Editura Global Info / Literatură

Mihai Eminescu

Comoara misterioasă

Nenirocirile schimbă firea oamenilor. Din veseli îi face trişti, din trişti îi face vaseli, încât şi ei se minunează de aceste transformări ale naturii.

Într-o ţară îndepărtată locuia cu părinţii lui Contele Sœx, coborâtor dintr-o familie de mari seniori, a căror bunici îşi plimbase plictiseala peste mări şi ţări.

Pe moşia lor de mii de hectare, făcuse tot ce mintea poate să imagineze. Adusese din India un castel întreg din lemn, pe care luni de zile îl transportase corăbiile bucată cu bucată. Reclădit într-o pădure seculară, această locuinţă exotică servea ca adăpost pentru vânătoare.

Viaţa de lux şi trândăvie ruină complet pe aceşti nobili. Fiul lor, Edgar, vesel altădată, după moartea părinţilor, rămase foarte sărac şi posomorât. Nemaiavând ce să facă, mai de nevoie, mai de ruşine, într-o zi se hotărî să părăsească ţara unde se născuse şi crescuse; auzise dânsul de la diferiţi călători de o ţărişoară mică, dar frumoasă. Aceştia îi povestiseră că, în vechime, pe locurile româneşti au trăit regi şi prinţi foarte bogaţi, ale căror averi, de frica barbarilor, le îngropase în locuri unde numai ei şi servitorii lor credincioşi ştiau unde sunt ascunse. Murind în lupte, comorile rămâneau pierdute pentru totdeauna. Astfel Edgar, după multe încercări nereuşite, se stabili într-un sat de la gurile Dunării. Îşi făcuse un cort şi se ocupa cu vânătoarea şi pescuitul. Luase în pribegia lui pe fiul indianului pe care îl aduseseră părinţii lui odată cu acel castel fantastic. Mama şi tatăl lui muriseră, încât bietul negru rămase singur pe lume, ca şi Edgar, fiul stăpânului său.

Amândoi îşi petreceau vremea cu vânatul şi pescuitul.

Din trunchiul unui copac bătrân îşi făcură o lotcă. Spre asfinţit, îi vedeai în largul mării, în căutarea hranei. Într-o zi zări din depărtare o insulă care părea că este spatele unui uriaş din poveste care aştepta să se ridice. Fiindcă se înnoptase, se hotărâră că, a doua zi în zorii zilei, să se ducă într-acolo, spre a o explora. Ajunşi la ţărm, încercaseră să debarce. Dar observară insula pustie. Din depărtare însă auziră fluierături misterioase. Până să se dumirească, mii de şerpi cu gurile căscate săreau şi încercau să se apropie de îndrăzneţii vizitatori.

Cum nu aveau asupra lor nici o armă, se refugiaseră în lotcă şi se îndreptau la cort, cu hotărârea de a se întoarce înarmaţi în ziua următoare. Cum stau în faţa focului, pregătindu-şi cina, deodată se prezintă în faţa lor un tânăr chipeş şi foarte distins.

― Bucuroşi de oaspete?

― Sunteţi bine venit, domnule! răspunse Edgar, întinzându-i mâna.

― Mă recomand prinţul Glinká.

― Contele Edgar de Sœx.

După ce îşi istorisiră viaţa lor, prinţul, înainte de plecare, le istorisi legenda insulei misterioase.

― Aţi văzut, nu este aşa, insula este foarte vechie, e din timpul grecilor care veneau la Tomis, şi în drum, când rătăceau drumul, poposeau acolo. Bătrânii spun că a fost acolo un templu de marmoră măreţ, unde slujea un preot care avea o fată distinsă şi frumoasă. El era şi vrăjitor, căci venind din Elada, adusese diferiţi şerpi pe care îi întrebuinţa pentru leacuri. Se dusese vestea de minuniile preotului care lecuieşte orice boală. Bolnavii din lumea întreagă veneau să-şi caute mântuirea.

Un prinţ, cel mai bogat din vechia Eladă, era bolnav fără leac. Chiar zeii prin gura oracolului din Delfi, i-au prezis moartea. Disperat, el se hotărî să încerce, înaite de a muri, şi sfaturile acestui preot vestit. În patria lui însă legea oprea să emigreze în alte ţări pe nababii ţinuturilor. Cu multă greutate obţinu favoarea de la rege să plece, ridicându-şi averile. Zece corăbii umplute cu aur şi pietre scumpe plecară în larg. Bătrânul prinţ fu însoţit de fiul său şi de un servitor credincios. Soţia lui murise de întristare mai de mult. Luni de zile se luptară ei cu furia valurilor şi a vânturilor. După multe suferinţe, corăbiile ajunseră la insula misterioasă. Averile fură descărcate şi prinţii fură primiţi cu multă cinste de locuitorii insulei şi de marele preot cu fiica lui.

Bătânul prinţ se însănătoşi. De bucurie se hotărî să nu mai părăsească insula. Fiul său se căsători cu fica preotului, ducând cu toţii o viaţă ferită de lipsuri.

Dar Agamemnon, rivalul bătrânului prinţ, se hotărî să se răzbune în contra lui, pentru că plecase fără să-i achite o datorie ce o avea, care se ridica la o sumă mare.

„Am să-i arăt eu, zgârcitului, cum trebuie să se poarte cu datornicii!” Zis şi făcut. Se îmbarcă pe trei galere cu o ceată de voinici şi plecă să se războiască. Câţiva pescari aduseră vestea în cetate căci îi zăriseră în larg. Bătrânii îngropară în grabă comorile.

Unde? Nu se ştie! Apropirea lui Agamemnon îi înspăimântară aşa de mult, încât părăsiră cu toţii insula. Rămaseră numai şerpii care aveau locul lor în altarul sfinţit şi care deveniseră foarte răutăcioşi când preotul încercare să-i ridice pentru a fi îmbarcaţi în corabie. Erau aşa de furioşi, încât l-au muşcat de mâini cu atâta putere pe bietul preot, încât acesta leşină. Părăsind insula îi blestemă să trăiască înmulţindu-se şi mâncându-se unii pe alţii.

Insula de o mie şi mai bine de ani a rămas pustie. Pescarii cântă pe o arie veche aceste cuvinte populare rămase la gurile Dunării:

A fost odată un prinţ bogat,
Valurile, vânturile...
Şi dânsul aici a îngropat
Comori de aur şi-a plecat;
Valurile, vânturile!

A fost şi-un preot minunat,
Valurile, vânturile...
Ce multă lume a vindecat
Cu şerpii cari l-au trădat;
Valurile, vânturile!

Şi insula e tot pustie,
Valurile, vânturile...
O străbate o armonie.
O neînţeleasă poezie;
Valurile, vânturile!

― Minunată povestire! exclamă plin de entuziasm contele Edgar.

― Vedeţi să n-o visaţi la noapte! adăugă râzând prinţul Glinká, salutându-şi prietenul la plecare.

Trecu multă vreme. Edgar de Sœx şi servitorul lui credincios Bob se deprinseră cu viaţa de vânătoare şi pescuit. Pentru ca să-şi alunge urâtul, contele devenise un colecţionar pasionat de scoici, şopârle, scorpioni, raci de mare şi alte lighioane.

Avea o colecţie pe care locotenentul de grăniceri Şuteu i-o pizmuia.

Servitorul Bob îl întovărăşea în plimbările sale, nevoind să-şi părăsească stăpânul, pe care de bunăvoie îl urmărea ca pe o umbră. Într-o zi, prinţul Glinká, cu puţin înaite de apusul soarelui, se duse să-şi revadă prietenul, de care nu mai ştia nimic de câteva săptămâni. Sosit la colibă ciocăni şi, neprimind răspuns, căută cheia în locul obişnuit şi intră. Un foc bun pâlpâia în vatră. Dezbrăcă scurteica şi se aşeză într-un fotoliu aşteptând pe Edgar.

Într-amurg sosiră şi ei. Bob se apucă râzând să pregătească cina, fericit că vedea pe stăpânul său vesel ca în copilărie, rare clipe, de când părăsise oraşul natal şi se refugiase în acest colţ de lume.

Edgar era entuziasmat. Găsise la marginea ţărmului un rac de mare foarte curios ca înfăţişare, pe care îl credea o piesă rară pentru colecţia lui, şi voia să-mi dau şi eu părerea a doua zi.

― Pentru ce nu în astă-seară? întrebă curios prinţul Glinká.

― Ah! dacă aş fi ştiut că eşti aici! Dar nu puteam să ghicesc. Întorcându-mă, am întâlnit pe locotenentul Şuteu, rivalul meu în căutare de piese rare pentru colecţiunile noastre. I-am împrumutat racul, pe care mi-l va înapoia tocmai mâine. Dormi aici! O să vezi cel mai încântător lucru al creaţiunii. Are culoarea aurului şi nu e mai mare decât racul obişnuit, dar poartă nişte mustăţi... parcă ar fi bătute cu diamante.

― Racul e în întregime de aur, de la cap până la coadă, întrerupse Bob, afară de musteţile lui. Este mai greu ca tot ce am văzut vreodată.

― Ai dreptate, răspunse Edgar, dar bagă de seamă să nu-ţi ardă mâncarea pe foc. Acest rac stăluceşte ca aurul şlefuit. De alfel, vom vedea mâine. Am să încerc să ţi-l desenez.

Edgar se aşeză la masa mică, luă un condei şi cerneală, dar nu găsea hârtie.

― Nu face nimic! Asta ajunge.

Scoase din buzunar o bucată de hârtie groasă, foarte murdară şi făcu deasupra o schiţă. După ce isprăvi desenul, îl întinse lui Glinká; dar în acelaşi moment o mârâială se auzi şi un câine enorm, propitatea lui Edgar, se repezi în cameră sărind şi linguşind. Când putu să scape de câine, prinţul luă hârtia şi rămase foarte nelămurit de desenul prietenului său.

― Nu văd nici un rac, zise Glinká. Îmi pare că ai desenat un cap de mort!

― Un cap de mort? zise Edgar. Ah! da... Pricep! Seamănă puţin ― dar foarte puţin, observă bine!

― Se poate. Mă tem însă că nu eşti bun desenator. Mă aşteptam să văd racul aşa cum mi l-ai...

― Cu toate astea nu sunt un neîndemânatic; am avut buni profesori şi mă laud că desenez destul de bine.

― Glumeşti, prietene! Desigur, a craniu poate să semene schiţa ta, dar nu-i defel un rac!...

― Musteţele! zise Edgar, musteţele!... Îmi pare că le-am redat destul de bine.

― Foarte bine, dar nu le văd?! Îi întinse hârtia, căci desenu semăna, să juri, cu un cap de mort.

Edgar luă desenul supărat şi voia să-l arunce în foc, când deodată îngălbenii. Examină curios hârtia, luă o lumânare şi se aşeză tocmai în colţul celălat al odăii. După câteva minute de atenţie, scoase portofoliul şi o vâră înăuntru cu grijă, apoi se adânci pe gănduri. Prinţul Glinká, văzând situaţia, plecă fără să mai zică nici un cuvânt.

O lună după această întâmplare, dânsul primi vizita lui Bob.

― Ei bine? ce mai e nou Bob? Ce mai face stăpânul tău?

― Rău ― răspunse el ― stăpânul nu se plânge, dar e rău bolnav.

― Cum se poate! A căzut la pat?

― Nu, nu-i la pat. Chiar din pricina asta boala se înrăutăţeşte.

― Nu înţeleg, Bob.

― Stăpânul a devenit cu totul gânditor. Acum are capul plecat, umerii gârboviţi, e galben la faţă, şi toată ziulica nu face decât să numere şi iar să numere.

― Numere!

― Da, pe o placă. Apoi rătăceşte ceasuri întregi fără să-l mai văd... şi când se întoarce, pare mai obosit şi mai prăpădit!

― Nu poţi tu să-ţi explici pricina purtării? I s-a întâmplat ceva care să-l supere?

― Nu, nimic nu i-a tulburat liniştea până la găsirea acelui blestemat de rac.

― Atunci cum...?

― Eu bănuiesc că stăpânul Edgar a fost muşcat la cap de racul de aur.

― Ei, fugi încolo, Bob!

― Are destui cleşti la picioare şi o gură. Doamne, n-am mai văzut niciodată un rac aşa de rău ca acesta. Pişcă şi muşcă tot ce simte aproape de el. Stăpânul meu cred că a fost muşcat când l-a prins. Ce gură înspăimântătoare! Mi l-a dat să-l ţiu şi eu, dar n-am vrut să-l apuc cu degetele, l-am luat cu o bucată de hârtie care-i acoperea gura.

― Şi crezi tu in adevăr că Edgar a fost muşcat de acest rac veninos?

― Sunt sigur. De atunci numai visează decât aur, aur şi iar aur. Iată dovadă că a fost muşcat de racul de aur.

― De unde ştii tu că visează aur?

― Stau la pândă şi îl aud, noapte, cum vorbeşte prin vis srigând mereu: „Aur, aur, aur!”

― Mai şti, poate că ai dreptate. Dar pentru ce ai venit la mine, Bob?

― Am fost prea tulburat, de am uitat să vă dau scrisoarea de la stăpânul meu. Iat-o.

„Prietene,

Pentru ce n-ai mai venit pe la mine de atâta vreme? Sper că nu te-ai supărat de neaşteptata şi repedea mea schimbare. Am avut de atunci o mare pricină de nelinişte pe care nu îndrăznesc să ţi-o încredinţez.
Nu mi-e bine şi Bob mă plictiseşte cu sfaturile şi întrebările sale. Nimic nou în colecţia mea zoologică. Dacă poţi, vino imediat cu Bob. Te aştept cu nerăbdare! Am să-ţi comunic ceva foarte grav şi misterios.

Al d-tale cu totul devotat,
Edgar de Sœx”

Această scrisoare mări neliniştea prinţului Glinká. Oare să fi înnebunit bietul meu prieten? Ce înseamnă acea mărturisire stranie şi de aşa mare importanţă?!

Fără să mai zică un cuvânt, prinţul şi cu Bob plecară spre coliba lui Edgar.

Bob ducea pe umerii lui laţi şi puternici trei casmale noi.

― De unde le-ai cumpărat?

― Din ordinul stăpânului le-am cumpărat din oraş şi nu ştiu ce are să facă cu dânsele. Cred că şi aceste unelte i-au fost cerute de racul de aur.

După un drum de trei ore cu barca, ajunseră la colibă. Edgar ne aştepta cu o nerăbdare de om bolnav. Ochii lui aveau o strălucire nenaturală, făcând să reiasă şi mai mult gălbeneala feţei.

― Ei, ce mai faci, prietene Edgar?

― După cum vezi, sufăr şi sunt chinuit de o mare nelinişte.

― Locotenentul Şuteu ţi-a înapoiat racul?

― Da, şi pentru nimic în lume n-am să mă despart de acest rac, căci bietul Bob avea dreptate, este un rac de aur. El mă va îmbogăţi şi îmi va da toate averile pe care părinţii mei le-au pierdut. Pentru ce n-aş ţine atât de mult la el. Bob, du-te de-l caută şi adu-mi-l aici!

― Niciodată ― zise negrul cu spaimă. Puteţi foarte bine, stăpâne, să-l luaţi singur, căci după câte ştiu a început să vă respecte. Pe mine m-ar muşca şi mi-e teamă de acest animal.

Edgar, văzând seriozitatea lui Bob, se ridică şi, cu demnitate, se duse şi aduse racul pus în cutia de colecţie.

Era ceva măreţ în făptura acestei specii cu adevărat rare. Avea strălucirea aurului, iar mustăţile păreau două corniţe bătute cu diamante. Ochii două rubine de mare preţ, iar coada lungă bătută în smaralde şi topaze.

― Iată-l! ― îmi zise el cu un ton semeţ ― acum te rog să mă ajuţi în îndeplinirea voinţei. Ce vrei să fac cu soarta acestui minunat rac?

― Dragă prietene, scumpul meu, nu vezi că eşti bolnav şi ai face mai bine să te aşezi în pat decât să te interesezi de soarta acestui rac mort.

― Pipăie-mi pulsul! strigă Edgar.

Îi pipăi pulsul. N-avea nici urmă de friguri, dar cineva poate fi bolnav şi fără asta. Îl sfătui să cheme un medic; el se împotrivi. Ca să se liniştească, îmi ceru cu mari rugăminţi să-l întovărăşesc cu Bob într-o expediţie tainică. Expediţia ar dura toată noaptea şi noi ne-am fi întors la răsăritul soarelui.

Oricât de curios îi păru acest capriciu, prinţul Glinká îi făgădui să-l întovărăşească, cu condiţia ca, la întoarcere, să nu mai asculte de rac şi să urmeze poruncile lui ca pe acelea ale unui medic. Într-adevăr porniră în explorare, la ora patru, Edgar, Bob, Glinká şi câinele. Bob ducea casmalele pe umerii lui robuşti. Edgar devenise gânditor şi, printre dinţi, mormăia: „Blestemat rac!”.

Edgar luase racul, pe care îl învârtea la catătul unei aţe, de care era legat, cu nişte mişcări cabalistice.

― Sărman prieten!

Plângând, constatam că începe să-şi piardă minţile. El nu voia de altfel să-mi lămurească scopul expediţiei şi răspundea nelămurit la toate întrebările mele.

Două ore de rătăcire, am ajuns pe ţărmul mării, unde ne suirăm în lotcă, şi astfel plecarăm în largul mării spre insula misterioasă.

La început protestai, dar Edgar se uită la mine aşa de duios, încât mi-a fost milă de privirile lui şi m-am lăsat în voia soartei. Plutirăm încă două ore în largul mării, când apăru în faţa noastră insula pustie.
Edgar coborî cel dintâi cu revolverul întins, păşi pe stânci. Apoi după dânsul venea Bob, iar cel din urmă eu care trăsesem lotca pe uscat.

O linişte de moarte stăpânea acest ţinut părăsit şi întunecat.

Edgar zări nu departe de ţărm un plop uriaş, care domina ţinutul.

― Bob, auzi Bob, ce zici, poţi tu să te urci în vârful acestui copac?

După multă chibzuinţă sărmanul negru, care se învărti împrejurul copacului, răspunse:

― Da, stăpâne, nu există arbore pe care să nu se poată căţăra Bob.

― Atunci suie-te voiniceşte! porunci Edgar.

― Până unde trebuie să mă sui, stăpâne?

― Suie-te pe trunchi, mai întâi, îţi voi spune eu după asta încotro să apuci. Ia racul cu tine!

― Racul de aur! ― ţipă negrul îngrozit ― să fiu al dracului dacă l-oi atinge!

― Cum, Bob, ţi-e frică să atingi un rac mort. Apucă-l de această aţă, dacă vrei; dar dacă nu-l iei cu tine într-un fel oarecare, am să fiu silit să te lovesc.

Neavând ce să mai spuie, Bob luă racul de capătul sfoarei şi începu să se suie pe copac cu o nemărginită băgare de seamă.

Suirea era grea din cauza fricii racului. Negru îmbrăţişă cum putu mai bine trunchiul şi se înălţă cu greutate până la cea dintâi ramificare.

― Acum încotro trebuie să apuc, stăpâne?

― Mai sus, mai sus, Bob. Negru se supuse. Se urcă, se urcă, mereu şi nu se mai văzu în desişul frunuelor.

― La ce înălţime eşti? strigă Edgar.

― Aşa de sus că văd cerul printre crengile copacului.

― Atunci priveşte trunchiul şi socoteşte ramurile de sub tine. Câte vezi?

― Douăsprezece ramuri, stăpâne.

― Suie-te cu o ramură mai sus.

Bob strigă că a atins ramura a treisprezecea.

― Acum, Bob, ― ţipă Edgar ― mergi înainte pe aceste ramuri, atât de departe căt poţi. Dacă vezi pe ea ceva curios să ne spui.

Prinţul Glinká privea la scena aceasta cu multă îngrijorare. El începuse să se convingă că prietenul său e nebun, căci ceea ce făcea nu era fapta unui om sănătos la minte. Se frământa cu gândul cum să-l convingă să plece acasă din acest loc pustiu şi periculos, când auziră din nou glasul lui Bob.

― Mi-e frică să merg mai departe, ramura este aproape uscată în toată lungimea ei.

― O ramură uscată! spui drept, Bob? răspunse Edgar cu o voce care tremura de emoţie.

― Da, stăpâne, E uscată că nu mă ţine.

― Ce-i de făcut, pentru Dumnezeu! ― strigă Edgar plin de disperare.

Găsise tocmai momentul prinţul Glinká.

― Ce-i de făcut? să ne întoarcem acasă şi să ne culcăm. Fii de treabă! Haide! Vino!

― Bob, strigă el fără să-l asculte, zgârie lemnul cu briceagul şi spune-mi dacă în adevăr e putred.

― Putred, stăpâne, şi aş putea să încerc să înaintez pe ramură, dacă aş fi singur...

― Dac-ai fi singur, Ce vrei să spui?

― Vreau să zic de rac ― a devenit foarte greu; fără el ramura m-ar ţinea.

― Nemernicule, te strâng de gât dacă dai drumul racului. Ce fleacuri trăncăneşti? Încearcă să înaintezi pe ramură cât de departe vei putea, fără să-i dai drumul racului şi am să-ţi dau un napoleon de aur.

Ispitit de făgăduinţa napoleonului, Bob execută porunca stăpânului său, dar deodată strigă că a găsit pe arbore un craniu, că cineva şi-a lăsat desigur acolo scăfârlia şi că păsările ciuguliseră toată carnea.

― Vai! e prins bine de trunchi stăpâne! Înţepenit cu un cui mare.

― Bine! răspunse Edgar mulţumit. Acum, bagă de seamă la ce ţi-oi spune: caută ochiul stâng al craniului.

― Oh! vai! mi-e frică, stăpâne, îl privesc bine, dar nu are de fel ochiul stâng.

― Caută, neghiob blestemat! Ştii să-ţi deosebeşti mâna dreaptă de cea stângă?

― Fără îndoială, mâna stângă e aceea cu care ţin lemnul.

― Dar tu eşti stângaci, şi ochiul tău stâng e de aceiaşi parte cu mâna stângă. Poţi dar acum să găseşti ochiul stâng al craniului sau cel puţin locul unde a fost ochiul stâng. Ai găsit?

― Ochiul stâng al craniului este în aceeaşi parte cu mâna stângă a craniului? Dar craniul n-are mâini?!

― Ce bombăneşti acolo, bestie înnegrită?

― Uraa, am găsit ochiul stâng! Ce trebuie să fac acum?

― Scoboară racul pe alături atât de mult cât va ţine aţa. Bagă de seamă să nu dai drumul firului.

― Am făcut stăpâne!

Mişcarea asta nu era greu de făcut. Racul se legăna şi lucea la capătul firului ca o bucată de aur. El ajunsese la picioarele lui Edgar, iar dânsul luă casmaua. Înseamnă în pământ un cerc de un metru în diametru împrejurul racului şi ordonă lui Bob să dea drumul sforii şi să coboare din copac. Apoi cu mare grijă înfipse un băţ unde rămăsese racul şi măsură distanţa de cinzeci de centimetri dintre arbore şi semnul ce pusese. Apoi luând casmalele dădu lui Bob şi prinţului Glinká câte una silindu-i să sape o groapă pe locul marcat!

De voie, de nevoie, bieţii oameni, rupţi de oboseală, trebuiră să asculte acest ordin nebunesc. Bob era un rob prea supus ca să-l ajute într-o luptă corp la corp pe prinţul Glinká ca să-l lege şi să-l ducă acasă pe Edgar, care începuse să abuzeze de răbdarea lor. Contele era nebun şi negrul, fără să vrea, îl ajuta încurajându-i nebunia sa.

La urmă, gândi prinţul Glinká de ce nu i-ar respecta această iluzie lui Edgar de a-şi recâştiga averea pierdută printr-un rac de aur?

Se puse să sape cu cea mai mare pasiune pentru ca să-l convingă pe nebun mai curând de visurile sale. Aprinseră un felinar şi se puseră cu toţii pe muncă cu o îndârjire demnă de marii exploratori. Au săpat două ore în mijlocul lătratului câinelui căruia a trebuit să-i pună botniţa pentru ca să nu atragă atenţia şerpilor, care încă nu primiseră de veste că au debarcat oameni pe insula lor. După atâta muncă zadarnică, nici un semn nu se arăta. Făcuseră o pauză şi apoi mai sfedeliră pământul încă douăzeci de centimetri. Descurajat, în sfârşit, Edgar ieşi afară din groapă. Dădu poruncă lui Bob să strângă casmalele, scoase botniţa câinelui şi o pornirăm în tăcerea nopţii spre ţărm, pentru a ne sui în lotcă şi a porni spre casă.

Dar deodată, după vreo zece paşi, Edgar se opri. Fără nici o vorbă se repezi ca apucat de furie, şi începu să stângă de gât pe bietul negru.

― Neghiobule! ticălosule! negru blestemat! strigă el, tu m-ai păcălit! spune-mi care-i ochiul tău stâng?

― Ah! stăpâne! zise negrul îngrozit, apoi punând mâna pe ochiul drept, întrebă plângător: nu este ăsta ochiul meu cel stâng?

― Bănuiam eu una ca asta! Eram sigur! Ura! strigă Edgar sărind în sus de bucurie. Prin urmare n-am pierdut nimic! să ne întoarcem la copac.

Ne-am întors din nou la plop. Acolo Edgar atingea pe rând ochii lui Bob.

― Bob ― îi zise el ― prin ochiul ăsta, sau prin celălalt ai scoborât racul jos?

― Prin ochiul ăsta, stăpâne, prin ochiul stâng. Şi sărmanul negru de frică arăta mereu ochiul drept.

Atunci Edgar reluă sfoara, băţul şi însemnă un nou punct mai departe cu un metru şi jumătate de locul unde săpase înainte. Trase iar un cerc şi tustrei începură să sape din nou.

― E nebun rău, sărmanul Edgar, şopti prinţul Glinká negrului la urechie.

Dar privind la entuziasmul aproape profetic a lui Edgar, nu mai încercară să se opuie, cu toate că erau rupţi de oboseală. După o oră şi jumătate de lucru, fură întrerupţi de urletul câinelui pe care nu-l puteau de astă dată să-l liniştească. Muşcă pe Bob, care încercase să-i pună botniţa. Furios se aruncă pe locul unde săpam şi începu să râcâie pământul cu ghiarele, urlând mereu. La lumina felinarului, după câteva secunde, descoperisem o groapă de oase omeneşti, formând două schelete coplete, mai mulţi nasturi de metal şi nişte zdrenţe care păreau să fie lână putredă. La vederea lor, Bob nu se mai putu ţine de bucurie şi, fără să spuie un cuvânt, începu să strige cuvinte neînţelese, jucând şi cântând.

Prinţul Glinká crezuse că şi negrul a înnebunit. Dar Edgar părea mai puţin entuziasmat şi ne rugă ca să nu părăsim munca şi să săpăm mai departe.

În timp ce prinţul lovea cu casmaua, se poticni, din pricină că vârful ghetei îi intrase într-un belciug gros de fier ascuns pe jumătate în pământ. Atunci observară dânşii că am descoperit o ladă de lemn, în formă dreptunghiulară şi care era perfect conservată.

Lada era încinsă cu benzi de bronz late, întocmai ca un grătar; prin ajutorul a opt inele tot de bronz puteai s-o urneşti din loc. Dar cu toate silinţele n-au putut, atât era de grea. Atunci Edgar, fără să mai aştepte, sfărâmă capacul lazii muindu-şi în aur mâinile până în coate, ca într-o baie plăcută şi binefăcătoare.

― Şi toate acestea vin de la el, racul de aur! drăguţul de el sărmanul, pe care îl blestemam. Ah! mi-e ruşine de mine însumi.

Ora înainta şi dânşii trebuiră să se grăbească, pentru că, luminându-se de ziuă, şerpii s-ar fi deşteptat şi ei, coborînd din templul părăsit unde trăiau, ar fi ajuns prin parte locului unde se dezgropase una din lăzile bogatului prinţ grec de acum o mie şi mai bine de ani. Aceşti şerpi foarte veninoşi ar fi încercat să omoare pe cutezătorii exploratori.

După o repede chibzuială, uşurară lada, scoţând două treimi din conţinut şi asfel putură în sfârşit s-o scoată afară. Cu multă greutate o cărară la lotcă, şi o porniră în larg cu bogăţiile descoperite. Greutatea era aşa de mare, încât, dacă nu-i ajuta vântul, valurile furioase i-ar fi trimis la fund.

Ajunşi la colibă, se odihniră, apoi după ce prânziră, petrecuseră o parte din zi să scoată conţinutul. Totul era pus claie peste grămadă. După ce făcuse cu multă grijă prima împărţire, se văzură în faţa unei averi care întrecea toate visurile. Iată lista ce o întocmise:

14000 mii monete de aur
250 de diamante
300 de smaralde
800 de rubine
500 de safire
100 opale

Aceste pietre preţioase erau fără montură, căci legăturile lor de aur fuseseră topite.

200 inele cu briliante şi diamante;
150 perechi de cercei cu diamante, safire şi bătute cu rubine şi smarald;
90 de lanţuri de aur masiv pentru coliere, având atârnate de ele brelocuri bătute cu diamante şi smarald;
85 de medalioane;
50 vase de argint, montate cu borduri de aur şi înflorate cu briliante.

Mai găsiseră două mânere de sabie, admirabil cizelate în aur şi pietre scumpe. Uitasem bucăţile de aur topit, vreo zece kilograme. Inventarul terminat, Edgar, care vedea că prinţul Glinká moare de nerăbdare să afle taina acestei nemaipomenite minuni, începu să-i explice în cele mai mici amănunţimi cum a ajuns la această descoperire.

― Ţi-aduci aminte, ― zise el, ― de seara când ţi-am arătat desenul grosolan al racului de aur; atunci am fost în treacăt atins de încăpăţânarea cu care-mi susţineai că seamănă a cap de mort. Mai întâi credeam că glumeşti; dar ironia d-tale m-a silit să arunc în foc bucata de pergament ce mi-o înapoiaseşi râzând.

― Vorbeşti de bucata de hârtie? întrerupse prinţul Glinká.

― Nu; seamănă numai a hârtie, dar când am încercat să desenez pe ea, am observat că era o bucată de pergament foarte îngustă, tare murdară de altfel. În momentul când vream s-o mototolesc, privii desenul pe care-l criticaşi şi rămăsei uimit, zărind în adevăr un cap de mort, acolo unde eu credeam c-am desenat un rac. Amănuntele desenului meu se potriveau cu conturul general al unui craniu?... Luai o lumânare şi începui să analizez pergamentul mai cu de-amănuntul. Întorcându-l, văzui schiţa mea pe dos, aşa cum o desenasem. Era, printr-o ciudată întâmplare, un craniu care se potrivea exact cu desenul meu, nu numai prin contur, dar încă prin dimensiuni. Încrememenii şi căutai un raport, o legătură de la cauză la efect.

Dar numaidecât îmi intră în minte o convingere adâncă, aceea că nu era nici un desen pe pergament când am făcut schiţa racului; îl întorsei pe dos şi pe faţă şi, dacă racul semăna cu vreun craniu, l-aş fi observat desigur. Deci era o taină. M-am sculat hotărât s-o descopăr, am stâns cu grijă pergamentu şi mi-am îndreptat toate gândurile asupra acestei enigme pe care voiam s-o lămuresc.

După ce-ai plecat supărat de la mine şi după ce Bob adormise adânc, începui să mă gândesc în ce mod acest pergament îmi câzuse în mână. Găsisem racul pe marginea ţărmului, la o depărtare de o milă de colibă. El mă muşcase mai întâi şi i-am dat drumul. Bob, cu obişnuita-i băgare de seamă, căută împrejurul lui o foaie sau aşa ceva, pentru a apuca racul şi zări bucata aceasta de pergament pe jumătate îngropată în nisip. Aproape de locul unde am găsit-o, observai rămăşiţele unei corăbii dusă de furtună şi îngropată în bancul de nisip.

Bob luă pergamentul, apucă racul de aur şi mi-l dete. Apoi porniră spre colibă; pe drum m-am întâlnit cu locotenentul Şuteu care m-a rugat să-i împrumut racul până a doua zi, pentru a-l studia în linişte. Pergamentul însă îl aveam în buzunar.

D-ta, dragă prinţe, ţi-aduci aminte că voind să fac schiţa racului, nu găseam hârtie. Căutam în buzunare, nădăjduind să găsesc vreo scrisoare vechie, când degetele mele dădură de pergament. Toate aceste amănunte ce-ţi povestesc îţi explică soiul de legătură ce am stabitit între o corabie sfărâmată de stânci şi un pergament purtând desenul unui craniu. Care-i raportul ? mă vei întreba d-ta. Voi răspunde că craniul este simbolul binecunoscut al piraţilor. În toate întreprinderile lor au înălţat stegul cu cap de mort.

Bagă de seamă bine că vorbim de pergament şi nu de hârtie. Pergamentul e aproape nepieritor şi adeseori se scriu pe dânsul documente de mare importanţă. E greu de scris sau desenat pe el. Atunci pentru ce acest cap de mort, dacă n-are nici un înţeles ascuns ? Unul din colţuri fusese distrus; dar forma primitivă fusese dreptunghiulară : aveam în mână una din acele fâşii de care cineva s-a slujit pentru a ascunde un fapt de mare valoare, pentru a însemna o notă care trebuia să se păstreze...

― Cum poţi ― întrerupse prinţul Glinká ― să stabileşti un raport între corabie şi craniu, pentru că, după cum spui dumneata, craniul nu era pe pergament, atunci când ai desenat racul ?

― Aicea-i toată taina. Când am desenat racul, nu era nici urmă de craniu pe pergament; desenu sfârşit ţi l-am dat şi nu te-am pierdut din vedere până nu mi l-ai înapoiat. Prin urmare, nu d-ta ai desenat craniul şi nu se afla nimeni atunci în colibă care să-l fi putut face.

Mi-am adus aminte atunci de toate întâmplările ce au urmat în timpul vizitei d-tale. Era frig. Un foc mare pâlpâia în vatră, Bob pregătea cina. Asezaşi scanul foarte aproape de foc. Când ţi-am dat pergamentul, câinele intrând în colibă ţi-a sărit pe umeri. D-ta îl mângâiai cu mâna stângă, lasând să cadă dreapta în care ţineai pergamentul, între genunchi, aproape de foc. Tocmai voiam să-ţi zic să observi să nu se aprinză la flacără, dar retrăseşi mâna pentru a examina desenul. Căldura, desigur, a fost cauza care a făcut să apară pe pregament craniul pe care-l vedeam.

Întotdeauna, o ştiu, au fost preparaţiuni cu care puteai scrie, pe hârtie sau pergament, litere pe cari numai focul le făcea vizibile. Pucioasa topită în apă se întrebuinţează adesea; îţi dă o culoare verde. Această culoare se şterge când lucru pe care l-ai scris, s-a răcit, dar reapare după voinţă încălzindu-l din nou. Am examinat atunci capul de mort cu multă atenţie. Conturile din afară, la marginea pergamentului, erau cu mult mai lămurite ca celelalte.

Desigur, acţiunea căldurii fusese inegală. L-am pus din nou în faţa focului. Atunci se ivesc, într-un colţ opus aceluia unde era desenat capul de mort, o mulţime de cuvinte fără nici o legătură :

mort! de cap un cracă
şapte a pe află se
unde uriaş copac un
e pustie insula
În

Am rămas mut în faţa lor, dar un semn, de trimitere rătăcit la colţul pergamentului m-a lămurit. Cel care îl scrisese era oriental şi avea scrisul de la stânga la dreapta. Am cetit dar:

„În insula pustie e un copac uriaş unde se află pe a şaptea cracă un cap de mort!”.

În altă parte am găsit aceste cuvinte suprapuse :

RACUL
DEA
URES
TECHE
IACAR
ESFR
EDE
LEŞTE
PĂM
ÂNTT
ULL

Şi aceste cuvinte le-am cetit cu uşurinţă. Oare tu, cetitorule, poţi înţelege ce era scris pe pergament?

În alt colţ am descoperit nişte semne cabalistice desenate: o cracă, ochiul stâng al unui craniu, un rac, măsura greutăţi, cineva care coboară de pe un arbore, frunze multe, o ladă, o circumferinţă desenată în diametru, un băţ, un metru, apoi cifrele:

1 1½ şi 0.50.

Toată noaptea m-am trudit să înţeleg misterioasa enigmă. Într-un târziu am văzut racul că se suie pe piciorul scaunului.

Mi-am zis: trebuie ca cineva să se ridice. După multe sforţări n-am înţeles „ochiul stâng al unui craniu”, decât atunci când Bob descoperise craniul înfipt pe craca copacului din insulă. De altfel nici propoziţia „măsura unei greutăţi”, decât tot atunci când racul, care murise, sărmanul, pe drum, îl legasem ca un obiect de o sfoară şi i l-am dat lui Bob să-l ţie, căci: „RACUL DE AUR ESTE CHEIA CARE SFREDELEŞTE PĂMÂNTUL”. Îţi aduci aminte cum dânsul l-a coborât din pom spânzurându-l în jos.

Racul de aur înţelesese că urcarea lui pe piciorul scaunului m-a lămurit. După un timp coborî. Am descifrat astfel propoziţia „cineva care coboară”. Acest cineva nu poate fi decât el, racul de aur. Restul a fost mai uşor, fiind vorba de frunze, de un băţ, de un diametru şi distanţele; un metru, un metru şi jumătate şi cinzeci de centrimetrii.

Cu aceste elemente am format următoarea frază:

„Te suie cu dânsul (adică cu racul de aur) pe cracă; când va fi foarte greu, coboară-l prin partea ochiului stâng al craniului, printre frunzele copacului în jos. Acolo înfige băţul, măsoară diametrul locului şi vei găsi o ladă cu comori ascunse”.

Înarmat cu aceste dovezi, am plecat tustrei spre insula misterioasă, în ziua aceea, unde am putut face descoperirea.

― Toate bune, dar scheletele dezgropate ale cui au fost ? întrebă din nou prinţul Glinká.

― Ale cui ?! Sunt ale acelor nenorociţi care au luat parte la îngroparea comorii pe vremuri. Stăpânul, pentru ca să se piardă orice urmă, i-au omorât cu două lovituri de târnăcop, când terminaseră lucrul, drept răsplată a credinţei lor. Terminând spovedania, Contele Edgar de Sœx, împreună cu Bob îşi ridică peste câtva timp partea de avere şi, într-o noapte, dispăru fără să se ştie unde.

Prinţul Glinká, după o lună, primi o scrisoare din ţara lui natală cu următorul cuprins: „Când ai timp, vino la moşia mea, să vezi ce-am făcut. Am răscumpărat toată averea părinţilor mei. În castelul indian, fost pe vremuri adăpost de vânătoare, am ridicat un altar, unde, într-o casetă de aur bătută cu diamante, am aşezat corpul neînsufleţit al racului întocmai ca un zeu nemuritor. În acest templu, veacurile vor vedea ce poate să facă o voinţă omenească, chiar atunci când toate nenorocirile din lume au căutat să o distrugă. Te aştept, Edgar.”

Cel care mi-a povestit întâmplarea nu ştie dacă prietenul îmbogăţit şi el de această voinţă omenească a văzut Templul racului de aur din pădurea seculară.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA