Mihai Eminescu

Terţine

Tinzându-ţi mâna o priveai cuminte,
Mişcai zâmbind a tale roşii buze,
Şoptind încet, ca-n vis, la dulci cuvinte.

Urechea mea pândea să le auză
— Abia-nţelese, pline de-nţeles —
Cum ascultau poeţii vechi de muză.

Şi-n ochii tăi citeam atât eres,
Atâta dulce-a patimei durere,
Că-n al meu suflet toat-o am cules.

A vorbei tale lamură de miere,
Al gândurilor visătorul haos,
Al tău surâs precum ş-a ta tăcere

Şi chipul tău în voluptos repaos.
Pătruns-au toate limpede-n cântare-mi,
Când al tău suflet mie l-ai adaos.

Stăpână eşti pe gându-mi şi suflare-mi
Şi-acesta cânt, ce gat-acum vedemu-l,
Tu poţi să-l ţii şi numai tu să-l sfaremi.

De-ngădui tu ca eu să-nchin poemul,
Precum viaţa mea ţi-am închinat-o,
Dispreţui hula orişicărui emul:

Primeşte-l dar c-un zâmbet — adorato!