Mihai Eminescu

Muşat şi ursitorile

Sub vântul rece-al amorţitei ierne
Îşi pleacă codrul crengile-ncărcate;
Sub alba-i haină câmpul se aşterne,

Cu stele dulci e bolta presărată;
Din fundul lumii, ce se pierde-n zare,
Prin rumeni aburi luna se arată

Iar din bordei ce sta lângă cărare,
Prin ochiul prins unei fereşti rotunde
Se-aude plâns, se vede luminare

Şi în căldura locuinţei scunde
O mamă mişc-un leagăn cu piciorul
Şi la scânciri c-un cântec ea răspunde.

Şi-au adormit încet, încet feciorul,
— Sub a lui leagăn a împins o piatră —
Gândirea ei spre viitor ia zborul.

Mai licuresc cărbuni colo pe vatră,
Ea cade-ncet pe-a scaunului spate,
Din codri lupii urlă, cânii latră.

Ea doarme-adânc cu braţe-n jos lăsate,
Dară prin somn stă ţintă să privească:
Un mândru vis în sufletu-i străbate.

Da, când a fost copilul să se nască,
Opri Orion ale sale pasuri
Ca soarta-n lume el să i-o croiască.

Jur-împrejur se auziră glasuri
Şi s-au oprit Neptun din drumu-i sferic,
Muţit-au limba de l-a vremii ceasuri.

Şoptind uşor treceau cu pas feeric
Pe lângă leagăn dând mereu ocoale:
Trei umbre albe ies din întuneric,

La cer ridică braţele lor goale,
Uşoare — parc-ar fi de vânt plutite,
Descânt copilu-n somn să nu se scoale.

Sunt ursitori cari din cer sosite
Revars-asupra-i zarea aurorii,
Cu câte daruri lui i-au fost menite.

I-aduc comori, viaţă lungă, glorii,
Deasupra lui revarsă raze slabe,
Din ochii lor, adânc-adormitorii.

Pe părul lor — mărgăritare-n boabe —
Bălai şi moale ca şi auru-n spice
Scânteie-n umbră ale lor podoabe.

Copilul doarme, ele fac să pice
Deasupra-i flori, se pleacă să-l menească,
Înconjor leagănul şi-ntâia zice:

— Să fii frumos şi faţa ta lucească,
Precum în cer e numai unul soare,
Un soare fii în lumea pământească.

— Puternic fii — i-a zis cea următoare;
Şi biruind vei merge înainte,
Să-ţi fie viaţa-n veci strălucitoare.

A treia zise tainic: — Fii cuminte,
Pătrunzător ca şi lumina mare,
Tu să-nţelegi cele lumeşti şi sfinte.

Iar muma lui cu spaimă-n somn tresare,
Împreunându-şi mânile-amândouă,
Ea în genunchi se roagă-n gura mare:

— O, ursitori, a căror daruri plouă
Asupra lumii-ntregi, mai staţi o clipă
Şi ascultaţi rugarea spusă vouă.

Nu bunătăţi cari se trec în pripă
Să îi menească sfânta voastră gură,
Nu bunătăţi supuse la risipă.

Puternici, mari, frumoşi atâţia fură,
Înţelepciuni, comori le-aţi dat multora
Şi toate, vai, cu vremea se pierdură.

Lui dăruiţi ce nu aţi dat altora,
Un dar nespus de scump ce n-are nume
Ca să răsar-asupra tuturora...

Atunci la ruga nenţeleptei mume,
Zâna privi adânc şi trist ca s-o priceapă:
— Ştii tu ce dar îi cei şi ştii tu cum e?

Tot ce e om se naşte şi se-ngroapă,
Fie-n colibă, fie-n vechi castele,
Pe culmi de munte ori la mal de apă.

Dar e-mpărat, dar cetitor de stele,
Acelaşi vis îi sună în ureche,
A lor vieţi sunt pururi tot acele.

Pe când sunt tineri se adun pereche,
La joc, la viaţă şi la danţ s-adună,
Bătrâni fiind vorbesc de vremea veche.

Şi lui ursit-am tot o viaţă bună
Şi măsurată pe un pic de vreme,
Să aibă ziua soare, noaptea lună!

Căci de ar fi încoronat de steme
Sau pe pământul gol de şi-ar aşterne,
Tot viaţă şi tot moarte-o să se cheme.

Tu chemi blestemul nenduratei ierne
Pe capul lui cel tânăr, nenţeleapto!
Tu-i ceri durerea unei vieţi eterne.

Da, sus la cer privirea ta îndreapt-o!
Plinită e dorinţa ta nebună.
Şi ziua neagră peste el aşteapt-o.

Căci i s-a dat să simtă-ntotdeuna
Un dor adânc şi îndărătnic foarte
De-o frumuseţe cum nu e nici una

Şi s-o ajungă chiar e dat de soarte,
Căci tinereţă neîmbătrânită
Îi dăruim şi viaţă făr' de moarte.

Dar ne'ntrupat e chipu-acei iubite
Ca şi lumina ce în cer se suie
A unei stele de demult pierite;

El n-a fost când era, el e când nu e.