Editura Global Info / Literatură

Mihai Eminescu

Codru şi salon

I

Zadarnic fete mândre zâmbind cutreier sala
Şi muzică-i şi visuri şi farmec îndelung.
În ochii unui tânăr sădită e răceala
Şi note cât de blânde în inimă-i n-ajung.

Amicul cel de-o vrâstă păharul lui îl împle
Şi-l cheamă şi pe dânsul la masa unde beu;
Pe mânile-amândouă el ţine a lui tâmple,
Se uită pe fereastă cum ninge-ncet... mereu.

Se uită cum omătul copaci şi case-ncarcă,
Cum vântul farmă ramuri zvârlindu-le-n fereşti,
Atunci i se năzare un vis frumos... şi parcă
Revede tinereţea-i cu ochii sufleteşti.

Colo în depărtare e valea lui natală,
Cu codri plini de umbră, cu râpe fără fund,
Unde izvoară albe murmură cu sfială
Şi scapăr-argintie lovindu-se de prund.

Ar vrea ca să mai vadă colibele de paie
Prin stânce încuibate, ce mai că se prăval,
Când luna dintre nouri, crăiasa cea bălaie,
Se ridica prin codri din fruntea unui deal.

Să aib-ar vrea colibă de trestii, mititică,
În ea un pat de scânduri, muşchi verde de covor,
Din pragu-i să se uite la munte cum s-ardică
Cu fruntea lui cea stearpă pierzându-se în nor.

Ar vrea să rătăcească câmpia înflorită,
Unde ale lui zile din visuri le-au ţesut;
Unde-nvăţa din râuri o viaţă liniştită,
Părând să n-aibă capăt, cum n-are început.

Mama-i ştia atâtea poveşti, pe câte fuse
Torsese în viaţă... deci ea l-au învăţat
Să tâlcuiască semne şi-a păsărilor spuse
Şi murmura cuminte a râului curat.

În curgerea de ape, pe-a frunzelor sunare,
În dulcele-'miitul al paserilor grai,
În murmurul de viespii, ce-n mii de chilioare
Zidesc o mănăstire de ceară pentru trai,

De spânzură prin ramuri de sălcii argintoase
O-ntreagă-mpărăţie în cuib legănător,
A firii dulce limbă de el era-nţeleasă
Şi îl împlea de cântec, cum îl împlea de dor.

Visa copilul... Fruntea-i de-o stâncă răzimată,
Privea uimit în râul ce spumega amar,
Şi arunca vo piatră în apa-nvolburată.
Râdea, cânta degeaba... plângea chiar în zădar.

El vede ierburi nalte în mândră zi cu soare.
Crescute-ajung la brâul unei copile. Lin
Prin iarba mare trece ş-aminte luătoare
Pliveşte flori albastre şi fire de pelin.

Cunună împleteşte, o-ncaieră sălbatec
În pletele îmflate, în părul încâlcit
Şi ochii râd în capu-i şi faţa-i e jeratec —
A lanurilor zână, cu chip sumeţ, răstit.

Apoi în codru trece şi cântă doina dragă.
Sălbatec este glasu-i, vioi, copilăros,
El sună-n codru verde, trezeşte lumea-ntreagă,
Picioarele-i desculţe îndoaie flori pe jos.

— Ah! cum nu sunt — ea strigă — o pasăre măiastră
Cu penele de aur ca pasările-n rai;
La Sfânta Joi m-aş duce, aş bate în fereastră
Cu ciocul şi i-aş zice cu rugătoriul grai:

Să-mi deie-un măr, în care închisă e o lume,
Palat frumos la munte, în codri înfundat,
Ş-un făt-frumos de mire, înalt, cu dulce nume,
Din sânge şi din lapte — fecior de împărat!

Ea cântă şi pocneşte în crengi c-o vargă lungă.
O ploaie de flori albe se scutură pe ea,
Un flutur se înalţă, cu sete ea-l alungă,
Cu mâna crengi îndoaie şi glasu-i răsuna.

Apoi şi-aduce-aminte... era o zi frumoasă...
El s-a trezit pe-o punte sub ochii ei de foc...
Ea păru-şi dă-ntr-o parte din faţa ruşinoasă,
Îşi pleacă ochii timizi şi el a stat pe loc...

Ce s-a-ntâmplat de-atuncea nu vrea să ţie minte.
Destul că nu mai este... şi chipul ei cel blând,
Zâmbirea-i sfiicioasă şi ochiul ei cuminte
Sunt duse fără urmă de pe acest pământ.

S-a stins. De-aceea însă ar vrea încă o dată
Să vadă lunca verde, departe valea-n flori,
Unde ades pe braţu-i, în noaptea înstelată,
Şedea pe stânca neagră spuindu-i ghicitori.

Da, ghicitori, enigme. Ce ştia el pe-atunce
De-a vieţii grea enigmă, de anii furtunoşi?
În lacu-adânc şi neted, în mijlocul de lunce,
Părea că vede zâne cu păr de aur roş.

Şi trestia cea naltă vuind de vânt mai tare...
La glasu-i asculta el ca basme triste, dulci,
Când reţele din codru pe creţii apei clare,
Scăldându-se prin papuri lăsau pe valuri fulgi.

II

Trecură ani. E noapte. În camera bogată,
Pe-un pat alb ca zăpada, copila sta măreţ.
O candelă de aur c-un punct de foc arată
Prin umbra străvezie icoane pe păreţi.

Culcată jumătate, copila cu-ntristare
Zâmbeşte. Plete blonde pe umere cobor
Şi cad pe albe perini, iar ochiul ei cel mare
Arată nu amorul — ci setea de amor.

Iar faţa ei frumoasă-i de-acea albeaţă sură,
Brumată ca-n lucirea unui mărgăritar;
Pe braţe de zăpadă, pe sânii ei se fură
A candelei lumină mai rar şi tot mai rar.

Iar micile-i picioare ating covorul moale
Şi chinuie papucii de-atlaz, care stau jos.
L-a patului ei margini cu fruntea-n a ei poale
Sta în genunche dânsul, privind întunecos...

Sub umeri-unei feţe ca marmura de rece
Sunt umbrele-ntristării, ce-adânci l-arată slab;
Prin ochii mari şi negri o îndoială trece,
Ce fulgeră în taină, apoi dispare-n grab.

— Din vorba mea nu poate amor să se aleagă?
Nu te iubesc atâta cât ştiu să te iubesc?
Ai vrea să storc din mare amărăciunea-ntreagă
Şi într-o picătură s-o beau, să-nnebunesc?

Spre-a împlini vounul din dorurile tale,
Au pot să fiu, copilă, de trei ori Dumnezeu,
Şi ce-au făcut puternic în veacurile sale,
Aceea într-o clipă să pot a face eu?

O, de-aş putea s-amestec a lumii lucruri toate,
După a mea voinţă un ceas să te încânt,
Cu susu-n jos ar merge a firii legi bogate,
Pustiu ar fi în ceriuri şi ceriul pe pământ.

Şi la a ta ivire părere-ar ziua noapte,
Astfel de strălucită ai trece-n lanuri verzi,
Încât numai pâraie ţi-ar povesti cu şoapte,
Că în a ta privire eu minţile îmi pierz.

Când ai muri, iubito, căci contra morţii n-are
Nici Dumnezeu putere, atuncea cu amar
Aş stinge în grămadă sistemele solare
Şi-n ăst mormânt te-aş pune ca pe-un mărăgăritar.

Iar eu, eu, singuratec în lumea cea pustie,
În caos fără stele şi fără de nimic,
M-aş arunca un demon să cad o vecinicie,
De-a pururea şi singur deşertul să-l despic.

Iar dacă liberate planetele cu-ncetul
Ar reintra în viaţă în vechile lor legi,
Fiinţele lor nouă privească-atunci cometul,
Neliniştind cu zboru-i veciile întregi.

Fantasmă nesfârşită şi totuşi diafană,
Din lume exilată neaflând limanul său,
Demon, gonit de-a pururi de ordinea tirană —
Acela să fiu eu.

— Să faci minuni? Nu-i asta. Nu mă-nţelegi, iubite —
Pe creştetul lui mândru ea mânile şi-a pus.
Sunt taine-n astă lume atât de neghicite,
De-ai spune viaţa toată, tot n-a sfârşi de spus.

Vezi tu, eu te-aş vrea těmid, un blând băiet, să-mi spună
Cu ochii plini de visuri zadarnice poveşti,
S-adorm plecându-mi tâmpla la tâmpla ta — nebună!
Aşa cum te visasem ai fost, dar nu mai eşti.

Pătate de-ndoiele a vieţii tale vise —
Băiet de-ai fi tu încă, la mine să te-ardic,
Să te privesc cu gene pe jumătate-nchise,
Dar nu mai crezi în visuri, căci nu mai crezi nimic.

Să fii un pagi din basme şi eu să fiu regină!
O, cum aş fi de bună şi tu ai fi gentil,
Plutire-am lin pe lacul ce doarme în grădină,
Căci eu mă simt copilă, de-ai fi şi tu copil!

Nu mintea ta, nu ochii, ce fulgeră-n tăcere,
Nu astea mă îngheaţă de-mi vine ca să mor.
Mă doare — nu ştiu... glasul amestecat cu fiere,
Căci sufletu-ţi e-o rană, suflările-ţi mă dor.

Ce vrei? Îmi pare-n ochi-ţi că văd o veche vină.
În vorbă amintirea a unei crude munci,
În inimă e-o parte cu totului străină —
De-ai fost vrodată tânăr, e foarte mult de-atunci!

TE-AR MAI PUTEA INTERESA