Ştiri şi informaţii din toată lumea
    Editura Global Info / Literatură

    Mihai Eminescu

    Ecò

    Cu-ncetu-nserează şi stele izvorăsc
    Pe-a cerului arcuri măreţe.
    În umede lanuri de-albastru ceresc,
    Merg norii cu hainele creţe
    Şi stâncile rar
    Ca stâlpii răsar,
    Negriţi şi-ndoiţi de furtună
    În lună.

    Diamant e în aer, în codri — miros
    Şi umbră adânc viorie;
    Şi luna-i a cerului scurt argintos
    Şi stele păzesc în tărie
    Şi văile sunt
    În aburi de-argint
    Pierdute-ntr-al doinelor şuier
    Din fluier.

    Pe-un cal care soarbe prin nările-i foc,
    Din ceaţa pustie şi rece,
    Un tânăr, pe vânturi, cu capul în joc,
    Cu clipa gândirei se-ntrece
    Şi calu-i turbat
    Zbura necurmat,
    Mânat ca de-a spaimelor zână
    Bătrână.

    Pe umeri de munte, din stânci de bazalt
    Castelul de nalţă, se-ncruntă,
    Şi-a murilor muche şi creştetu-i nalt
    De nouri şi ani se-ncăruntă,
    Dar astăzi e viu
    Şi-n glas auriu
    Răsună din umbra cea mare
    Cântare.

    În mii de lumine ferestrele-i ard,
    Prin cari se văd trecătoare,
    Prin tactul cântării pierdute de bard,
    Ivindu-se umbre uşoare;
    Trec albe ca-n vânt
    Dulci neguri de-argint,
    Palatul plutea în magie
    Aurie.

    Ca cerbul uimit ce prin creştet de stânci
    E-urmat de săgeat-arzătoare,
    Din căi năruite, din gârle adânci,
    Fugarul în tropot răsare
    Cu nara arzând
    Cu coama pe vânt,
    O dată-ncă pinten l-împunge
    Şi-ajunge.

    Iar tânărul sare uşor de pe el
    Şi prundul sub pasu-i răsună.
    Frumos ca din basme şi tras prin inel
    Şi nalt ca şi bradul din lună,
    C-un salt a suit
    Al bolţii granit.
    Urcat într-un arc de fereastă
    Adastă.

    Mantaua lui neagră în lună s-a-ntins
    De pare-o perdea în fereastră
    Şi gratii de fier a lui mână-a cuprins
    Uitându-se-n sala cea vastă.
    Pe stânci de bazalt
    Stă calu-i înalt
    Şi coama-i i-o îmflă în lună
    Furtună.

    Sala-i ca aerul scăldat în soare,
    Muiat de-a florilor suflet răcoare.
    În ea frumoasele fiinţe albe
    Par gânduri palide din visuri dalbe.
    De-umărul junilor de razim, zboară,
    De raze umede ochii-s izvoare,
    Ca-n vânt se leagănă zveltele poze
    Prin păr ce flutură cununi de roze...
    Şi beţi de muzică plutesc ca vântul,
    Jocul e repede, încet e cântul
    Şi pe când sufletul stă de beţie
    Plutesc fiinţele... o vijelie...
    Până ce aria dispare, trece...
    O rază timidă în ziua rece.
    Apoi perechile stând risipite
    S-adun în grupele orânduite
    Şi din amestecul de vise dalbe,
    Din trecătoarele fiinţe albe,
    Iese ca aria dintre suspine
    Regina albelor nopţii regine,
    Sau cum din zilele poetic june
    A idealului iese minune.
    Păru-i ca aurul faţa-ncadrează,
    Cunună-n undele-i se furişează,
    Se-ndoaie talia-i în albă haină
    Parcă-i o těmidă a nopţii taină.
    Pe-o liră gingaşă şi argintie
    Mânuţa-i coardele le-ncurcă vie,
    Prin blânde notele lirei de-amor
    Glasul ei tremură dulce uşor:

    Prin bolta ferestei înguste
    Mă uit într-al văilor rai,
    Cum codrii în cale-i supune
    Furtuna, copila de crai.

    Prin păru-i de aur, coroană
    Cu colţuri în fulger şi jar,
    Ea apele-n cale-i aplană
    Şi-ndoaie bătrânul stejar.

    Prin poarta îngustă din murii
    Grădinei, cetăţii-mi din stânci,
    Cobor în adâncul pădurii
    Unde-izvoarele murmur adânci.

    Prin nourii rupţi trece luna
    Şi-n sufletu-mi dor a pătruns.
    Şi părul mi-l îmflă furtuna
    Şi ochii-mi se-neacă de plâns.

    Doresc doar ca în fundul mării
    Să mă ia cu sine-n sarai,
    În nalte albastrele sale,
    Furtuna, copila de crai.

    Doresc ca să intru cu luna
    În dome de nouri, ce pier —
    Doresc cu popoare de stele
    Să merg drumul mare din cer.

    Ce caut eu nu vă ştiu spune,
    Eu singură nu ştiu ce vreu,
    Atât e de tainic ascunsă
    Dorinţa în sufletul meu.

    Mi-e ciudă pe frunza cuminte,
    Pe vorbareţe valuri de râu,
    Ele-mi spun ce doreşte-al meu suflet,
    Ce singură eu nu ştiu.

    Şi flori şi crenge şi stele
    În ciuda mea taine îmi spun —
    Ah! cum le-aş smulge pe toate
    Să fac din ele cununi.

    În codru o creangă se-ndoaie,
    O poartă prin frunze, şi-n prag
    Un chip cu ochi mari se iveşte —
    Ah! cum mi-ar putea fi de drag.

    Un murmur feeric dezmiardă voios
    A salei tăcere senină.
    Din bolta ferestei arcată pompos
    S-aude vibrând mandolină
    Şi-un ecò uşor
    Petrece cu-amor,
    Cu dulcea vibrare de strune,
    Ce spune.

    Şi toată viaţa lui, tot ce-a cules
    Din unde, din munte, din vale,
    Tot sufletu-i june, tot scumpu-i eres
    Alunecă-n cântecu-i moale
    Ş-al coardelor grai,
    Frumos ca din rai,
    Amestecă-n vorbe de miere
    Durere:

    Sara pe deal buciumul sună cu jale,
    Turmele-l urc — stele li scapără-n cale,
    Apele plâng clar izvorând în fântâne —
    Sub un salcâm, dragă, m-aştepţi tu pe mine.

    Luna pe cer trece-aşa sfântă şi clară,
    Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară,
    Umezi se nasc stele pe bolta senină —
    Pieptul de dor, fruntea de gânduri ţi-e plină.

    Nourii curg, raze-a lor şiruri despică,
    Streşine vechi, casele-n lună ridică,
    Scârţie-n vânt cumpăna de la fântână,
    Valea-i în fum, fluiere murmură-n stână.

    Şi osteniţi oameni cu coasa-n spinare
    Vin de la câmp, toaca răsună mai tare —
    Clopotul vechi împle cu glasul lui sara,
    Sufletul meu arde d-iubire ca para.

    Ah! în curând valea şi satu-amuţeşte,
    Ah în curând pasu-mi spre tine grăbeşte,
    Lângă salcâm sta-vom noi noaptea întreagă,
    Ore întregi spune-ţi-oi cum îmi eşti dragă!

    Te-i rezima, dulce copil, de-al meu umăr —
    Şi fir cu fir păru-ţi aurit am să-l număr,
    Ap-am să beau din a ta gură frumseţe,
    Dulci sărutări din ai tăi ochi de blândeţe.

    Îmbrăţişaţi noi vom şedea la tulpină,
    Fruntea-mi în foc pe-ai tăi sâni se înclină,
    Ce-alături cresc dulci şi rotunzi ca şi rodii —
    Stelele-n cer mişcă-auritele zodii.

    Ne-om rezima capetele-unul de altul
    Şi surâzând vom adormi sub înaltul,
    Vechiul salcâm astfel de noapte bogată
    Cine pe ea n-ar da viaţa lui toată?

    ...................................................

    Pe vârful de munte, în codri-mbrăcat,
    De nouri grămezi se adună
    Şi unul pe altul, măiestru urcat,
    Ei par o cetate în lună.
    Şi bolţile-n muri
    Şi stâlpii sunt suri,
    Lumina prin arc de fereastră
    E-albastră.

    În halele-albastre — 'nstelatele bolţi —
    Te uiţi prin coloane de nouri
    Şi luna ieşind dintr-a stâncilor colţi
    Le împle cu mii de tablouri.
    Lumina-i de-argint
    În nouri s-a frânt
    Şi se-ncheagă prin naltele dome
    Fantome.

    În hainele albe de neguri de-argint
    Şi creţii de roze purpure,
    Şi părul pe frunte cu stele e prins,
    Ca îngerii albe şi pure
    Prin gene de nor,
    Ca visuri strecor,
    Ducând înstelata lor viaţă
    Prin ceaţă.

    Un şuier în noapte, prin codri, un vânt,
    Un freamăt — şi totul dispare...
    Şi nori se-ncreţesc risipiţi şi s-avânt.
    În lună stau stâncile rare —
    Iar junele-iubit
    E-un brad putrezit
    Pe trunchi de granit, pe ruine
    Bătrâne.




    TE-AR MAI PUTEA INTERESA