Mihai Eminescu

Misterele nopţii

Cînd din stele auroase
Noaptea vine-ncetişor,
Cu-a ei umbre suspinînde,
Cu-a ei silfe şopotinde,
Cu-a ei vise de amor;

Cîte inimi în plăcere
Îi resaltă uşurel!
Dar pe cîte dureroase
Cîntu-i mistic le apasă,
Cîntu-i blînd, încetinel.

Două umbre, albicioase
Ca şi fulgii de ninsori,
Razele din alba lună
Mi le torc, mi le-mpreună
Pentru-ntregul viitor;

Iar doi îngeri cîntă-n plîngeri,
Plîng în noapte dureros,
Şi se sting ca două stele,
Care-n nuntă, uşurele,
Se cunun căzînde jos.

Într-un cuib de turturele
Ca şi fluturii de-uşor
Saltă Eros nebuneşte,
Îl desmiardă, l-încălzeşte
Cu un vis de tainic dor;

Iar în norul de profume
Două suflete de flori
Le desparte-al nopţii mire
Cu fantastica-i şoptire,
Le resfiră, pînă mor.

Cînd pe stele aurie
Noaptea doarme uşurel,
Cîte inime rîzînde,
Dar pe cîte suspinînde
Le delasă-ncetinel!

Dar aşa ne e destinul,
Vitreg prea adeseori,
Unui lumea i-acordează,
Iar pe altul îl botează
Cu-a lui rouă de plînsori.