceva necinstit – bani nu mânuia şi la hârtiile ce avea de lucrat era înlăturată putinţa de măsluire - mai făcea să-şi bată cineva capul? A pierit – pace bună! Şi dând cu dispreţ din umeri : Un şef de birou! Tu nu ştiai – şi, într-adevăr, nu ştiam încă până atunci – că, în ţările din apus, pier, în felul acesta, fără urmă în fiecare an, mii şi mii? Sunt unii cari, sub imboldul aceleiaşi porniri ca la unele dobitoace, fug dela casa lor, departe, şi se ascund când simt că li se apropie sfârşitul".

Îmi porunci să curm cercetările şi până în câteva zile să fiu gata de plecare. Aveam, şi în anul acela, să însoţesc pe Vodă în călătorie în străinătate.

Au trecut de atunci atâţia mari de ani, treizeci şi doi. Estimp curiozitatea de a şti ce a fost cu Gogu Nicolau s-a stins. Să aflu, cred că nu m-ar mai interesa. Dar e alta care mi-a rămas, tot vie, şi-mi va rămâne totdeauna: dacă femeia cu crenvirştii şi cu berea nu ştie ea ceva?

Conu Rache închise iar ochii.

***

"Sur les misères physiologiques le secret ne sera pas toujours gardé."
Alfred Dumaine

– A început să-mi placă să povestesc, murmură ca pentru dânsul numai. Semn de bătrâneţe.

Ar fi fost, la vârsta lui, mergea pe şaptezeci-şi-şapte de ani, al doilea după albeaţa strălucitoare a părului tuns scurt şi a lungilor mustăţi. Încolo, voinic şi verde. Iar vioiciunea limpede a privirii îi întinerea şi mai mult faţa de om sănătos şi trăit bine, trandafirie şi netedă, precum îi fusese întreaga viaţă.
– În ce priveşte bătrâneţea, glumii, "s-ar cădea să cunoaştem şi părerea cucoanei Masinca.

– Vezi, aşa se scrie istoria. Alţii, atâţia, mulţi, au fost cu folosul, eu cu ponosul. Află că între Masinca şi mine n-a fost nimic şi numai Dumnezeu ştie cât am dorit; am o întrebuinţat toate mijloacele ca să ajung la aceea ce îmi părea ţelul cel mai mare al vieţii mele, cel din urmă, însă în zadar. I-am cerut mâna, e de atunci aproape o jumătate de veac, era după despărţenia ei de bărbatul dintâiu, de Caegiu. "Rache dragă, mi-a spus, ţin prea mult la tine ca să ţi-o dau, ar fi păcat zău, mi-e milă să te las şi pe tine pe drumuri şi cu inima zdrobită. Poate să-ţi dau altceva, altădată"... Şi n-a fost niciodată. De aceea am şi rămas prieteni, că tu ştii: dela prietenie se întâmplă să se treacă la dragoste, dar după dragoste prietenie nu mai poate fi. Şi, fără a-şi stăpâni un suspin: Dacă n-a fost să fie!

Luă halba s-o ducă la gură.

– Las-o, coane Rache, să-ţi aducă alta, asta e trezită.

– Cum sunt şi eu şi amintirile mele.

– Ei, aşa cum sunt, să vrei dumneata să le scrii!

– Sunt prea multe; n-aşi mai avea vreme. Câte cărţi ar trebui ca să le încapă pe toate : s-au adunat atâtea în atâţia mari de ani ! Multe şi de tot soiul, frumoase şi urâte, vesele şi triste, măreţe şi josnice, pipărate, scârboase, groaznice... sguduitoare...

– Ca aceea dela venirea împăratului Alexandru al doilea în Bucureşti, când vi s-a pus în vedere că, dacă se întâmplă ceva, răspundeţi cu capul?

– Ţi-a spus-o Daniel Zorilă; da, eram comisari amândoi, cei mai levenţi şi mai tineri, ne dase raionul palatului. Bietul Zorilă! cum am fost tovarăşi de viaţă, s-ar fi putut să fim şi de moarte. A fost mare hop de trecut atunci, ce dârdâieli pe noi, ce sudori, om pomeni-o! Dar, e alta întâmplarea la care m-am gândit când am zis sguduitoare.

– Ştii tu mă întrebă, după un răstimp de tăcere, la colţ unde se taie calea Moşilor cu bulevardul, pe dreapta, cum mergi spre Pache, e o cârciumă.

– Îi zicea: "la Niţă".

– O cârciumă veche...

– „Mai veche decât mine, în tot cazul, o ştiu de patruzeci de ani, acum vreo douăzeci, întâmplător, i-am fost de câteva ori chiar muşteriu.

– Cârciuma asta are pe bulevard o curticică prin care se intră într-o săliţă.

– ...din care dai într-o odăiţă...

–...cu o masă, scaune şi o canapea de muşama...

– ...şontoroagă, desfundată, scofâlcită care are şi ea amintirile ei.

– Are, apăsă grav conu Rache. Şi, în dosul cârciumei e un loc viran...

–...îngust, cu două feţe, una pe bulevard, alta pe calea Moşilor, uneori cu uluci, alte ori fără şi întotdeauna plin de hârtii, de gunoaie, de mortăciuni.

– Îl ştii va să zică?

– Dar cum nu, păcatele mele, coane Rache, numai în aceşti şapte ani din urmă de câte ori am fost osândit să-l văd; nu răspunde pe calea Moşilor în faţa casei unde până primăvara asta a fost percepţia noastră, a dumitale şi a mea? E, dacă nu mă înşel, al epitropiei armeneşti.

– Păi, era mahala armenească acolo.

– Am apucat-o. între cireşii înfloriţi, se afundau sub acoperişuri grele de ţiglă, vechi case cu pridvor, parcă pustii. Rar, la portiţe, ieşeau, sfioşi, copii fără sânge în obraz, cu ochi mari şi negri, sprâncenaţi şi trişti, să privească, aşa cum făceam şi eu, dela fereastra locuinţei mătuşei mele din capul străzii Vântului, ameţitoarea mişcare de pe podul Târgului-de-afară. În faţa cârciumii cu pricina, pe bulevard, era un fel de ruină care s-a dărâmat în urmă : hotelul Athena.

– Aşa ! Acum, încheia el, că suntem în deplină cunoştinţă a locurilor, să păşim la cele petrecute.

Mi s-a dat, într-o vară, însărcinarea de a însoţi pe un a-tot-puternic ministru în drumurile ce, cam odată pe săptămână, avea de făcut la Sinaia. Am primit-o cu oarecare sfială ; se cunoştea firea arţăgoasă şi iute a acestui om greu de mulţumit şi de împăcat. Şi totuşi nu fără plăcere ; mi se da prilejul să-l cunosc mai de aproape şi să văd de nu izbutesc să mă iau şi cu dânsul bine aşa cum mă luasem şi cu alţii de treapta lui şi mai de sus, pe cari îi avusesem de dădăcit. A mers mai lesne decât nădăjduisem; după întâiul drum mi-a dat mâna - la Vodă însuşi ajunsesem la două degete - după al doilea, mi-a dat trăsura lui să mă ducă acasă, după al treilea, m-a oprit la masă. Dar să nu crezi că pentru a-i intra în voie şi a-i fi pe plac, a trebuit să-mi dau vreo silinţă, să fac, ori să nu fac, ceva, întradins sau anume. Avea groază de tutun; eu nu fumam nici înainte. Când toamna, odată cu acele duceri-întoarceri a încetat şi rostul meu pe lângă dânsul, m-a chemat să-mi spue să viu să-l văd cât mai des şi a dat, în faţa mea, poruncă să fiu primit în totdeauna. – "Mon cher, mi-a şoptit şeful lui de cabinet, un băiat tare drăguţ şi de viaţă, vous êtes pharamineux, ma parole, ai îmblânzit fiara".

Avea ceva de fiară mare într-adevăr, de vier, de zimbru ţeapăn şi dârj, uşor de mâniat şi oricând gata să se năpustească asupra vrăjmaşului să-l sfâşie şi să-l calce în picioare. Era un om dintr-o bucată, un luptător primejdios şi aprig. Să cruţe nu ştia, nici să ierte : "adversus hostem aeterna auctoritas", rostea cel puţin odată pe zi ca şi: "nu mă tem de soarta lui Barbu Catargiu!". Niţel să fi încercat un trimis străin să se îmbăţoşeze, că-i trântea, tare în totdeauna pe temeiul său de drept: "România nu e ţară de capitulaţii". Lui Vodă însuşi nu se codea să-i mârâie: "Sire, iau răspunderea, toată răspunderea", cu acel glas adânc ce, la tribună, se umfla tunător şi vajnic. Înţelegi dar că dacă era preţuit de mulţi şi temut de toţi, iubit nu putea fi de nimeni şi nici nu ţinea, respingând cu uriaşul dispreţ ce însufleţea viu puternica sa făptură, până şi prietenia.

Îţi închipui că nu l-am lăsat să mă dorească, nici să mă uite. Îmi dasem seama că eram omul care îi trebuia. Curând a trecut asupra mea de fapt îndatoririle cele mai grele ale şefului său de cabinet. Noaptea când îi plăcea să lucreze în liniştea bogatei sale biblioteci, cu perdelele lăsate, îi dam ajutor; îmi dicta, adesea până la ziua albă. Fără să se mai culce, se spăla, se primenea, se îmbrăca şi mergea la minister, după amiazi avea Cameră, Senat, consiliu, primiri şi seara o lua deacapul, uneori săptămâni în şir.

Spre iarnă, aşteptându-l odată, la dânsul, mi s-a spus că mă pofteşte coniţa în salonul cel mic.

De naştere mai moţată decât soţul ei, mai bogată, nu frumoasă, dar sveltă, mlădioasă şi dreaptă, cu portul semeţ, avea fermecul deosebit al femeilor sterpe. O fiinţă de lux, făcută pentru găteală şi podoabe şi despre care nu se putea spune mai mult decât că era o cucoană mare. Demnitatea vieţii sale o pusese la adăpost de bârfeli, iar de politică era cu totul străină.

Mă chemase să-mi dea nişte butoni de manşetă – ăştia cari îi port – în semn de recunoştinţă că împărtăşisem greaua trudă a soţului ei şi m-a întrebat dacă cred că guvernul mai stă mult? Dorea să cadă cât mai repede.

Înainte de sărbătorile Crăciunului, ministrul mi-a înmânat o hârtie cu care să trec a doua zi la casieria ministerului să încasez trei mii de lei. Am îndoit hârtia deasupra iscăliturii şi am rupt-o, întinzându-i înapoi partea de sus şi băgând-o pe cea de jos în buzunar.

– Domnule Ministru, i-am zis, să mă iertaţi dacă nu vă păstrez decât iscălitura, dar mă socotesc destul de plătit de a lucra pe lângă Excelenţa Voastră. Şi apoi nu sunt fără avere: cu nevasta împreună avem, deosebit de leafa mea, venit vreo patruzeci de mii de lei şi nu plătim chirie.

A sărit în sus.

– Cum, cu capul şi cu cartea dumitale, să ai patruzeci de mii de lei pe an şi casă şi să mucezeşti în poliţie? Dar e curată nebunie! Trebue să faci politică cu mine, data viitoare când viu la putere vei fi deputat sau senator. S-a hotărât!

Dar, până atunci aveau să mai fie câţiva ani, aşa că mi-am văzut înainte de treabă. Vremea a trecut şi primăvara următoare era pe sfârşite.

Într-o seară, ministrul a mers la un prânz de gală la legaţia Austriei, poate pentru întâia oară singur; soţia lui era oprită să iasă ; răcise. M-am dus şi eu acasă devreme, dar nu m-am desbrăcat să mă culc; deşi obosit nu-mi era somn; tot alungându-l nopţi şi nopţi, mi-l speriasem. Am luat la întâmplare o carte: "L'histoire des Treize" de Balzac.

Mă cufundasem în citire când, către miezul nopţii, am auzit oprindu-se o trăsură la poartă şi numai decât apoi bătând cineva tare la uşă. Am ieşit şi am recunoscut, în livreaua lui cafenie, pe feciorul ministrului. Era la faţă ca varul.

– Coniţa, bâlbâi el, vrea să vă vorbească. Uitaţi-vă, vine!

Gătită şi sulimenită nu avea nimic schimbat. Tot aşa fără grabă cum intrase, s-a aşezat şi a vorbit. în noaptea aceea am înţeles-o, mi-am dat seama că în amănunţita şi migăloasa ei potriveală din afară, se resfrângea, făcută şi prefăcută deopotrivă, fiinţa sa lăuntrică; altmintreli ce tărie de suflet ar fi trebuit să aibă ca, de loc mişcată, cum arăta, să poată povesti liniştită, rece, un lucru pe care eu auzindu-l, simţeam că-mi vine nebunie.

Cam cu un ceas înainte, ministrul eşise dela legaţie şi, ajutat de fecior, se urcase în trăsura lui, trăsură deschisă cu coşul lăsat, care plecase, la pasul cailor grei, pe strada Vienei, o luase apoi la dreapta pe calea Victoriei şi iar la dreapta pe strada Romană până acasă. Când a tras la scară, feciorul care a sărit de pe capră să-şi ajute stăpânul să coboare, a scos un ţipăt : ministrul nu mai era în trăsură.

Fusese, mărturisea, vina ei că-l lăsase singur. Scăpase tocmai în acea seară din vedere să mi-l dea în seamă; ştiam de sigur... vara trecută dânsa ceruse dela poliţie pe cineva cât mai de încredere, mai serios, mai bine, să-l privegheze pe soţul ei de aproape şi avusese norocul ca acela să fiu eu. Şi acum, în grozava împrejurare prin care trecea, la mine alergase, în mine mai avea o slabă nădejde. Ah! să nu fi fost afurisita de politică, vechea lui racilă, aţipind stăvilită, ar fi rămas ascunsă. Lui i-ar fi trebuit odihnă, linişte, îngrijiri, nu acea aţâţare necontenită, acel necurmat sbucium. Prea întinsă, coarda vătămată trebuise să plesnească.

Astea mi le spunea franţuzeşte; născută, crescută şi trăită până la măritiş în străinătate, nu ştia ca atâtea altele din lumea ei, boabă româneşte. Tusea îi trunchia mereu vorba şi batista cu care cerca să şi-o înnăbuşe, o lua dela gură pătată de un roşu, ce nu putea fi numai cel de buze. Iar chipul şi privirea îi trădau, aspră, o neîndurată hotărâre.

Ne aflam, răspica dânsa, în faţa unui fapt împlinit, tot ce mai rămânea era, dacă se putea, să nu fie dat în vileag şi aceasta cu orice preţ, chiar cu al vieţii soţului său. Mă ruga să încerc eu să-l caut şi dacă, printr-o minune, s-ar întâmpla să-l găsesc, viu sau mort, să-l aduc numai decât acasă, în cea mai mare taină. Când zicea să nu se afle, înţelegea numai de cei de "sus", altfel era chiar nevoie de doi-trei "subalterni" sdraveni : dacă s-ar fi împotrivit cumva – ştiam cât era de vânjos – să nu fi pregetat a pune să-l încăluşeze şi să-l lege. Şi-mi cerea să jur că voiu face întocmai.

Mă desmeticii după ce rămăsei singur. Să nu fi fost parfumul gras şi greu ce lăsase în urma ei femeia care plecase, după ce-mi luase jurământul, aşi fi crezut că visasem. Nu-mi închipuisem până atunci să pot fi vreodată supus la o atât de grea încercare. Că vezi, eu mai jurasem odată, atunci când intrasem în slujbă şi eram acum legat de două jurăminte potrivnice dintre cari pe unul trebuia să-l calc. Pentru vreun altul n-ar fi fost nimic mai uşor decât să meargă dimineaţa la ministreasa, liniştit, să-i spue că-şi dase, cum ar fi şi fost fireşte, osteneala în zadar şi apoi, făcând pe nisnaiul, să-şi vadă înainte de rosturi fără a se sinchisi. Eu însă, fecior, nepot şi strănepot de hagiu, hagiu eu-însumi – am făcut, ştii, un Paşte la Ierusalim – puteam oare aşa ceva? Datoria mea ar fi fost să merg într-un suflet să-i aduc prefectului totul la cunoştinţă ca, la rândul lui, să se ducă şi el, neîntârziat, la palat, să-l deştepte pe Vodă şi să-i raporteze – aşa era pe vremea mea, nu ştiu cum o mai fi acuma cu boierii noi... Chibzuiala mi-a fost scurtă: a mai fi pregetat era de prisos; ca să rămân credincios unuia din jurăminte trebuia să mă desleg de celălalt şi nu aveam nici măcar putinţa să aleg. Am luat deci o foaie de hârtie şi, stăpânindu-mi tremurul mâinii, mi-am scris demisia. După ce am iscălit-o, mi s-a risipit tulburarea, m-am simţit uşurat. Am deschis fereastra să iasă parfumul care, îndulcindu-se, se făcuse mai pătrunzător şi-mi da greaţă. Aerul de afară era jilav şi lin. Plutind agale deasupra oraşului adormit, se strecura în trecere un nor.

Trebuia acum să plec în cercetare. Se putea însă, mai mare nebunie, – spune – unde s-o fi apucat, un om singur, încotro? Ei, în atare împrejurare – şi conu Rache luase între două degete cartea de pe masă şi o scutura – ce-ar fi făcut în locul meu detectivul cel mai năzdrăvan? S-ar fi plimbat şi dânsul prin odaie până când, obosind, s-ar fi lăsat să cadă pe un scaun; poate că n-ar fi avut chiar ca mine fierbinţeală: fără să fi pirotit, în capul meu, întâmplarea ministrului se împletea, la fel de prăpăstioasă, cu cele din "L'histoire des Treize".

Dar deodată tresării...

– Nene, nene! auzii la fereastră. Cunoscui glasul nepotului meu Petrică, bietul Petrică Ştefu, tu nu-l ştii, care a fost la Galaţi, la Curte; s-a prăpădit tânăr încă, săracul, de inimă. L-am ţinut la mine în casă, ca pe copilul meu, cât a fost în Universitate şi ca să aibă şi el un ban-doi, ca băieţii, îi făcusem rost de un loc de subcomisar.

– Hai, nene, lasă tot şi vino numai decât!

– Dar ce e ?

– Hai, îţi spun eu pe drum, hai numai odată, pentru Dumnezeu! Şi-mi închise geamurile pe dinafară. Cum am ieşit, nu mai ştiu. Şi am pornit-o amândoi pe Armenească, spre bulevard. Nici o birjă goală. Estimp, îmi povestea pripit, înecându-se.

Fusese la sindrofie, în Spătar, la o cucoană, Ana Melic, în casa aceea bătrânească. Plecând de acolo însoţise o mosafiră până acasă, în Plantelor. Când s-a întors, a fost oprit la colţul bulevardului de gardistul din post care i-a raportat că, trecând cu puţin înainte, ca să nu ocolească, în calea Moşilor, prin locul viran de care fu vorba, dase peste o matahală de om bine îmbrăcat, întins cu faţa în jos, pe un maldăr de gunoi. A încercat să-l scoale, l-a sgâlţâit, dar degeaba; trebuie să fi fost pilit numărul unu. S-a dus să-l vadă şi Petrică. Faptul că avea pălărie înaltă nu l-a izbit, pe atunci, purta "joben" toată lumea, toată ziua. Să-l trezească n-a izbutit nici Petrică, s-a mulţumit numai, ajutat de gardist, să-l întoarcă pe spate. I s-au tăiat atunci picioarele: latul piept al adormitului era brăzdat în veriu, peste cămaşă, de o largă lentă galbenă, iar pe frac străluceau una deasupra alteia două stele de argint.

–...ministrul! îngânai, apucându-mă de grilajul casei Stăncescu să nu cad. La lumina albăstrue a lămpilor Iablochkoff, mi-a spus pe urmă Petrică, parcă-mi luase pânza de pe obraz. Făcui o încordare desnădăjduită să-mi adun puterile ca să merg înainte, dar nu o găsii pe aceea de a mai rosti un cuvânt, îţi închipui groaza lui Petrică la gândul că s-ar fi putut să-mi vie şi mie rău şi să se vadă cu doi în cârcă.

Cu toată tinereţea lui, la sguduitoarea descoperire, el nu-şi pierduse capul. întâia lui grijă fusese să nu se afle. Încheiase pardesiul ministrului şi-i ridicase gulerul şi, cum văzuse că în odăiţa dela cârciumă era întuneric, fiind, ca peste tot, bine cunoscut în partea locului – era raionul lui – mersese la cârciumar, îi suflase la ureche că unui boier îi venise rău pe locul de alături şi că voia să-l aducă în odăiţă. Treaba nu fusese tocmai uşoară, deşi român voinic, deprins să se umerească cu buţile, "jupanul" împreună cu gardistul, alt vlăjgan cât toate zilele, cu mare casnă şi după multe opinteli, izbutiseră să-l care pe boier până înăuntru şi să-l culce. Cârciumarul adusese o pernă şi i-o pusese sub cap, iar Petrică, lăsându-l în paza gardistului, se repezise, negăsind birjă, în goană la mine, cu frica de a nu mă găsi acasă.

Ajunsesem în sfârşit.

În odăiţa joasă, cu lampa afumată, pe canapeaua aceea schiloadă, ministrul zăcea într-un somn greu, un fel de leşin întrerupt în răstimpuri de tresăriri şi svâcneli puternice. O spumă uşoară i se închega la colţul buzelor. Erau, în vecini, doctori cunoscuţi mie, la colţ dincolo, spiţeria, dar n-aveam voie... singurul lucru ce trebuia să fac era ca, pe furiş, să-l aduc acasă.

...Se trezise, se scula. Spaima mea: să-l fi apucat, Doamne fereşte, o furie, ca Samson ar fi dărâmat casa pe noi. Dar nimic. Aşezat acum, sta liniştit. Mă cuprinse o milă adâncă. Cu chipul acela umilit, prostit, cu trăsăturile schimbate, nu-l recunoşteam, precum, nici dânsul nu arăta să mă recunoască. Ochii în cari eram învăţat să văd scăpărând fulgere se ţinteau acum în gol, ca fierţi, fălcile acelea puternice împlinite de favoriţi erau căzute, larga bărbie îi tremura. Se lăsă fără împotrivire să-l ducem la o birjă căreia îi daseră drumul nişte cheflii. Mă suii şi eu lângă dânsul, după ce singur ridicai coşul, iar Petrică se cocoţă pe capră, lângă birjar. O luarăm prin mahala, pe la Popa-Rusu, pe la Popa-Chiţu, la Făgădău, apoi pe Romană dealungul, drept, până la dânsul acasă. Spre altă uimire a mea, acolo, el se dete jos singur, intră şi fără a ne băga de seamă, nici pe mine, nici pe feciorul care ne deschisese îndată ce auzise intrând în curte o birjă – pe atunci nu erau cauciucuri – fără a ne băga dar de seamă, ca şi cum n-am fi fost, străbătu antreul cu paşi ţepeni şi se sui pe scară la catul al doilea unde era odaia sa de culcare.

Bogata locuinţă avea aerul lugubru al tutulor încăperilor mari cu plante şi cu oglinzi, slab luminate. Voii să mă retrag. Dar, din pervazul uşii salonaşului, de după o perdea, mă chema ministreasa.

Nedesgătită, nedessulimenită, fără un zuluf clintit: aceeaşi, îmi ceru să-i povestesc tot ce se întâmplase, pe larg, amănunţit, ascultând cu luare-aminte dar nu şi mişcată. Mă întrebă apoi unde era Petrică. Îl lăsasem afară, zicându-i sa mă aştepte în birjă, pe stradă, mai departe. Mă puse să-l chem. Îl adusei şi i-l înfăţişai. Îl întrebă ce putea face pentru el. Răspunsei eu în locul lui; în faţa boieroaicei, Petrică, de soiul lui desgheţat şi isteţ, se fâstâcise, pusese ochii în pământ şi-şi învârtea pălăria ca prostul. Spusei că îşi luase în Ianuarie licenţa numai cu bile albe şi ţintea să intre în magistratură, dar ar fi dorit un loc la Galaţi unde îi erau aşezaţi părinţii, la casa lor. Se făcea tocmai zilele acelea o mişcare.

– Vei merge dumneata, îmi zise, chiar acum dimineaţa la ministrul de justiţie, şi-i vei spune, din partea mea, să facă decretul de numire al dumnealui, dar neapărat, chiar dacă locul ar fi făgăduit sau dat altuia.

Trase un sertar de unde scoase trei fişicuri şi două hârtii de o mie şi-l rugă pe Petrică să le primească. Să aibă de cărţi şi de haine mai ales. "Un magistrat zise trebue să fie decent". Şi privindu-l în ochi, adaogă: "discret".

Când fu să plecăm mă luă la o parte să mă previe să fiu faţă de soţul ei ca şi cum nu s-ar fi întâmplat şi n-aşi fi ştiut nimic, pentrucă nici dânsul nu avea să-şi aducă nimic aminte.

Ieşind de acolo, îi spusei lui Petrică să meargă singur cu birja, eu voiam să mă întorc pe jos. Ţinu să mă însoţească şi făcurăm lungul drum până acasă, în Popa Rusu, în tăcere. îmi lipseşte măestria de a reda starea mea sufletească de atunci, vălmăşagul gândurilor ce mi-a viforât pustietor prin minte în acea noapte, noaptea cea mare, noaptea cea de pomină a vieţii mele.

Nu m-am mai culcat. Am luat iar pe Balzac şi niciodată nu m-am pătruns întru el atât de bine: nu trăisem şi eu oare câteva ceasuri în plin Balzac?

Ar fi fost vrednică de pana lui, istoria din acea noapte, istorie tenebroasă şi stranie. Cum putuse un om atât de greoi, de trupeş, să sară din mersul oricât de încetinit al trăsurii şi încă fără ca vizitiul şi feciorul să simtă, pe unde rătăcise, ce făcuse, ce i se întâmplase înainte să ajungă acolo unde fusese găsit? Şi-ar fi închipuit cineva ca în omul acela, arătos şi falnic, din huzur croit după un tipar de uriaş, să mocnească o aşa înspăimântătoare meteahnă ? De câte ori mi-aduc aminte, îmi pare că mă aflu pe o margine de prăpastie, mă înfior, amuţesc.

Am mers de dimineaţă la Justiţie pentru numirea lui Petrică – s-a făcut îndată, bine-înţeles – de acolo la poliţie. Am puricat toate rapoartele, i-am întrebat pe toţi dacă noaptea nu se petrecuse nimic deosebit. – Nimic. – Aşteptam pe prefect, când mă pomenii cu şeful de cabinet al ministrului, dând busna în birou la mine.

Venise să-mi aducă la cunoştinţă că "şefesa" îl chemase să-i dea poruncă să ne strecoare pe mine şi pe Petrică, într-un decret de decoraţii care pleca la semnat. Îl trimisese apoi la primul-ministru să-i spuie că dorea să-l vadă cât mai degrabă. Primul-ministru venise numai decât şi stase cu dânsa cam o jumătate de ceas. Se ţinuse apoi, adunat în pripă, un consiliu de miniştri, în care se luase hotărârea neaşteptată de a pleca dela guvern. Ministrul nostru lipsise dela consiliu; fiind bolnav, trebuia să stea câteva zile în casă. Deocamdată nu primea pe nimeni.

Vestea demisiei cabinetului se împrăştiase repede în tot oraşul, laolaltă cu aceea a îmbolnăvirii ministrului, fără a fi puse în legătură. Am mers după amiazi la Cameră, cu o treabă a prefectului, am mers cam în silă: avea să-şi desvolte interpelarea asupra situaţiei guvernului poate cea mai mârşavă dintre javrele cari au ajuns oameni mari la noi şi din cele mai tăvălite, la tot prilejul, de ministrul meu. Se urcase la tribună şi începuse să-şi reverse balele asupra aceluia, fireşte, care lipsă fiind, nu se putea apăra. Nu-mi făcea rău atât să-l aud cât să-l văd, beat de înverşunarea slugii ce poate lovi nepedepsită în stăpân, cu privirea chiondorâşă şi tulbure, rânjitor şi sbârlit. De aceea aşezat în fundul sălii, îmi sprijinisem coatele pe pupitru şi, cu fruntea pe mâinile împreunate, închisesem ochii, când, deodată, aprigă ca o grindină, se porni, vie, o răpăială de aplauze.

Visam, era oare cu putinţă?

...ministrul!...

Îşi luase pe banca ministerială locul lângă preşedintele de consiliu. Acesta încremenise. De mine ce să mai spun? Macbeth văzând arătarea lui Banco. La tribună, soitariul o sfeclise. Pierduse şirul, o încurca, loviturile ce voia să dea, greşind ţinta, se întorceau împotriva lui însuşi, stârnind haz şi murmure. O întrerupere sângeroasă din partea ministrului fu hotărâtoare: stâlcit, cabotinul, cu glas înecat, sfârşea într-o bălmăjeală jalnică.

În tăcerea adâncă a adunării, străbătută de fiori, ministrul se ridicase să răspundă. Părea mai înalt, mai mare. Niciodată duhul său n-a strălucit mai deplin, mai viu, niciodată cugetarea lui gravă nu s-a întraripat aşa puternic, nu s-a avântat atât de sus, ca în acea cuvântare nepregătită ce cuprindea crezul şi testamentul său politic, cuvântare ce avea să-i fie cea din urmă.

De felul meu, nu vorbesc, nu-mi place s-o fac, mi se întâmplă rar; atunci însă, vorbesc numai de ce ştiu, prin mine, văzut şi pipăit, nu din auzite, după bănueli sau presupuneri. Ce s-a petrecut dar cu ministrul mai departe nu ştiu, nici mai mult. Ca de obiceiu, la căderile de guvern – căci asupra demisiei nu s-a revenit – am avut cu una-alta, încoa şi-încolo, alergături de-ale slujbei, aşa că abia seara, pe la nouă, am putut merge, şi îţi închipui cu ce frică, la ministru. Casa era cufundată în întuneric, porţile închise. Plecaseră, de zor, în străinătate.

Peste puţine zile, sosea dela Paris, ştirea că ministrul murise. Amănunte lipseau şi nici nu s-au aflat vreodată.

Rămăşiţele i-au fost aduse în ţară mai târziu, toamna. La strălucita paradă a înmormântării, cu a cărei orânduială şi privighere am fost însărcinat, atât de văduvă cât şi de stăpânire, eu, s-a însoţit până şi vremea: a fost ziua cea mai frumoasă din câte am apucat să văd, o zi mistică, sfântă. Limpezimea adâncă a văzduhului ei s-a răsfrânt pentru totdeauna în cugetul meu; cu acel trist prilej mi-a fost dat a pătrunde, în toată grozăvia lui amară, înţelesul cuvântului "deşertăciune". Clipele de reculegere în faţa acelui sicriu pecetluit au cântărit pentru mine mai greu decât toate încercările şi dinainte şi de pe urmă; sufleteşte m-am simţit schimbat atunci cu totul ca şi cum printr-o vrajă aşi fi devenit un alt om.

Nu s-a ştiut până când a început slujba dacă văduva avea să fie de faţă. De când se întorsese, cam cu o săptămână înainte, nu primise pe nimeni: hotărârile şi dorinţele şi le adusese la cunoştinţă prin scris – un scris ferm ce nu trăda slăbiciunea şi sfârşeala de care auzisem vorbindu-se; câteva persoane ce fuseseră în vagonul de dormit cu dânsa, o putuseră la sosire zări. Nu ştiu de ce aşi fi voit să nu vie, şi, atunci când l-am văzut pe Petrică – se repezise dela Galaţi într-un suflet şi-mi fusese de cel mai mare ajutor – când l-am văzut luptând din greu să despice gloata ticsită din biserică şi l-am auzit şoptind: "Văduva, domnilor, faceţi loc, vă rog, văduva", am îngheţat. Tot timpul însă nu mi-am luat ochii dela dânsa.

Înaintase fără grabă, păşind uşor şi respingând cu o mişcare semeaţă a capului, perna ce i se aşezase pentru ca, potrivit obiceiului, să îngenunche pe treptele catafalcului, îşi ridicase vălul şi rămăsese în picioare, dreaptă, cu fruntea sus. Afară de marele doliu, foarte elegant şi acela, nu avea nimic schimbat, tot dichisită, tot sulimenită, răspândind departe acel ameţitor parfum gras şi greu. Şi, atât de înţepenită, în trufia vechiului său sânge de Bizanţ, încât părea că, îmbălsămată, dânsa era moarta ce se prohodea între atâtea lumini şi flori, şi s-ar fi zis că era într-adevăr neînsufleţită, dacă mâna dreaptă în care ţinea o batistă n-ar fi ridicat-o mereu, ca să o aducă nu la ochi, ci la gură, de unde o lua pătată de roşu. Şi după ce roşea batista o schimba cu alta...

În aceeaşi seară, pleca înapoi, în străinătate, la Cannes, unde, înainte de sfârşitul anului, se stinse şi dânsa. Acolo a ţinut să şi odihnească pe veci.

Încrederea cu care m-a cinstit în timpul vieţii sale, a dăinuit şi după moarte. Pe mine m-a însărcinat cu aducerea la îndeplinire a ultimelor ei voinţe. Nu l-a uitat nici pe Petrică; osebit de zece mii de lei, i-a lăsat frumoasa bibliotecă de drept a soţului său. Iar mie, printre alte numeroase lucruri ale acestuia, tabloul ce-l înfăţişează în mărime firească – unul din cele mai minunate ce a semnat ilustrul nostru Mirea. Dar nu singură această măestrită întruchipare îmi întreţine mereu vie nobila amintire a marelui ministru. Numele său fanariot, cu dânsul stins, îl găsesc tipărit foarte adesea şi ştiu dinainte atunci că, totdeauna, trebue să fie vorba de destoinicie, de cinste, de demnitate, de patriotism, de râvnă pentru obştescul bine şi e de atâtea ori pentru mine o binefăcătoare mulţumire şi mângâiere.

– Cum vezi, încheia, după un răstimp de reculegere, soarta mea a fost să rămân tot în poliţie. N-o spun cu părere de rău: dimpotrivă.

– Ţi-a fost aşa dragă meseria asta, coane Rache?

– Câtuşi de puţin.

Să te lămuresc; tot sunt pornit pe spovedanie. Am fost, de felul meu, ascultător şi cuminte. Mă purtam frumos şi învăţam bine; mi-am luat licenţa în drept la Paris. Tata, care se bucura de mare trecere, la "roşii", arvunise pentru mine întâiul loc vacant la tribunalul de Ilfov. întorcându-mă spre ţară, la Viena am lăsat drumul de fier ca să urmez călătoria pe Dunăre. Pe vapor s-a întâmplat să fie şi boerul Manolache Melissiano, fruntaş politic şi "viveur" renumit; venea dela Carlsbad. înainte de Presburg a avut o criză de ficat groaznică. În lipsă de doctor, l-am îngrijit eu, l-am culcat, i-am pus cataplasme. Am crezut, la un moment, că se duce, până a doua zi s-a făcut însă bine. S-a bucurat mult când a aflat că sunt feciorul bunului său prieten Ruse, şi-a petrecut tot timpul cu mine şi am vorbit de multe şi amestecate, franţuzeşte şi nemţeşte.

În săptămâna ce a urmat, conu Manolache era numit prefect al poliţiei Capitalei. L-a chemat numai decât pe tata care, ca niciodată, a venit la prânz cu un ceas mai târziu. Era aci voios, aci dus pe gânduri. După ce mă lăudase, lucru mare, conu Manolache îi ceruse să mă lase pe lângă dânsul, îi eram de mare trebuinţă, şi atât stăruise încât tata nu i se putuse împotrivi. Să fi stat să mă împotrivesc eu? De altfel, spunea tata, avea să fie ceva trecător, scurt.

Patruzeci şi doi de ani. Excusez du peu.

S-a prăpădit apoi de curând tata, lăsându-mă stăpân pe una din marile averi bucureştene ale timpului - venitul ce am mărturisit atunci ministrului nu era nici jumătate din cât însuma într-adevăr; nu e bine să se ştie cât ai. Firesc ar fi fost dar să schimb slujba, dacă ţineam să fiu în slujbă şi nu să trăesc ca un fecior de bani gata, făcând cel mult politică, aşa cum mi-a spus atunci ministrul, fără a şti că se face ecoul lumii întregi, a cărei nedumerire fusese sporită de faptul că după ce rămăsesem în poliţie nu voiam nici să înaintez, de trei ori cedând locul unor colegi mai în etate ca, la retragere, să aibă pensie mai mare şi de alte două ca să dau putinţa unor numiri din afară, politice. Ce m-au făcut să nu părăsesc neprevăzuta carieră au fost, osebit de statornicia de care am dat dovadă în toate, oarecari stăruinţe de sus ades reînnoite. Curând devenisem trebuincios, cu timpul indispensabil. Mulţumită averii, am izbutit să-mi înalţ breasla: am fost poliţistul diplomat, om de Curte şi de lume, de lumea mare, de al cărei trai mi-a fost îngăduit astfel a mă împărtăşi.

Ani şi ani. O epocă.

Îi am nostalgia şi când, la vie, în singurătatea lungilor nopţi, o simt că mă copleşeşte, chem vrăjitorul. Cu peruca retezată pe frunte drept şi pe nasul coroiat şi gros cu ochelarii atârnaţi de panglica lată, îmi răsare, în frac şi cipici cu fundă, Claymoor. Şi-mi reînvie, aevea, o kermessă la Cotroceni, un bal la Sutzu, o garden-party la mareşalul Filipescu, o zi de întâiu Mai la Butculescu, o după-amiază la curse, şoseaua cu teii în floare în amurg. La recitirea uitatului "Carnet du High-Life", amintirile se deapănă galeşe, înflorite, se îmbulzesc tot mai multe, când, deodată mă tulbur şi cu inima strânsă, las să mi se spulbere frumosul vis. Într-o înşirare de toalete asfinţite am găsit: "Madame ***, robe mousseline crême, écharpe rose, chapeau Virot embaumé de roses roses...".

Ca dintr-o ghirlandă de trandafiri trandafirii, răspândindu-le mireasma, se desprinde duiosul chip al aceleia ce-şi plătea larg şi fără niciun soiu de compromis toate răsfăţurile luxului şi toate alintările, eleganţele toate. Moartea soţului său, cu care făcea o pereche ideală, i-a sunat de timpuriu, însă, retragerea. Smulgându-se din vârtejul petrecerilor, şi-a desfăcut minunea de casă şi s-a mutat la Paris, ca să se devoteze acolo creşterii unicului său fiu. Ceva înainte de intrarea noastră în războiu, s-a întors cu dânsul, care trebuia să tragă sorţul. S-a întâmplat ca pe ea nici să n-o zăresc; pe băiat însă da: o mândreţe de tânăr. L-a secerat printre cei dintâi exantematicul. Giuvaericalele ei, numeroase şi bogate, au luat calea Moscovei, a fost apoi desproprietărită de cele două moşii, nu s-a apărat şi ce pământ i s-a mai lăsat, l-a vândut când leul abia pornise să scadă. De atunci, n-am mai ştiut de dânsa nimic; parcă am auzit că plecase iarăşi în străinătate.

Acum trei ani, spre iarnă, într-o seară de burniţă rece, treceam pe strada Clemenţei. De după un colţ de casă, sfiindu-se, o femee ieşea, întinzând mâna.
......................................
"chapeau Virot embaumé de roses roses..."
......................................

– Ce-ar fi, îmi zise, după un apăsător răstimp de tăcere, dacă am lua astăseară masa împreună? Şi unde?

– La mine.

Îi conveni. Plăti slaba socoteală, lăsând bacşiş îndoitul ei, îşi luă cartea şi plecarăm negrăbiţi, agale. Se însera greoi. Peste oraşul ce vuia înăbuşit, se îmbâcsia tulbure prăfăria încinsă. Trecând prin faţa bisericii Zlătari, întâmplător deschisă, dar firav luminată şi pustie, ţinu să intrăm. Aprinse făclii, se închină la icoane, le sărută. Făcui şi eu la fel, dacă n-ar fi fost decât pentru a mulţumi lui Dumnezeu că mă învrednicise să-l aud şi eu odată pe Teodor*** povestind. Şi literar pe deasupra, cu oglindiri de citiri alese, lucru cu totul neaşteptat. Ştiam că ceea ce-l făcea să fie preţuit de prieteni nu era tocmai convorbirea lui care, mai mult eftină, îndată ce se depărta de mărunţişurile de toate zilele sau de gluma uşoară, era prea frânată şi drămuită. Iar de a rosti nume avea groază.

Era una din dovezile cuminţeniei şirete ce avea în sângele lui gabrovenesc de două ori strecurat prin sita Şcheiului. Afară de scrinteala cu Masinca, alta nu i se vădise şi eu unul m-am îndoit şi de aceea: să fi fost cu totul sinceră, ascuns cum era la fire, n-ar fi dat-o în vileag şi apoi l-ar fi supus la altfel de jertfe decât trufandalele şi muscalii ce pe vremuri obişnuia a-i trimite şi cari ce puteau să-l coste, când, bine-înţeles, îl costau ceva? Nu era mai puţin adevărat că, deşi trezită de o jumătate de veac, tachineria cu "sufletul maichii" se potrivea, nu se potrivea, îi făcea totdeauna plăcere.

– Coane Rache îl întrebai când ieşirăm în pridvorul bisericii, ai aprins şi pentru Masinca o lumânare?.

– Nu, pentru dânsa numai la "Cuţitul de Argint".

– Va să zică ale Bucureştilor nu le-ai uitat?

– Ce folos, răspunse, nu fără oarecare poate sinceră melancolie, dacă au uitat ele de mine!

– Nu toate, îl îndreptai, ia priveşte. Rămăşiţă vie a oraşului de odinioară, un bătrân muscal care-şi ochise vechiul muşteriu, trăsese în faţa bisericii.

Tolăniţi pe pernele largei trăsuri, lin purtată în trap domol, străbăturăm câteva străzi, fără a ne mai spune un cuvânt. Potrivit datinei bucureştene de a nu se întoarce cineva acasă fără a trece pe la băcănie, conu Rache opri la una cu renume de pe bulevardul Brătianu. Mă rugă să mă cobor şi eu. Zăbovi mai mult decât la biserică şi se întoarse urmat de un pici încărcat de pachete.

– Merinde pentru la vie, coane Rache?

– Ba, pentru aici; poate să prinză bine, dacă facem noapte mare?

... cum se şi întâmplă. Fu pentru ca să-mi dăruiască - mărgăritar negru fără preţ şi poate fără pereche din tăinuitul său sipet - încă o istorie şi aceasta mulţumită unei fericite inspiraţii ce mi-a venit atunci şi pe care nu ştiu cum s-o binecuvintez.

Ajunşi la mine, trebuind să-mi las mosafirul singur ca să văd de masă, i-am pus înainte o veche lădiţă plină de fotografii vechi - necropolă sau morgă, între pereţii căptuşiţi de mătase "Magenta" ai căreia odihneşte ca îmbălsămată o întreagă lume apusă. Când, cam peste un sfert de ceas, m-am înapoiat în salon, mi-am găsit oaspele cufundat adânc în contemplarea a trei fotografii puse una lângă alta – un brelan de dame.

Fără a-şi ridica dela ele ochii, îmi ceru să-i spun cine erau.

Una, cu un aer de "Quos ego"... pe o cartă poştală într-o largă rochie înfoiată şi la gât cu un şirag de boabe de chihlibar cât prunele, era bătrâna generăleasă P., tante Arethy, cum îi plăcea să i se zică.

Alta, o "Cabinet Mandy", ar fi putut sluji tot aşa de bine ca Anna Csillag de reclamă unei pomade sau unui leac împotriva căderii părului. Cu gingaşul ei cap întors ca să privească peste umăr, Lena Ceptureanu îşi arăta din spate, despletită, uimitor de bogata ei coamă, din huzur revărsată până la călcâie.

Cine era însă Domniţa de bal costumat care într-o "cartă de vizită" dela Duschek, părea a vrăji cu ochii pe jumătate închişi şi zâmbind, trandafirul ce ţinea în mână, nu ştiam nici eu nici ai mei. Abia atunci mă gândii ce lesne mi-ar fi fost să aflu dela cocoana Anicuţa L. ce fusese la acelaşi bal şi dânsa, în poloneză.

– Nu se ştie nici măcar de unde vine, cum a ajuns fotografia asta aici? întrebă conu Rache.

– Asta da, am cumpărat-o eu acum... nouăsprezece ani dela un ovrei bătrân care-şi înşira sărăcia de marfă - calendare vechi, cărţi cu haiduci, cheia viselor, epistolia căzută din cer şi felurite poze - pe grilajul palatului Sutzu.

Conu Rache tresări.

– Ţin minte, urmai, fiindcă e unul din rarele lucruri netrebuincioase ce am cumpărat în viaţa mea, n-am uitat nici cât m-a costat: o băncuţă.

– Mi-e şi ruşine şi frică să mărturisesc cât aşi fi dat eu pe ea şi aşi da chiar. Vezi tu, fotografiile cucoanelor dela acel bal – cel mai izbutit poate dela Sutzu – s-au pus în vânzare ale tutulora, afară de ale uneia singură care, după ce încuviinţase şi dânsa, s-a răsgândit, a mers la Duschek, a ridicat întreg teancul alor ei cu clişeul împreună şi le-a nimicit pe loc – întreg, mai puţin una ce a pierit – cum? nu s-a ştiut, din atelier şi nu i s-a mai dat de urmă... Iată-o.

Şi, cu rugă în glas şi-n privire, luând fotografia şi punând-o în dreptul inimii: "ai să mi-o încredinţezi, nu e aşa, s-o reproduc?

– Ar fi o osteneală de prisos, coane Rache, ţine-o ca amintire dela mine.

Uitând, în felul copiilor, să mai mulţumească, Teodor*** îşi luă darul şi-1 băgă cu grijă în despărţitura cu încheetoare a încăpătorului său portofel, iar pe acesta în buzunarul dinăuntru, dar nu în cel dela haină de unde-l scosese, ci în acela cu nasture al jiletcei.

Aşi fi ţinut să adaog că fotografia ce nu mai era a mea, avea ceva ciudat. Chipul Domniţei dacă te uitai la el mai îndelung pierdea din înfăţişarea omenească, luând-o pe cea de pisică. Dar conu Rache închisese ochii. Şi-i ţinu astfel până când gongul ne vesti că eram slujiţi.

Fu o masă în doi tăcută foarte. La cafea, mosafirul mă întrebă dacă bănuiam la ce cugetase tot timpul. Îi răspunsei fireşte că la Masinca.

– E drept recunoscu dar numai în treacăt şi în legătură cu altceva. Să nu mă fi făcut dânsa să scap ieri trenul, nu te întâlneam azi aşa că atât de râvnita cât de ne mai nădăjduita fotografie nu mai aveam prilejul s-o găsesc niciodată.

Totuşi împăcarea nu e deplină. Mă va munci deacum gândul în ale cui mâini s-a aflat înainte să ajungă la ovrei. Acesta trebue s-o fi dobândit pe nimic; se vede de pe cât a dat-o ; şi de curând : e cum nu se poate mai bine păstrată, la întuneric, în album, între filele unei cărţi sau în cutie, e neofilită, cu cartonul nepătat şi teafăr la colţuri. Cine, după ce-a dobândit-o pe furiş a ţinut-o astfel mai bine de treizeci de ani şi de ce? Să fi fost el? – A trebuit să-şi aibă enigma nu numai fiinţa şi tot ce-a fost în legătură cu dânsa, dar până şi icoana ei.

Din inimă, îţi mulţumesc şi pentru dar şi pentru masă, masă ce va rămâne, cred, cea din urmă de pomină la care m-am ospătat de când sunt. Ca într-un gherghef, între ea şi alte trei de odinioară, se ţes bogate, în otrăvite culori sumbre şi-n aur mohorât, pe dedesubt însă şi cu firul nevăzut, amintirile cele mai romantice şi mai stranii din lungul meu trecut de poliţist. Le-a fost dat să nu fie înmormântate şi ele odată cu mine.

***

"Je n’ai jamais voulu écrire rien d’imaginaire."
Restif de la Bretonne

– Într-o zi, la amiazi, mă pregăteam tocmai să plec de la slujbă, când mi se aduse un răvăşel de la ghenerăleasa P. Mă poftea foarte stăruitor să viu numaidecât şi neapărat la dânsa. Mi-am zis că de data asta n-a voit să se mai întoarcă Ivan.

Se deprinsese lumea de toată teapa ca, de câte ori se afla în încurcătură, să alerge la mine – pe câţi nu i-am scăpat, şi pe câte, de pagubă, de ruşine, de necinste, de moarte chiar, aşa cum mă vezi. Mi-am făcut biserică în cer, biserică de muşama. Cel mai ales însă, eram înghesuit de cocoane pentru fleacuri, istorii de slugi de obicei, aşa cum era întotdeauna şi aceea a ghenerălesei.

Avea un bucătar rus, Ivan. Deşi rus şi bucătar, Ivan nu bea, dar avea alta, dintr-un nimic îi sărea ţandăra şi atunci lăsa tot baltă şi pleca. Ghenerăleasa, care, nu chiar pe nedrept, credea că bucătar ca el altul nu era, trimitea la mine să i-l aduc cu orice preţ îndărăt; lucru uşor; Ivan, cum se supăra, aşa-i şi trecea. Mânam după el un ipistat în acelaşi loc, la nişte muscali d-ăia cari fac turtă dulce, îl găsea la ceai şi treaba era gata. Unde mergea tot aşa strună cu femeile sau cu fetele când fugeau de acasă!

Ghenerăleasa sta atunci în Eldorado, unde se înfunda strada înainte să se taie bulevardul peste casele ei, alături de intrarea grajdului lui Alexandru M., văru-său. Cum am ajuns, m-am dus de-a dreptul la bucătărie. Mormăind o căzăcească, Ivan descânta ceva într-o tigaie. Nu pentru dânsul dar, luase cocoana Areta pana de Toledo, temuta ei pană, o ştii, să scrie. L-am miruit pe Ivan cu o patacă şi, strecurându-mă prin sumedenia de cìni şi de pisici, m-am suit la stăpâna casei.

Mă aştepta cu masa pusă. Erau numai două tacâmuri, unul pentru dânsa, altul pentru mine; gheneralul era la Cloşani.

...ce era? Se trezise de dimineaţă cu Lena Ceptureanu, prietena ei de inimă, voioasă peste poate, sărind şi bătând din palme. Avea să-i împărtăşească un secret mare: Ferdinand al Bulgariei era amorezat nebun de dânsa! În fiecare sâmbătă trecea în România "incognito" cu un aghiotant şi veneau împreună seara s-o viziteze. Prinţul se pasionase de... vocea ei! Şi amănuntele ce da, o făcuse pe ghenerăleasă să se înfioare.

Într-un salon cu lumina înăbuşită, Lena singură cânta, iar Ferdinand cu însoţitorul o ascultau din încăperea vecină lăsată în întuneric. Mai mult nimic, convorbirea mărginindu-se, la venire şi la plecare, când îi sărutau galant mâna, la câteva cuvinte.

Această desăvârşită istorie o pusese pe ghenerăleasă pe gânduri; nu era doar zi-ntâi de April. Ca Lena să fi băsnit se prea putea, i se cam întâmpla; dar dacă era adevărat ceea ce povestise, nu credeam şi eu că primind în aşa fel doi asemenea necunoscuţi, biata femee se expunea la o primejdie ce putea să fie nu numai aceea a furtului?

Ascunzându-mi tulburarea, i-am spus să fie pe pace: serios n-avea ce fi – de ale Lenei. Cugetam însă cu totul altfel.

Era vorba de doi inşi, dintre cari unul trebuia să fi semănat leit cu atât de popularul la noi "Nazone" ca să treacă drept acesta. Or, în amintirea mea, răsăriseră siniştri tot doi tovarăşi de rele, unul dintr-înşii având leită acea asemănare... Să fi fost unii şi aceiaşi? Dacă da, aşa cum nu m-am îndoit din capul locului, atunci avea tot dreptul ghenerâleasa să tremure pentru Lena: îi mai văzusem odată la treabă. Mă aflam iarăşi la grea răspântie, mai grea ca oricând, fiind de astădată în joc nu numai viaţa mea dar şi a altora.

Ţi-aduci aminte cu ce furie au bântuit în Apus, la sfârşitul veacului trecut şi la începutul celui curgător, furturile de giuvaericale. Făcându-le cronica, ţaţa de Jean Lorrain n-a trebuit să adaoge mai nimic din închipuire. Ştii de asemeni poate că aproape toate rămâneau nedescoperite. Şi aceasta nu-l lăsa să doarmă pe prietenul meu herr Alois Hartmann.

Prieten şi coleg. Cu deosebirea că el era poliţist născut, iar eu făcut. Era o pildă vie de cât poate înşela înfăţişarea. Cine ar fi crezut că omul acesta bălan şi trandafiriu, greoi şi cam molâu, dar arătos şi aşa chipeş că deşi se cam îngroşase la trup, la cincizeci de ani ar fi putut face pe Isus Christos la jocurile Patimei din Oberammergau, era în ciuda aerului său blajin şi a nevinovăţiei ochilor săi de "nu-mă-uita" cu vederea scurtă, un Javert. Un al doilea care să-şi îndrăgească într-atât meseria, ponosita noastră meserie, n-am mai întâlnit. Găsind astfel că slujba de încredere ce avea la Hofburg nu-i da destul de robot, şi-a pus în gând să încerce a desluşi el ceva măcar din taina marilor hoţii de diamanticale.

Mai degrabă decât mi-aşi fi închipuit, stând odată cu dânsul, aşa cum obişnuiam când eram în trecere prin Viena, la "Drei Laufer" pe Kohlmarkt, mi-a spus că mulţumită metodelor sale proprii, îşi atinsese ţelul.

În cei doi ani din urmă, petrecuse câte o lună, când mişuna era în toi, pe Riviera, unde tâlhăriile se ţineau lanţ. Nu-i trebuise mai mult ca să descopere că grosul celor de seamă îl făptuia o puternic alcătuită bandă, internaţională poate, dar cuibând în Italia de miazăzi şi care, potrivit străvechii datine a întovărăşirilor de rău-făcători de a-şi lua un simbol şi un nume, alesese stupul şi întrebuinţa cu tâlc ascuns vorbe de ale albinăritului, pentrucă asemenea unui roi de albine avea de căpetenie o femee, căreia îi şi ziceau "regina".

Ei bine cea mai mare dintre meştere, întâmplarea singură, şi numai întâmplarea - o recunoştea el cel dintâiu - îl făcuse să-i dea acelei femei de urmă.

Şi, întorcându-şi paharul golit cu fundul în sus, herr Hartmann mă încredinţa, cu un rânjet care-l schimba la faţă, urâţindu-l, că tot aşa ca subt un pahar avea în curând să o ţie; îi şi întinsese cursa. L-am ascultat cu înfrigurare deoarece, la auzul unui cuvânt, îmi fulgerase prin minte o apropiere care dacă era justă, mă băga la îndoita grijă să nu fie prinsă acea femee, iar herr Hartmann să nu-şi frângă gâtul. Dar putinţă nu aveam nici pe dânsa s-o înştiinţez – era de altfel moartă, da, nu aiurez, moartă – nici lui să-i pun în vedere cât de mare era în ceea ce întreprindea risicul profesional.

Către sfârşitul toamnei acelui an, herr Hartmann a mers la Abbazzia, unde a tras la o pensiune într-o villa de pe ţărmul mării. Seara, după masă a ieşit în grădină să-şi fumeze ţigara la aer. A fost găsit dimineaţa, spânzurat scurt şi ţeapăn, cu nod marinăresc, de scândura spatelui unei bănci. La ce-au dus cercetările, nu ştiu, dar sgomotul ce urma să se isce a fost şi el repede sugrumat, cum de altfel era politic; victima fusese în slujba Curţii, Curtea cea mai sătulă de scandal.

Teodor*** îşi coborî glasul ca să-mi spuie că nu-l ispitise să pată şi el ca herr Hartmann. Şi apoi nu era burlac ca dânsul, avea soţie, copil. Dacă ar fi fost lovit în fiinţa lor? Fusese de altfel prevenit...

– Aveam, urmă, să mă mărginesc a o pune la adăpost pe Lena şi pentru aceasta era de ajuns să-i opresc pe acei mosafiri de noapte a mai călca odată măcar la dânsa; multe Sâmbete – Sâmbetele ce-i purtau – n-aveau ei să stea s-o asculte cântând; ar fi dat fără doar şi poate lovitura, lăsând în urma-le un cadavru. Chibzuiala mea fu scurtă; înainte de a ne scula dela îmbelşugatul şi prelungitul prânz, planul meu de lucrătură era gata. Nimic mai simplu: când să dea să intre acolo, cei doi ponţi aveau să fie întâmpinaţi de alţi doi de prea aleasă curtenie, dintre cari unul avea să înmâne celui ce semăna cu Ferdinand de Coburg o scrisoare, poftindu-l pe italieneşte a lua cât mai degrabă cunoştinţă de cuprinsul ei. Şi avea să-l întrebe dacă avea nevoie de trăsură, oferindu-i-o pe a lui. Înţelegi că sceleraţii n-ar mai fi încercat locul şi te las să-ţi închipui uimirea şi ciuda şi, după ce aveau să citească scrisoarea alcătuită din litere tăiate din Papagallo, uluiala şi spaima lor, văzând că era în Bucureşti cineva care le cunoştea o veche crimă şi, din umbră dar cu mărinimie, fără să se trădeze şi fără a-i trăda, îi împiedica de a săvârşi alta nouă. Era un plan minunat, care nu putea în niciun caz da greş. L-am schimbat totuşi a doua zi deantregul.

Socotind că nu strica s-o iscodesc puţin şi pe Lena şi aceasta fără întârziere – era Vineri – m-am înfiinţat devreme la şosea, unde ştiam că făcea zilnic o plimbare. N-a întârziat să vie, dar împotriva obiceiului ei luase cu dânsa pe cineva - o cocoană scăpătată, una Găleasca. Am urmărit-o dela distanţă în sus şi în jos cu muscalul meu şi când s-a oprit în dreptul bufetului să asculte Valurile Dunării până să se odihnească caii, am oprit şi eu, m-am dat jos şi am mers la dânsa.

M-a întâmpinat surâzând şi cu fermecătoarea ei ochiadă. Îi părea bine că putea să-mi mulţumească de intrările la tribună ce-i trimisesem de zece Mai. Îi spusei că avea prilejul să mă îndatoreze şi dânsa pe mine şi-i cerui în acest scop o scurtă întrevedere, dar nu mai târziu de a doua zi înainte de amiazi. -"Dar cum nu?" – şi mă încredinţa că n-avea să doarmă toată noaptea de curiozitate.

Sâmbăta dar, la ora samsarilor şi arendaşilor, eram la dânsa. Mă aştepta, dar, ca un făcut, iarăşi nu singură: la o masă în faţa unor cărţi de dat întinse, nemişcată, înlemnită, sta Madam Iuli – Iuli de Berbely. O ştii, una înaltă, numai pielea şi osul, cu perucă galbenă şi ochelari de aur, gătită sorcovă în culori ţipătoare – nu se poate să n-o ştii pe macabra brezae cu privire şi umblet de lunatică ce stârnea hazul trecătorilor de pe calea Victoriei de unde era nelipsită pe partea palatului.

– Nu, Madam Iuli îi spunea Lena cu însufleţire, sunt doi nu trei, numai doi.

Un zâmbet blajin învioră faţa fără vârstă a Pythonissei care cu un glas dulce de străină, slab dar limpede rosti:

– Cărţile nu mint.

Le strânse cu o mlădioasă îndemânare, le amestecă şoptind ceva parcă şi după ce le dete Lenei să le taie, din câteva mişcări hotărâte le aşternu din nou. În genunchi pe un scaun, cu coatele pe masă şi cu bărbia în palmă Lena aştepta.

– Cărţile dau la fel zise Madam Iuli. Şi, arătând cu degetul: Da, întocmai în totul, pe drum de seară, în casă, tot trei cavaleri.

Răvăşi cărţile şi se ridică. Mai zăbovi numai cât îi trebui ca să facă politicos şi cu mine cunoştinţă şi să-şi ia rămas bun. Stăpâna casei o însoţi.

Îmi împărtăşi, la întoarcere, mirarea ei de cum Madam Iuli care da mai bine chiar decât cărturăresele de meserie, de data asta n-o nemerise. Ori nu citise bine, ori nu se supuseseră cărţile – cărţile au toane – altfel de unde scotea acea grozavă primejdie prin care zicea că Lena ar fi trecut şi trecea încă...

Biata Madam Iuli, şi eu care găsind-o acolo o bănuisem că ar fi poate o codiţă!

– ... şi mai ales, urmă Lena, cum aveau să fie pe drum de seară trei cavaleri când nu erau decât doi.

– Dar cum, doi sunt va să zică? întrebai eu.

– Fireşte, doi da, recunoscu Lena.

Puteam dar s-o cos cu aţă albă.

– Ei bine, mă înfipsei eu deadreptul, din pricina lor mă aflu cu aici.

Frumoşii ochi albaştri ai Lenei, rămaseră sticliţi de uimire.

Fusese, o lămurii, înştiinţată poliţia că un foarte înalt personaj străin – cine nu se ştia sau poate nu voise să mi se spuie – venea într-ascuns seara la dânsa şi căzuse pe mine beleaua să veghez asupra lui cât mai de aproape dar totodată fără a fi simţit. De aceea venisem s-o rog să-mi înlesnească ea să duc la bun sfârşit această gingaşă şi plicticoasă însărcinare.

– E de necrezut, zise ea, cum le aflaţi la poliţie. Şi, ai ghicit poate, mi-a trăsnit prin cap să mă ascund în canatul uşei după perdele cât va ţine tainica vizită. Dacă Lena ar fi refuzat? De cum o rugai, Lena încuviinţă fără codire şi făcând mare haz.

– Ai să-l cunoşti numai decât cine e...

Voi să mă reţie şi ea la masă, dar cu toată părerea de rău nu putui primi: mă aşteptau la "Leul şi cârnatul" Mieluşică şi baronul Flaimuc.

..........................................

Peste toată această pâclă roşie se lasă grea o perdea neagră. Dacă mai sunt pe lume, ce s-au făcut ea şi el, nu ştiu şi nu se va afla, cred, niciodată. Sunt lucruri ticluite să rămână pentru totdeauna – de veci – subt pecetea tainei.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA