Editura Global Info / Literatură

Mihai Eminescu

Minte şi inimă

I

— Ce priveşti în jos smerită,
Că te mânii te prefaci,
Când îţi zic că el îţi place
Şi că tu demult îi placi.

Voi jucaţi în comedie
Rolul vostru de-nţelept,
Dar de ce unul la altul
Vă uitaţi atât de drept?

De ce, când pe neaşteptate
El soseşte uneori,
Rumenirea face locul
Unei gingaşe palori;

Şi priveşti cu ochi nesiguri,
Sânul creşte făr să vrei?
Dar vă stingeţi după-olaltă...
Comedie, dragii mei...

Parcă-l văd cum vine ice,
Şade-n veci pe-acelaşi jeţ
Şi la tine îşi îndreaptă
Ochii negri şi şireţi.

Şi când credeţi cum că nime
Dimprejur nu vă ia sama,
Numa-atunci vă daţi în petic
Şi vă arătaţi arama.

Eu vă văd de pe sub gene:
Ochi-n ochi priviţi fierbinte
Şi de dragi unul altuia
Conversaţi fără cuvinte.

Cine nu v-ar şti, copilă,
Da, v-ar crede neam de sfinţi.
Şi să staţi numai l-atâta...
Bine? Sunteţi voi cuminţi?...

— Taci, mătuşă, tu mă superi,
De-i vorbi mai mult eu fug.
Ce se pare că-i iubire
Nu-i decât prieteşug.

— De prieteni, se-nţelege,
Vă-nşelaţi cu mult sistem.
Şi de dânsul nu pe-atâta,
Dar de tine mai mă tem.

Pân-acum pornirea voastră
Aţi ştiut să o mascaţi
Şi în sufletele voastre
Cu durere vă iubeaţi.

Promiţând unul altuia
Cum că nu veţi mai iubi.
Voi gândeaţi c-o să rămâie
Astfel până veţi muri.

Şi-n această mângâiere,
De pe-o zi pe alta, voi
Trăgăniţi o fericire
Dureroasă, amândoi.

Fiind siguri unul de-altul,
Să promiteţi fu uşor
Cum că nu o să mai faceţi
Alianţe de amor.

Dară azi pui capăt tragic
Astei stranie poveşti...
— Doamne, Doamne, mătuşico,
Nu ţi-i greu să mai vorbeşti?

Nu mi-i greu, căci eşti în stare
Să sfărâmi ca un... copil
Jucăria-ncântătoare
A frumosului idil.

Când vă văd mergând alături,
Vă zâmbiţi şi vă privesc
Şi când credeţi câte spuneţi,
Eu fac haz şi-ntineresc.

Voi, gurmanzi ai drăgostirii,
Cu reţeta cea mai bună
Învăliţi amoru-n vorbe,
Clevetindu-l împreună.

Şi feriţi de ochii lumii,
Între rariştea de brazi,
Voi mergeţi când vine sara,
Tu eşti rumănă-n obraz.

Şi atâta bucurie
Văd în ochii tăi cei mari...
Nu lipseşte decât nunta
C-un taraf de lăutari.

În zădar oare Teodor
Scrie-a codrului poveste?
Şi atât de rău îi pare
Că băiet el nu mai este?

Că nu vreţi a da pe faţă
Dulcea taină înţeleg,
Căci cu-atâta e mai dulce, —
Dar un capăt nu aleg.

Şi ce bine aţi petrece
Azi, când viaţa vă zâmbeşte,
Cum în vremea mea Konaki
O spunea pe bătrâneşte:

„Prin pustii şi munţi sălbateci,
Prin prăpastii, râpi, ponoară,
Unde-n albia de stâncă
Sună blândele izvoară;

Acolo unde natura
Cu puterea ei măreaţă
Răspândit-au pretutindeni
Bucurie şi viaţă;

Unde brazii cei de fală
Se înalţă cu trufie,
Unde zmeura şi mura
Au a lor împărăţie;

Unde toate împreună
Strigă: «Vino, te opreşte!»
Acolo amorul cheamă,
Acolo vin- de iubeşte.

Acolo ochiul zavistnic
Nu mai are vo putere:
Nu-i jignire în iubire,
Ci noroc şi mângâiere."

Ţie-ţi trebuie vecinul;
Teodor e pentru tine:
Liniştit, cam mizantropic
Ş-apoi îl iubeşti, ştiu bine.

Ţie-ţi place poezia,
El lucrează versuri bune.
Toate versurile sale
Tu pe muzică le-i pune.

De-i cânta veţi face duo,
Glasul vostru se combină;
De te-ai pune la piano
Te-a-nsoţi din violină.

Ţie-ţi place moşioara,
Pe a ta vrei s-o lucrezi,
Iar el ştie plugăria —
Gospodar e, precum vezi.

Moşioara lui altdată
Era tot părăduită,
Vezi acuma ce-i aduce,
Cât de bine-i rânduită.

Aşadar, nu sta la gânduri,
Prea uşor alegi din două,
Eu îţi zic să-ţi iei vecinul,
Ie-l cu mânile-amândouă.

Toată ziua se închide
Prin autori mâncaţi de molii
Şi îl vezi întotdeuna
Cumu-i plin de colbul şcolii.

Dar nu vine-n toată sara?
Vine. Poate i-i urât.
Ş-apoi nu ştii cum că fusta
Femeiască-o au... urât?...

Pentru?
Ştiu eu care-i cauza?
Pentru că în lumea toată
Numai una-i este dragă.
Vezi aşa, aşa e, fată.

Ş-acea una?
Acea una
Stă naintea mea şi coase
Şi de-i spun că este astfel
Se preface mânioasă.

Frumuseţi să spariu lumea,
Precum însăşi vezi, nu am,
Deci în cumpănă pun toate
Şi le măsor dram cu dram.

Ş-am văzut că-i mult mai bine
C-un moşneag să mă cunun
Decât iar să-mi risc eu sama
C-un bărbat ori c-un nebun.

Eu susţin că orice casă
Din convenţie se face:
E mai multă fericirea
Căci într-însa este pace.

Pace? Da cunoşti moşnegii?
Scârţâiesc neîncetat.
Ba-i bolnav, ba n-are vreme
Să te ducă la primblat.

De faci muzică el cască,
Dacă râzi el e ursuz —
Să vorbeşti de vrei ai voie,
Da nici glasul nu-i auzi.

Când s-apropie, drăguţă
Fată! — funia de par,
Atunci chin! Moşneagu-ntr-una
Scârţieşte ca un car.

Nu doresc, nepoată dragă,
Să ajungi la aşa hal...
Ştii ce pace e aceea?
E tăcerea din spital.

Alta-i pacea sufletească
Care e rodul iubirii —
Şi acolo e tăcere,
Dar tăcerea fericirii.

Tu lucrezi iar el acasă
Poate sta, poate lucra,
Dar din când în când aruncă
Ochii lui asupra ta.

Şi se uită lung la tine.
Doamne! limpede mai ştie
Cum că fără tine lumea
I-ar fi chiar ca o pustie.

Vii la spate, vezi ce scrie,
Peste şiruri tu alergi,
Îi iei pana chiar din mână,
Singură vo vorbă ştergi.

Şi să crezi că ştears-o lasă
Dacă tu vei zice: nu.
Te aprobă căci în minte-i
Şi în inima-i eşti tu.

II

Îi zic: mă lese-n pace,
Nu voi să mă cuprindă;
Iar el râzând răspunde:
"O, uită-te-n oglindă

Şi spune-mi dacă omul
Găsind în a lui viaţă
Odor aşa de dulce
Nu l-a cuprinde-n braţe?"

Îi zic: mă lese-n pace,
Ce are cu-a mea gură,
Cu ochii mei ce are,
De-a merge nu se-ndură?

Iar el râzând răspunde
Că nu cunoaşte mila;
De nu-i voi da de voie
Mi-o ia el cu de-a sila.

Îi zic: mă lese-n pace,
Căci inima mă doare,
Fiorul mă sfârşeşte
Şi cad de pe picioare.

Iar el răspunde... — vorba-i
De lacrimi pare plină —:
"De vrei un leac, iubită,
La inima-mi tu vină."

III

ANA

Povesteşte chiar din capăt să te văd dacă o ştii...

MUŢI

E! Achil şi Agamemnon îşi spunea grobienii.
Şi atunci bătrânul Nestor prinde-a spune la poveşti,
Pe-amândoi îi probozeşte cu cuvinte bătrâneşti.
Împrejur sta toţi elinii, steteau preoţii şi regii
Iară Nestor ţine una... ştii mata cumu-s moşnegii.
Iar Achil pe Agamemnon suduindu-l zice: „Câne!
Mi-i lua tu pe Brizeis, dar uitată nu-ţi rămâne.
Las- tu, lasă, măi jupâne, ştiu eu bine ce-am să-ţi fac,
Să-mi cazi tu odată-n labe, ş-apoi las-, că-ţi viu de hac."

ANA

Bun, frumos! Dă-i înainte! suduie ca un muscal.

MUŢI

Singură ai spus, mamaie, că Homer îi natural,
Şi ne-ai zis să spunem toate, ia aşa cum se grăieşte,
Ş-apoi tot eu îs de vină?

ANA

Natural, nu mojiceşte.

Spune tu, Bibi...

BIBI

Mamaie, eu ştiu tocmai cum e-n carte.

ANA

Şi aşa se şi cuvine, spune, Bibi, mai departe.

BIBI

Cum Achil şi Agamemnon înde ei se tot sfădéu,
Vine Nestor ş-amânduror le ţinu apoi de rău:
Pe-Agamemnon îl împacă, pe Achil îl îmblânzeşte,
Ca acesta pe Brizeis să o dea se învoieşte,
Dar îi spune dinainte să nu cerce de cumva
Preste Brizeis, din avere-i să s-atingă de ceva...
Iar Ulis luă pe Chriseis, şi-n corabie suind,
Merge la preotul Chrise, fata-n mânile lui dând,
I-a adus tauri de jertfă, şi convoi iar la ahei
Cu preotul lui Apolo să-i împace iar pe ei.

ANA

Vezi, măi badeo, cum se spune? Limpede, frumos, cu şir.

MUŢI

Ce mai treabă; a-nvăţat-o pe de rost din păr în fir.

ANA

Tu nu ştii să-nveţi tot astfel... Te opreşte cineva!
Dară nu vrea cuconaşul, asta-i... Spune, fata mea.

BIBI

Crainicii lui Agamemnon, ei asemeni se luară
Pe Brizeis s-o aducă... dar Achil stătea afară,
Lângă cort, şi să i-o ceară frică li-i şi nu le vine.
Ci Achil nu-i mai încearcă şi cu ea de mână vine.
Şi le-o dă în seamă...

MUŢI

Prostul! Numai gura îi de el.
De-o iubeşte pe Brizeis, de ce-o dă ca un mişel?
I-aş fi dat eu lui mireasă... — să fi fost eu acolo, —
Îi umpleam de bodaproste, de nu ştiau încotro,
Îi făceam pe toţi tocană, rupeam gâtu ca la vrăbii
Şi-mi duceam apoi acasă mirmidonii pe corăbii.

ANA

Foarte rău şi fără cale, dragul meu... Şi nu-ţi ascunz
Chiar nesuferit eşti astăzi, îndărătnic şi — răspunzi.
Povesteşti prost... Din franceză mai că n-ai ştiut nici bechi,
Doamne, cum nu ai un dascăl, să te tragă de urechi.
Mergi, Bibi, la Marioara ca să-ţi dea ţie plăcinte,
Iară leneşului celui chiar nimic, să ţie minte.

MUŢI

Dar de ce-a dat pe Brizeis, spune, mamă, îi cu drept?
Să fi fost a mea, mămuţă, eu cu toţii dedeam piept.
Ai spus singură că dânsul pe Brizeis o iubea...
Câtu-i lumea şi pământul n-o luau din mâna mea.

ANA

Eu ţi-am spus-o, şi-o spun încă şi ţi-oi spune vreme multă
Cum că omul cel de treabă urmă mintea ş-o ascultă,
Judecă întotdeuna, nu se îndărătniceşte...

MUŢI

Minte, minte! să i-o deie dacă-atâta o iubeşte...

BIBI

„Judecata totdeuna decât dragostea-i mai sus:"
Ast-ai zis-o mai deunăzi... vezi, ţin minte ce mi-ai spus.

ANA

(o sărută); Draga mamei... Eşti de treabă... şi înveţi aşa frumos!
Nu ca cela, ca jupânul îndărătnic şi lenos.

MUŢI

Spune, mamă, câte-i spune şi eu totuşi ţi-oi răspunde:
Mintea, nu zic ba, frumoasă-i numai că eu nu ştiu unde-i.
Dară vezi tu, mămucuţă, eu vin iar la vorba mea:
De eram Achil, pe Brizeis nimeni nu mi-o mai lua.

ANA

(ameninţând): Mimi!

MUŢI

Mânie-te, mamă, zi ce-i vrea... zi la femeie
Nu numai plăcinte, dară, nici mâncare să nu-mi deie
Şi să mor de foame, totuşi, de-ar veni vro unu-aice
Să te ia cu sila... iară mintea ceea de mi-ar zice
Dă-o, dă-o pe mamaia... nu te dau să ştiu că mor.

ANA

(îl bate pe obraz): Îndărătnicule!

MUŢI

Vezi tu, pentru tine, un odor,
Dau război cu toată lumea ca Bogdan-vodă cel chior.

ANA

Aide, mergi, iubire chioară, mergi la Maria, dă-mi pace.
Astăzi încă treacă-meargă! Dar alt'dată nu mai face.

MUŢI

Nu mă duc...

ANA

Nu vrei plăcinte?

MUŢI

Nu acum, să-ţi spun ceva...
Da' aşa-i că nu te superi?... Zi că nu te-i supăra.

ANA

Spune, de!...

MUŢI

Cum aş începe... Doamne? Doamne-ah, mămucuţă,
Tare eşti tu frumuşică, nu ştiu cum, şi eşti drăguţă
Decât cum nu se mai poate, cum nu e altă mămiţă...

ANA

Ce vrei, Mimi, spune-odată...

MUŢI

Să spun? Da? Dă-mi o guriţă.

ANA

Atât?

MUŢI

Da. Şi încă una, şi-ncă una, nu ştiu cum
Da-mi eşti dragă fără samă...

ANA

Haide, Mimi. Pleac-acum,
Dă-ne pace...

MUŢI

Tu nu crede că-s aşa de rău copil,
Ştiu poveste mai frumoasă decât cea a lui Achil,
Eu ştiu una de la moşu: a pădurilor poveste
Şi frumoasă, şi frumoasă, cum n-au fost şi nu mai este.

ANA

Aşadar, moşu Teodor; spune-o, spune, dragul meu.

MUŢI

Ceva nou, n-ai auzit-o pân-acuma, numai eu.

ANA

Aide, Mimi, mergi acuma... să veniţi când v-oi chema.

MĂTUŞA

Mie nu-mi dai o guriţă?

MUŢI

Nu-mi eşti dragă ca mama...

IV

— Ce copil vioi e Mimi, ce drăguţu-i...

— Mătuşică,
E-ndărătnic, fără minte, tocmai d-asta îmi e frică.
De n-ar fi ca al tău tată, care — Dumnezeu să-l ierte —
Mi-a făcut viaţa amară cu-ndărătnicele-i certe...

— Ce cuminte este Bibi...

Da cuminte! ca şi tine.
Ca şi tată-său maiorul... Ţine minte foarte bine
Tot ce-i spuneţi...

— C-ar aduce aşa mult cu dânsul? Nu,
Nu găsesc asemănare aşa mare.

— Da, da! Vezi tu,
Nu îi seamănă-n afară. Înlăuntru. Numai minte-i.
Nu vezi tu cum momiţica repetează la cuvinte
Ce le-aude de la dânsul, de la tine: „Mai prejos
E iubirea decât mintea..." Izbutit-ai ca pe dos
Să o creşti, nepoată dragă...

— Iară vii la vorba veche.
Şi de ce nu? Să ştiu, dragă, că-i surzi de o ureche,
Totuşi cred de datorie, ca să-ţi spun a mea părere,
Căci te văd de mult schimbată...
Mai cu samă — o plăcere —
De-o bucat- de vreme-ncoace... de când fuşi la Bucureşti...
Cât erai tu de cuminte, azi pe zece părţi tu eşti.
Cine ştii cu cine-acolo tu te vei fi întâlnit,
Ce desemnuri înţelepte cu-nvăţaţii ai croit,
Mai ales cu al tău frate, prea iubitul meu nepot,
Dar destul că de atunce a pricepe nu te pot.
Şi destul că pot prepune, că nepotul meu stricat
În aceste conferenţe rolu-ntâi l-a fi jucat...

— Drept c-aşa-i, dar numa-n jocul rezonabil ce-am avut;
Rolu-ntâi îl joacă altul.
Altul? Poate c-am ştiut.
Jocul vostru rezonabil să nu iasă, de, cumva
Joc copilăresc şi ţie şi la altul careva.
Bine-mi pare cum că vorba chiar la asta ai adus.
Căci şi eu păstrez o taină cam demult şi ţi-am mai spus
C-atingând pe mai mulţi oameni n-am putut-o da pe faţă.
Dar cum tu ai apucat-o mă scuteşte de prefaţă.
Un secret? Însă secretul eu demult l-am priceput.
Cum? ai observat?

Da, doară nu mă crezi că sunt de lut.

Deci te rog, fii aşa bună, nu lăsa să mai aştept
Şi să văd de au pătruns-o taina ochiu-mi înţelept.
Aşadar, fără prefaţă, spune-mi iute...

Mă mărit.

Te măriţi, mă rog, cu cine, draga mea?

Ai auzit,

Cred, de d. Stelineanu?

Căpitan d-infanterie...

Aşa; unchiu-său...

Ministrul! Bine, fată, ce ţi-i ţie...

Doamne, iartă-mă! Dar bine, serios vorbeşti tu, fată?
Nu zic... înţeleg prea bine cum îi treaba asta toată.
Ai avut proces la curte, petiţiuni ai scris ades
Într-un stil plin de sentenţe, prea cuminte şi ales
Şi bătrâna Escelenţă s-a-ndrăgit de-al tău condei,
Iară frate-tău, ce-n mintea ta a pus atât temei,
I-au şi spus desigur cum că tu eşti văduvă şi bine
Ţi-ar părea ca escelenţa să te ieie chiar pe tine.
Până astăzi nu ţi-am spus-o, căci i-am fost făgăduit
Şi frăţine-meu şi altui să ţin lucrul tăinuit.
Şi când vine Escelenţa?

Astăzi vine, înspre sară.

Potrivite sunt acestea? Bine faci tu? Bine dară.
Să-ţi spun, dragă mătuşică. Când întâi m-am măritat,
Am făcut-o din iubire. Bine oare mi-a îmblat?
Şi maiorul se-nsurase din iubire-ntâia dată.
Cum i-a mers lui poate bine... aşa-i lumea asta toată
Şi fiindcă am nevoie de un sprijin, de-un azil
Şi fiindcă n-am pe nimeni decât numai pe copil,
Mă mărit, să pot cu tine a trăi în Bucureşti
Şi să-mi cresc copilul bine.

Altfel nu-ţi închipuieşti

Cum că poate fi. Ascultă, dar maiorul ce va zice?
El? Dar bine, ce-i cu dânsul? El rămâne tot aice.
Iară vii la vorba veche?

Viu şi voi veni, vezi bine.

Tu-l iubeşti, el te iubeşte, ce-o să facă fără tine?

Doamne, Doamne, mătuşică, hai să zicem că-l iubesc.
Nu ţi-am spus că din iubire nu mă mai căsătoresc?
Judecata, mătuşică, judecata este tot.
Hotărât-o-am odată, d-a mă-ntoarce nu mai pot.
Câte-am tras în astă lume nu voiesc să le mai trag,
La iubire nu mai caut, fie-mi orişicât de drag.
Dară nu-l iubesc... În urmă şi maioru-i juruit
Cum că de a doua oară nu se-nsoară din iubit.
Lasă-mă cu juruinţă, judecată, hotărâre,
Căci acestea nu-s nimică contra gingaşei iubire.

Voi, în crudă tinereţă, amândoi nenorociţi,
Voi cu inimi simţitoare, ce atât vă potriviţi,
Amândoi amici cu codrii nebunii v-aţi pus în cap
Încât ochii-a vă deschide eu, mătuşa, nu am cap.
Dară fost-au din iubire cea dentâi căsătorie?

Înclinare, simpatie — mai ştiu ce-a vrut să fie? —
Dar destul c-acea simţire voi amor o botezarăţi
Şi să vă feriţi de dânsul de a pururi vă jurarăţi.
Eu am visat, nepoţică, multe şi mai multe poate
Decât tine, decât dânsul, dară vezi cu-aceste toate
Eu îţi spun că acel tânăr, ce-n junie mi-a jurat
Un amor fără de capăt, jurământul n-au călcat
Şi atuncea când bătrânul pe vecie-au adormit,
Eu numai ştiam în mine cât de mult m-au fost iubit.
O escepţie, mătuşă...

O escepţie? Dar voi
Poate nu sunteţi tot astfel, tot escepţii amândoi?
Raţiune întrupată, tu... Ascultă, fată hăi,
Ce sunteţi copii... Sau altfel; fiţi copii însă nu răi,
Nu copilăroşi, nu astfel, urmaţi inimelor voastre:

Numai inima-i izvorul fericirii vieţii noastre.
Lasă inima, mătuşă... Cum gândeşti să mă abaţi
De l-a mea făgăduinţă?

Bine, fată, nu vă daţi,

Dar ţi-oi spune încă una... Escelenţa e bătrână
Şi e plină de podagră, îmblă tot cu cârja-n mână.

1879

TE-AR MAI PUTEA INTERESA