Mihai Eminescu

Şi oare tot n-aţi înţeles...

(variantă)

Şi oare tot n-aţi înţeles
Cum nu mi-i lumea dragă,
Când cu nimic nu m-am ales
Din viaţa mea întreagă.

Când al meu cuget mistuit
De-o stranie părere
A fost un lung, necontenit
Prilej pentru durere.

Şi a păstrat în fundul său
Ca în cenuşa rece
Taina părerilor de rău
După un vis ce trece.

Ca un luceafăr răsărit
Din liniştea uitării
Dând orizon nemărginit
Singurătăţii mării,

Nainte de-a luci deplin
Menit îi pare stinsul,
Iar ale apei valuri vin
Călătorind spre dânsul.

Şi totuşi va luci în veci
Aprins de zeul Amor
Şi ale sale raze reci
Pe frunte lumina-m-or.

În urma lui un dor nespus
S-alerg o să m-alunge,
Deşi se nalţă tot mai sus
Ca să nu-l pot ajunge.

Va rămânea necunoscut,
Va stăpâni departe,
Cum stăpâneşte pe trecut
Întins, eterna moarte.

Căci stăpâneşte tot ce-a fost
Şi tot ce o să vie
Şi câte nu avură rost
Şi nu au fost să fie.

Câte iubiri fără-nţeles,
Câte-nţelepte-asemeni,
Câte cu moartea s-au ales
A fi surori de gemeni.

Câte amoruri se jurau
Să ţie pe toţi vecii,
Pe când de flori se scuturau
Alături liliecii,

Şi-au prefăcut pe-acest pământ
A noastre vieţi în stepe
Şi ne-au pătruns de-un farmec sfânt
Ce nu-l putem pricepe.

Dar cine e veţi întreba,
Nebună şi infamă:
Nici voi să ştiu cărarea sa
Şi nici chiar cum o cheamă.

Ea sufletul mi-au mistuit
C-o stranie părere
Din viaţa mea, necontenit
Prilej pentru durere.