Ştiri şi informaţii din toată lumea
    Editura Global Info / Literatură

    Mihai Eminescu

    Mortua est!

    Făclie de veghe pe umezi morminte,
    Un sunet de clopot în orele sfinte,
    Un vis ce îşi moaie aripa-n amar,
    Astfel ai trecut de al lumii hotar.

    Trecut-ai când ceru-i câmpie senină,
    Cu râuri de lapte şi flori de lumină,
    Când norii cei negri par sombre palate,
    De luna regină pe rând vizitate.

    Te văd ca o umbră de-argint strălucită,
    Cu-aripi ridicate la ceruri pornită,
    Suind, palid suflet, a norilor schele,
    Prin ploaia de raze, ninsoare de stele.

    O rază te-nalţă, un cântec te duce,
    Cu braţele albe pe piept puse cruce,
    Când torsul s-aude l-al vrăjilor caier
    Argint e pe ape şi aur în aer.

    Văd sufletu-ţi candid prin spaţiu cum trece;
    Privesc apoi lutul rămas... alb şi rece,
    Cu haina lui lungă culcat în sicriu,
    Privesc la surâsu-ţi rămas încă viu —

    Şi-ntreb al meu suflet rănit de-ndoială,
    De ce-ai murit, înger cu faţa cea pală,
    Au nu ai fost jună, n-ai fost tu frumoasă?
    Te-ai dus spre a stinge o stea radioasă?

    Dar poate acolo să fie castele
    Cu arcuri de aur zidite din stele,
    Cu râuri de foc şi cu poduri de-argint,
    Cu ţărmuri de smirnă, cu flori care cânt;

    Să treci tu prin ele, o sfântă regină,
    Cu păr lung de raze, cu ochi de lumină,
    În haină albastră stropită cu aur,
    Pe fruntea ta pală cunună de laur.

    O, moartea e-un chaos, o mare de stele,
    Când viaţa-i o baltă de vise rebele;
    O, moartea-i un secol cu sori înflorit,
    Când viaţa-i un basmu pustiu şi urât. —

    Dar poate... o ! capu-mi pustiu cu furtune,
    Gândirile-mi rele sugrum' cele bune...
    Când sorii se sting şi când stelele pică,
    Îmi vine a crede că toate-s nimică .

    Se poate ca bolta de sus să se spargă,
    Să cadă nimicul cu noaptea lui largă,
    Să văd cerul negru că lumile-şi cerne
    Ca prăzi trecătoare a morţii eterne ...

    Ş-atunci de-ai fi astfel... atunci în vecie
    Suflarea ta caldă ea n-o să învie,
    Atunci graiu-ţi dulce în veci este mut...
    Atunci acest înger n-a fost decât lut.

    Şi totuşi, ţărână frumoasă şi moartă,
    De racla ta razim eu harfa mea spartă
    Şi moartea ta n-o plâng, ci mai fericesc
    O rază fugită din chaos lumesc.

    Ş-apoi... cine ştie de este mai bine
    A fi sau a nu fi... dar ştie oricine
    Că ceea ce nu e, nu simte dureri,
    Şi multe dureri-s, puţine plăceri.

    A fi? Nebunie şi tristă şi goală;
    Urechea te minte şi ochiul te-nşală ;
    Ce-un secol ne zice, ceilalţi o deszic.
    Decât un vis sarbăd, mai bine nimic.

    Văd vise-ntrupate gonind după vise,
    Pân' dau în morminte ce-aşteaptă deschise,
    Şi nu ştiu gândirea-mi în ce să o stâng
    Să râd ca nebunii? Să-i blestem? Să-i plâng?

    La ce?... Oare totul nu e nebunie?
    Au moartea ta, înger, de ce fu să fie?
    Au e sens în lume? Tu chip zâmbitor,
    Trăit-ai anume ca astfel să mori?
    De e sens într-asta, e-ntors şi ateu,
    Pe palida-ţi frunte nu-i scris Dumnezeu.




    TE-AR MAI PUTEA INTERESA