Editura Global Info / Literatură

Mihai Eminescu

Peste codri sta cetatea...

Peste codri sta cetatea
Stăpânind singurătatea...
Luna plină strălucea,
Ziduri negre poleia
Din nălţimea cea albastră
Bătea tainic la fereastră.
Şi pe negrele zăbrele
Sta Domniţa după ele,
Uitându-se norilor
Calea sburătorilor.
Părul galben, abia creţ,
Peste tâmple sta răzleţ
Şi trecând pe după tâmple
Ca un val de aur împle
Umerele şi spinarea
Şi întreagă arătarea.
Şi e una la părinţi,
Cum e luna printre sfinţi,
Şi-ntre fete tinerele
Ca şi luna printre stele,
Şi e una chiar sub soare,
Cine cată-n ochi-i moare,
Ochi izvoare de lumine,
Cu mâni albe, lungi şi fine
Şi cu degetele trase,
Subţirele, de crăiasă,
Şi buzele subţirele
De-mi zâmbea-ntristat cu ele.

Au mai ştiu povestitorii
Ce sunt, oare, zburătorii?
Vin din rumenirea serii
Şi din fundul sfânt al mării,
Vin din ploaia cea cu soare
Şi din dor de fată mare.
Iară umbra norilor,
Calea zburătorilor,
Căci îi vede
Cine-i crede,
Le năzare
La oricare
L-a chemat din noaptea mare.
De-ndrăgeşte vre o fată,
Ca luceafăr i s-arată,
Dar din nouri se repede
La pământ unde o vede
Şi-n cărare îi răsare
De la creştet la picioare;
Ochii negri-ntunecoşi
I se uită mângâioşi,
În păr negru stele poartă
Dară alba faţă-i moartă,
Ori se face nor de ploaie
Care cade în şiroaie
Şi burează-aşa de lin
Prin perdelele de in;
Şi-n fereastră, ca-ntr-un prag.
Se arată nalt şi drag,
Cu păr lung de aur moale
Şi cu ochii plini de jale.
Trestia l-încununează,
Hainele îi scânteiază,
Haine lungi şi străvezii,
Pare-un mort cu ochii vii.
Astfel ese sburătoriu
Şi din umbră, şi din nori,
Şi din lanuri, şi din luncă,
Şi din stea ce se aruncă,
Şi din tainicul izvor
Care sună-ncetişor,
Şi când luna cea bălaie
Varsă apelor văpaie.
Iese din senin cu ploaie,
Şi din ploaie cu senin,
Şi din lacul cristalin,
Şi din ceruri, şi din mare,
Şi din dor de fată mare.
A lui suflet e-o scânteie
Din luciri de curcubeie,
Din dragoste de femeie;
A lui glas la miez de noapte
E ca muzica de şoapte,
Când se clatin rămurele
Şi suspină păsărele.
Şi cum sta Domniţa dusă
Şi pe gânduri multe pusă,
Teiul nalt crescut sub geamuri
I-au întins vro două ramuri
Încărcate -nfloritoare,
Şi frumos mirositoare,
Şi aude şopotind
Şi prin frunze ropotind
Ca un glas de copilaş
Ce-o întreabă drăgălaş:
— De ce şezi închisă, fată,
După poarta ferecată,
După zidurile grele,
După negrele zăbrele?
Deschide zăbrelele
Şi priveşte stelele,
Luna plină o priveşte
Cum pe munţi călătoreşte
Şi deschide-mi un oblon
Ca să trec fără de zvon,
Că de noapte îmi e teamă;
Toate umbrele mă cheamă,
Tricolici mă prigonesc,
Iar babele mă vrăjesc
Cu flori roşie de mac,
Cu oscior de liliac,
Ca să nu mă dau de leac.
Nu auzi cum zbor prin ramuri,
Ţip în horn şi bat în geamuri?
Nu sunt tânăr fără minte,
Prins de dulcele-ţi cuvinte,
Nu curtean înfumurat,
Nici oştean împlătoşat,
Ci eu sunt
Sburător
Ca un vânt
De uşor,
Mă anin
De un ram
Şi suspin
Lângă geam,
Ca-n sălaş
Tremurând
Să mă laşi
Mai curând.

Căci sunt slab de-mi plângi de milă,
Orb ca visul de copilă;
Sunt ca vânt de primăvară,
Ca amurgul cel de vară;
Din picioare pân' la cap
Într-un cuib pot să încap,
Iar în cuib de turturele
Dorm alăturea de ele.
Iarna vin gonit de fulgi,
Ce m-acopăr ca un giulgi,
Şi când voi spuneţi poveşti,
Suflu codrul pe fereşti,
Iar la claca cea de furcă
Mâna-mi torturile-ncurcă.
O, deschide-mi un canat
Ca printr-însul să străbat
Să mă iei la tine-n pat
Ca să dorm lâng-al tău sin
Ca un biet copil străin;
Adormit la pieptul gol
Nu mă-ndur să te mai scol;
Sânii albi, două comori
Tare sunt dezmierdători,
Fiind albe şi rătunde,
Inima mi se pătrunde,
Cu guriţa mă adapă
Şi de focul meu mă scapă;
Adormit pe braţul stâng
Nu te teme c-am să plâng,
Teamă n-ai că te-oi trezi,
Că eu pier în zori de zi;
Ci-am să suflu-aşa de cald
În miroase să te scald,
Să-mi vezi faţa de ninsoare
Şi aripele uşoare,
Căci viaţa mea o ţin
Cu miros de flori de crin;
Nu beau apă, ci scântei
Şi miros de flori de tei,
O, primeşte-mă în braţe:
Umbra nopţii mă îngheaţă,
Un strigoi poate în pripă
Să mă prinză de aripă
Să m-ascunză în mormânt
Ca să nu ştiu unde sunt,
Ori de aripi să mă lege
De un clopot fără lege
Şi trăgându-l, sunător,
De izbirea lui să mor,
Căci eu nu sunt vrun fecior
Ca să viu amăgitor,
Ci eu sunt
Sburător
Ca un vânt
De uşor,
Mă anin
De un ram
Şi suspin
Lângă geam,
Ca-n sălaş
Tremurând
Să mă laşi
Mai curând.

Ea-şi netează a ei tâmple
Şi de lacrimi i se împle
Ochii dulci de mângâiere.
Ea suspină fără vrere,
Neştiind încă ce-i cere
Inima cu-a ei durere,
Iar gândirea ei cea dulce
N-o mai lasă să se culce.
Peste vârfuri trece lună,
Tânguios un corn răsună,
Petrecând cu-atâta drag
Toată rariştea de fag.
Mai începe, mai se pierde,
De-i răspunde codrul verde
Fermecat şi îndrăgit
De-acel sunet rătăcit.
Iară inima îi zice:
Ce stai, draga mea, aice,
Scoală-te, supune-te
Valului de sunete,
Ce te trage, plin de jale,
Colo,-n rariştea din vale.
Şi un glas aude, pare,
Ce-o chema în depărtare:
„Mărgărită, Mărgărită,
Cu coroană aurită,
Ah, din valea cea adâncă,
Ca pe-o stea te zăresc încă,
Ca pe-o stea luminătoare
Şi deasupră-mi plutitoare;
Glasul cornului străbate
Dulcea ta singurătate;
O, te pleacă plângerilor,
Tu, crăiasa îngerilor,
Lasă zidurile tale
Vino-n vale, vino-n vale!
O, auzi sunând
Pe cărare corn,
Căci spre tine blând
Îl întorn.

Mărgărită, Mărgărită,
Cu coroana aurită,
Glasul cornului străbate
Neagra ta singurătate,
Valului de sunete,
Draga mea, supune-te,
Lasă zidurile tale,
Vino-n vale, vino-n vale!"

TE-AR MAI PUTEA INTERESA