Editura Global Info / Literatură

Mihai Eminescu

Antropomorfism

În poiata tăinuită ca-n umbroasă zăhăstrie,
Trăia puica cea moţată cu penetul de omăt;
Nu-i cucoş în toat-ograda, ce de-iubire căpiat
S-urmărească insolenter inocenta ei junie.

Ce cochetă e copila, cu ce graţie ea îmblă?
Şi ce stele zugrăveşte în nisip cu dulcea-i labă —
O găină virtuoasă, o găină prea de treabă,
Cu evlavie ea cată fire de-orz şi coji de jimblă.

Dară cine să admire a ei nuri şi tinereţă?
Boul chior, ce vede numai jumeta din a lui paie?
Ah! în inima-i fecioară simte-o tainică văpaie
Pentru cucurigul dulce din cântări de dimineaţă.

Pierde gustul de mâncare, scormoleşte, de ţi-i milă,
În pământ ca să găsească chipul cel dorit într-una,
Sau se primblă visătoare, noaptea căutând în lună
A lui umbră luminoasă — melancolica copilă!

O găină-mbătrânită, venerabilă matroană,
Ce demult e schivnicită de lumeşti deşertăciuni,
Ea îi spune-ale ei taine, ca la raza-nţelepciunei
Să găsească mângâiere pentru-a gândurilor goană.

Iar călugăriţa veche, ce demult era iertată,
Ce demult se dizvăţase de plăcerile d-iubire,
Ea cu limba ascuţită cleveteşte-ntreaga fire —
Contra demoralizărei propovăduie-nfocată.

— Ah — îi zise mititica — nu priveşti la rândunele,
Cum din cuib scot puii capul, se cutează pe ulucuri
Şi apoi la miezul nopţii îi aud făcând buclucuri,
Sărutându-se cu ciocul, drăgostindu-se-ntre ele.

— Soarte-avem nefericită — îi răspunse-atunci bătrâna:
Nu-i găină rândunica, rândunoiul nu-i cucoş.
Necredinţa lor ştiută-i; aspri, răi, tiranicoşi,
Ei trezesc vďaţa-n inimi şi apoi o învenină.

Numai flori-s fericite, căci pe aceeaşi trupină
E pistilul feciorelnic şi staminul bărbătesc;
Sub perdele verzi de frunze, se-mpreun şi se iubesc,
Chipul junelui din floare c-odoranta lui virgină.

Dar cucoşul — ce netrebnic! nestatornic! — este drept:
Când el suliţa iubirei în adâncu-ţi suflet bagă,
Te simţi dusă chiar în ceruri uiţi pe-o clipă lumea-ntreagă,
Dar pe urmă gelozia sfarmă inima-ţi din piept.

Căci pe urmă el te lasă, tristă, slabă, văduvită.
Cu aripele-ostenite ziua, noaptea stai pe ouă;
Mori de sete şi de foame, nici un sâmbure de rouă,
Nici priviri de-amor n-aruncă la sărmana eremită.

Ci mai bine nu mai intre în gândirea ta virgină
Visele înşelătoare de iubire şi plăcere —
Vin- să-nveţi înţelepciunea, a naturii-adânci mistere
Şi a stelelor mari drumuri, ce viitorul îl lumină.

Cum vorbeau înţelepţeşte, ce s-audă şi să vadă?
După gard străin cucoşul se preîmblă-ncet turceşte.
Puicei-i trece-ndată pofta de-a vorbi filozofeşte,
Ea ascultă cu iubire cucoşeasca serenadă.

Ah, amorul îi pătrunde prin ureche;-n van bătrâna
O ciupeşte-n cap cu ciudă, vrea s-o ţie de aripă;
Ea se smulge şi aleargă tremurândă într-o clipă,
Printre gard priveşte dulce l-arătarea lui păgână.

Iar bătrâna cruce-şi face cu-a ei labă şi gândeşte:
„Tinereţă, tinereţă!" şi oftând intră-n poiată;
Apărată de-ntuneric ipocrita cea şirată
Pe un pui nevrâsnic încă alterată-l pricăjeşte.

Unde este învăţatul cu talent fonognomonic
Să compuie un compendiu despre blândele impresii,
Ce un sunet numa-l naşte în simţirile miresei,
Cum un cucurigu poate fi adânc, duios, demonic?!

Ce simţiri eroici, mândre, reprezintă cucurigul,
Cât curagi — ce osebire de-al găinei cotcodac;
Ce frumos îi şade creasta ca un roşu comanac.
De dorinţă se-nfierbântă, de amor o trece frigul!

Şi maximele bătrânei pe-o ureche toate-i iese,
Cum intrară pe cealaltă. Sfătuiri contra iubirei
O-nvăţară ce-i iubirea. Ştie-atât că c-o privire
Galişă poate să prindă pe paşaua ce-şi alese.

Ş-astfel ea făcând la planuri se-nvârteşte prin ogradă
Şi trezeşte-n bucuria-i, din gândire somnoroasă,
Pe-un clapon, mâhnit călugăr, cu-arătare pântecoasă,
Fără creasta de mândrie, fără glas şi fără coadă.

Şi făcând un paa! angelic, îl întreabă de nu-i frate,
De nu-i văr cu Don Juanul ce cânta de gard dincolo.
Dar monahul cel sinistru zise tragic: — O! Apollo
Mă ferească să fiu rudă cu-aste firi întunecate.

Nu! pe mine preuteasa zeităţii pământene
Lângă focul cel de jertfă, pe altar de cărămidă,
M-a lipsit de demnitatea de cucoş — ca să-mi surâdă
În a mea lipsă de patimi a lui Plato fenomene.

Cu privirea mea cea castă, de-nteres ne-nfluinţată,
Văd în lume şi în lucruri numai sâmburul ş-ideea;
Prototipu-l văd în toate, şi cu-a geniului scânteie
Văd cucoşul lui Mohamet cu-arătare luminată.

În sublime revelaţii a misterului etern,
Mulţămesc vestalei groase ce-mi creă această soartă;
Dumnezei or s-ospăteze umbra mea când va fi moartă,
Închin viaţa-mi cugetărei — un Pitagoras modern!

El reintră în chilie, iar puicuţa stă pe gânduri,
Şi mereu prin minte-i îmblă demnitatea de cucoş:
„Ce-i lipseşte lui Chirilă, ce au verii lui fieroşi
Şi el n-are?" Astfel dânsa meditând îmblă pe scânduri.

Dar îi bate inimioara. Ea la gard se duce iarăşi,
Să privească iar la idol, cu-a lui pas de maiestate,
Creasta roşă, pieptu-n care inima bărbată bate.
Cum ar vrea ea ca să-l aibă de-al juniei ei tovarăş!

Cum se teme ea acuma!... El o vede ş-o salută.
Ochii-i ard şi el îi spune măguliri cavalereşti
„Nu! — el zice în ton liric pentru flacăre cereşti
Nu există îngrădire, cât de naltă e trecută".

Vrea să zboare; dar Sibylla cu a măturei magie,
Ea, ce poartă grija scumpă pe-al vestalelor palat,
Îl loveşte şi alungă cavaleru-naripat...
Şi în urma lui puicuţa se uita cu nebunie.

Suferinţele lui Werther se urmează-n pieptu-i toate,
Deşi nu ca el eroic vrea cucoşul să s-ucidă;
El iubeşte — ea socoate cum portiţa să-i deschidă,
Dar ruşinea-i virginală de la scopu-i o abate.

„Nu, nu! Ca din întâmplare, ca dincolo rătăcită,
Să mă afle cumva noaptea şi să-mi caute chichiţă."
Şi când luna împle noaptea, trist, ea urcă o căpiţă,
Sare gardul şi timidă lin păşeşte îndrăgită...

Rămâneţi cu bine toate a copilăriei soaţe,
Căci instincte tăinuite au învins în ea fecioara.
„Ce-am să pierd?, gândeşte dânsa, tot îmi spun de o comoară
De păzit grea, ce odată trebuie s-o pierzi în viaţă."

Dar deodată el s-arată — ruşinoasă vrea să zboare,
El aleargă după dânsa — cum ar vrea şi cum n-ar vrea;
Cum îi place să se lase prinsă. Sub aripa-i grea,
Ea se simte fericită, deşi-afectă supărare.

— Vrei să fugi?, suspină dânsul, mă urăşti atât de tare?
— Te urăsc! surâde dânsa cu-inocentă şireţie,
Cum să nu te-urăsc, tirane, când tu vrei să-mi faci rău mie?
El jură că nu şi cere botişor de împăcare.

Cum să nu-i dea? Poate dânsa să refuze-o rugăciune,
Spusă cu delicateţă şi poetic-formulată?
S-ar cădea ca să reziste? şade bine? înfocată,
Fericită e că pierde ce-ndoieşte preţu-iubirei.

Ceru-ntinde sus senina-i pânzărie de azur,
Ca cusută e cu stele tremurând de-aurul lor grele.
Când o-acopăr a lui aripi, când îl simte pe-a ei şele,
Inocenţa-i sângerează, i se-ntunecă-mprejur.

Ţine mult această dulce, amoroasă nerozie.
Al ei suflet se topeşte de-ntunericul molatec,
Simte pare c-o pătrunde un piron roş de jeratec,
Ce-o omoară ş-o turbează, o-ndeliră ş-o sfâşie.

Ochişorii şi-i închise, ca topită stă acuma,
Şi în vocea ei muiată pipăieşte nenţeles.
El o mângâie, o-ncredinţă, că de cer a fost trimes
Şi menit ca s-o iubească şi să-i joace dulcea glumă.

— Tu! ea zise ce frumos eşti, rege-al lumei de găine.
Eu te iert! amoru-ţi dulce ca şi miros de garofă.
Şi ca-n vechile tragedii el răspunde-n antistrofă:
— Tu eşti Venus în poiată, ochii tăi cereşti lumine.

Din istoria puicuţei asta-i partea cea întâie,
Asta e icoana scump-a săptămânelor de miere;
„Poezia-i intervalu-ntre plăcere şi plăcere" —
Optimist filozofează cu cucoşul ce-o tămâie.

Dar curând al ei caracter şi simţirea ei naivă
Se schimbă-n cochetărie. Cucoşeii cei mai tineri
Împlu curtea strălucită a moţatei noastre Vineri
Şi la glasul lor subţire ea s-arată milostivă.

Al găinăriei-Adonis, cu privirile-ndrăzneţe,
Petit-crevé blazat, ironic, cu pasiuni titanomahe,
Obiectiv cronicei zilei a găinelor monahe,
Pe tipic îi face curte — Lovelace de la coteţe.

Cu plăcere ea admite curtea junelui şagalnic.
Orice-obrăznicie, rugă, ea îi trece cu vedere,
Ca-n sultanul vechi să-escite gelozie şi durere —
Vai ! de unde poate crede un sfârşit atât de jalnic!

Căci sultanul, care-o crede cum că e necredincioasă,
Tânărului Cicisbeo el acum căta pricină.
Cu curagi el se ridică, creasta-i roşă se-nvenină
Şi lugubru el îi zice: — Fugi sau mori tu, ticăloase!

Făt-Frumos gâtu-şi îndoaie îndărăt şi îi răspunde:
— Nu m-atinge-a ta insultă, tu, de-origină plebeu —
Diferenţa prea e mare, cine eşti? şi cine-s eu?
Eu petrec şi eu fac curte cui voiesc şi orişiunde.

— Te-oi sili să lupţi cu mine! iritat strigă sultanul.
Îşi zburli penele-n ceafă şi cu furie s-aruncă.
Luptă crunt, pe când deoparte stă nefericita pruncă,
Urzitoarea Iliadei, ce îşi plânge Don Juanul.

Se trântesc, se rup cu ciocul şi mănâncă tăvăleală —
Obosesc. Se naşte-acuma pe-o minută armistiţ.
Dar curând se-ncaier iarăşi. Don Juanul cel pestriţ
Cade-n sânge şi sultanul trâmbiţă pe el cu fală.

Iară dońa nu trădează ce-n simţire-i se petrece,
Nu trădează de-i durere, voioşie, nepăsare —
Poate vru să deie preţul părţii cei învingătoare
Şi de-aceea rămăsese ca şi marmura de rece.

Ci profetic se arată preoteasa culinară —
Ia pe mort în poala-i sacră, de-a lui haină îl despoaie;
Ea îl spală-n apă sfântă, şi în scumpe măruntaie
Pun miresme felurite pentru jertfa mortuară.

'N-învârtiri misterioase peste focul vetrei sfinte,
Ea-l întoarce, curăţindu-l de lumeştile-i păcate.
Palamarul ce slujeşte pământească zeitate
În Olymp îl ia şi-l duce, jertfa zeilor fierbinte.

Şi în râsuri nesfârşite, artificiă de glume,
În vorbiri spirituale, observaţii învăţate,
Despre-a artei culinare mari mistere-ntunecate,
În divină nepăsare, ei stau jertfa s-o consume.

Vai! de ce nu ţine nimeni o oraţie funebră
Şi nu-ntoană-un De profundis pentru soarta-i mucenică!
Peste-a raclei porţelane nici o lacrimă nu pică.
Inima zeilor lumei, de ingrată, e celebră.

Ori n-au fost eroi în lume, înţelepţi şi virtuoşi —
Unii-n lupte pentru bine a lor sânge şi-l vărsară,
Ceilalţi lângă lampa albă sânta viaţă-şi consumară
Să-i lumine — ca să aibă soarta bietului cucoş?

Oare el nu are asemeni soarta oricărei fiinţe?
Suferinţele unůia bucurii li sunt altora;
Viaţa multora se stinge spre-a hrăni viaţa multora
Şi mâncarea reciprocă e-a istoriei fiinţă.

Bietul rac! De viu l-aruncă ca să fiarbă-n vinul cald.
Câte sufere? — ce-i pasă celui care nu e rac!
Ce îi pasă păsăruicei ce munceşte pe-un gândac
Sau paingenul, ce suge capul muştei de smarald.

Păsăruica ia în sine simţul, gândul dintr-un greier
Ce ucide. Al lui suflet pe-al ei suflet -navuţeşte...
Şi cucoşul care moare naşte-n cel ce-l mistuieşte,
Cine ştii ce simţ în suflet, cine ştii ce gând în creier.

Dar sultanul spre durerea puiculiţei lui naive,
Ce-omorî-n duel pe-un tânăr de-o speranţă-atât de mare,
La răcoare-i pus sărmanul, ca să cugete-n mustrare
L-ale codicei penale paragrafe respective.

Deci puicuţa văduvită singuric-acum rămâne.
'N-început îşi plânge soarta şi părea nemângâiată;
Dar curând cucoşi mai tineri împlu partea neocupată
A duioasei inimioare de amor şi jale pline.

Ea învaţă ca să uite. Ca marchiza de Châtelet,
Care pe Voltaire bătrânu-nlocui cu Saint-Lambert.
Pentru inima-i vicleană cucoşeii nu se cert,
Căci din tânăr în mai tânăr ăn-academia-i îi ié.

În curând ea pierde-n curte tot al noutăţii farmec.
Nu-i cucoş ce nu-i luase tot ce-o puică poate da,
În curând alte găine al ei nimb l-întuneca,
Cum odată-l întrecuse, pe Harun, vizirul Barmeg.

În zădar li imputează a lor gânduri senzuale.
„De — răspunde cu-ironie unul din amanţii foşti —
Inima-mi întreag-a ta e dar ce vrei noi suntem proşti,
Simţul îmblă dup-o carne mai tânără şi mai moale."

În curând cade pe gânduri, deveni curând bigotă;
Cum se-ntâmlpă, din Phrinee deveni călugăriţă.
Limba-i îmblă, ascuţită ca la vechea-i protectriţă —
Poiata afuriseşte şi ograda poliglotă.

Şi atunci găinăreasa de căderea-i se îndură:
Despărţi găinărimea cu viaţă imorală
De chilia solitară a puicuţei, ce îşi spală
A trecutului păcate prin asceza cea obscură.

Ea căta societatea părinţelului Chirilă,
A claponului lugubru cu humorul lui de bute;
El iubeşte-n ea ideea frumuseţei cei trecute,
În matroana desflorită vede încă pe copilă.

Ea vedea în înţeleptul cu-arătare reverendă
Prototipul cucoşimei, pe-al cucoşilor cucoş,
Când cu flori de-oratorie şi cu ochi bisericoşi,
Adâncit platonizează în tiradă somnolentă.

Astfel dar fini şi dânsa drumul sorţii pământene:
Arde lumânarea vieţii până la un căpiţel.
Şi acum la bătrâneţe, să-l uzeze şi pe el,
Ea drept candelă l-aprinde fiinţei suprapământene.

Untdelemnu-n sânt-pretinsa vatră a bigoteriei
E acelaşi ce-n amoruri pământene-a licurit;
Duhul sfânt în chip de porumb nu din cer s-a pogorât
Ci mai jos de brâu l-avuse Iosif şi l-a dat Mariei.

Iară voi, ce-n nopţi când luna peste vârfuri de copaci
Ca un scut de-argint răsare, împlând lungile alee
C-umbre negre şi dungi albe — urmăriţi pe vreo femeie,
Supusând sub a ei poale mult mai mult decât doi craci;

Voi, ce-uniţi tot universul în zâmbirea minţii scurte,
Ce cătaţi gândiri de înger -n-ochii mari, cari vă par
Două nopţi însprâncenate, — vie-vă-n minte măcar
Cum că demonul din ochii-i e acelaşi de sub burtă.

Ah, gândiţi o clipă numai la suliţa cu vârf roş
Şi la rana ce o face, sângele-inocent ce-l varsă —
Ca să vezi câte iluzii minte inima cea arsă,
Pe când dońa e-o găină şi seniorul un cucoş.

Deci dară, boieri de cinste că-mi făcui tot boierescu
Mai cu rime, mai cu vorbe, când de samă, când de clacă;
Am ajuns la deci — mă scarpin — închid cartea mea posacă
Şi cu multă plecăciune vi se-nchină
      — Minunescu.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA