Mihai Eminescu

Când se juca Elisa Müller...

Pe genunchii-mi te-am purtat.
Ţi-am privit în faţă,
Ochii-mi ochii-ţi a cătat,
Gura-mi, buza-ţi creaţă—
Şi m-am pus pe sărutat.
Cine mă învaţă?

Ca o mamă blând şi lin
Ce-un copil răsfaţă,
Mângâiat-ai fruntea mea
Şi m-ai strâns în braţă.
Ah, cât te iubesc de mult!
Cine mă învaţă?

Eu mă duc, te părăsesc—
Nu mă privi şuler,
La spectacol mă pornesc,
Stăi să-mi văd de guler.
În teatru românesc
Azi e Elisa Müler.

Un copil netrebnic sunt—
Spune-mi-o - apăsată.
Mi-ai legat acest cuvânt
De viaţa-mi toată,
Mi l-ai dat roşind, plângând
Când ai fost — ciudată.

Ah, surâde-mi înc-un pic
Şi nu-mi fi ursuză.
Căci cu degetul cel mic
Te ating pe buză.
Şi şopteşte-mi un nimic
Nimeni să n-auză.

Astăzi e duminecă.
Pac! şi una bună.
Eu te las şi bine că
Mi te las nebună...
Trage-te de mânecă...
Ce ştii de-i minciună.

Nici nu ştii, o, turturea,
Ce-mi auz de-a bine.
Tu gândeşti cine ştii ce
Şi te uiţi la mine.
Ah, iubită mititea,
Cum te-ador pe tine!

Un nimic, un cuvinţel,
Spus după perdeauă,
E o piatră de inel,
E a nopţii neauă,
Arde-atât, încât cu el
Aş aprinde-o steauă.

Ş-apoi taci ca nu cumva
Să audă-o floare
C-ai şoptit aşa ceva:
Din ascunzătoare
S-ar roşi — mai, mai aşa
Cum o oarecare.

Cum te uiţi aşa, năuc,
Şi-n gândiri te-nsinguri,
Eşti tu ziua lângă nuc,
Eşti tu noaptea-n crânguri,
Să te iau şi să te duc,
Să fim numai singuri.

Ş-atunci n-om vorbi defel:
Vorba este pleavă.
Când se iubesc doi astfel
— Inimă bolnavă —
Atunci tac, tac cuminţel,
Noaptea în dumbravă.