Ştiri şi informaţii din toată lumea
    Editura Global Info / Literatură

    Mihai Eminescu

    Un roman

    În van oglinzi frumoase şi florile-împlu sala
    C-un aer plin de miros, molatec, de argint
    În sufletu-unui tânăr e noapte şi răceală
    Lumini până în gându-i cel negru nu se-ntind.

    În van tineri d-o vârstă ciocnesc vesel păhare
    Şi l-ale lor petreceri pre dânsul îl invit;
    Ei nu vor să-nţeleagă zimbirile-i amare,
    Dup-o perdea s-ascunde în versuri adâncit.

    Au unde merge-n gându-i?... În valea lui natală
    În codrii plini de umbră, pin râpe ce s-afund
    Unde izvoarele-albe murmure dulci esală
    Şi scapăr argintoase lovindu-se de prund.

    Ar vrea ca să revadă colibele de paie
    Dormind cuiburi de vultur pe stânci, ce se prăval,
    Când luna pintre nouri, regina cea bălaie,
    Se ridica pin codrii din fruntea unui deal.

    Să aib-ar vrea colibă de trestii mititică,
    În ea un pat de scânduri, muşchi verde drept covor,
    Din pragu-i să se uite la munte cum s-ardică
    Cu fruntea lui cea stearpă vârându-se în nori…

    Ar vrea să rătăcească câmpii înfloritoare,
    Unde ale lui zile din raze le-a ţesut,
    Unde-nvăţa din râuri murmurul de-ncântare
    Şi pricepea din codri misterul lor tăcut.

    O babă, ce atâtea poveşti, ştia cât fuse
    Tovarăşă în viaţă-i, pe el l-a învăţat
    Să tâlcuiască graiul ş-a păsărilor spuse
    Şi murmura cuminte a râului curat.

    În curgerea de ape, pe-a frunzelor sunare,
    În dulcile-nmiitul al păsărilor grai,
    În murmurul de viespii, ce-n mii de chilioare
    Zidesc o monâstire de ceară pentru trai.

    De spânzură pin ramuri de sălcii argintoase
    O-mpărăţie-ntreagă-ntr-un cuib legănător; —
    A firii dulce limbă, de el era-nţeleasă
    Şi îl umplea de cântec, cum îl umplea de dor.

    Visa copilul... Fruntea-i de-o stâncă rezimată,
    Privea uimit în râul ce spumega amar
    Şi asvârlea vre-o piatră în apa-nvolburată…
    Râdea, cânta degeaba — plângea chiar în zădar.

    Vedea în zarea văii nuci mari cu frunza lată
    Ş-o lume de flori albe pe şiruri de cireşi,
    Şi iarba de pe pajişti e moale-amestecată
    Cu flori glabene ş-albe, p-ici colo de măcieşi.

    Pelinii suri c-argintul cu dulcile miroase
    Împlu adormitoare tot aerul cel cald,
    Vişini-s cu crengi grele de boabe-ntunecoase,
    Lanul călătoreşte cu valuri de smarald.

    A ierburilor spice stau sure-verzi în soare,
    Crescute-ajung la brâul unei copile. Lin
    Pin iarba mare trece, ş-aminte luătoare
    Pliveşte flori de aur şi fire de pelin.

    Cunună-şi împleteşte şi-o-ncaieră sălbatec
    În pletele îmflate, în părul încâlcit
    Şi ochi-i râd în capu-i, şi faţa-i jăratec —
    A lanurilor zână cu chip frumos, răstit.

    Ş-apoi în codru trece şi cântă doina dragă
    Sălbatec este glasu-i, răstit, copilăros,
    El sună-n codrul verde, în lumea lui întreagă
    Albele ei picioare îndoaie flori pe jos.

    Ah! de aş fi — ea strigă — o pasăre măiastră
    Cu penele de aur, ca păsările-n rai,
    La Sânta Joi m-aş duce ş-aş bate în fereastră
    Cu ciocul — şi i-aş zice cu rugătorul grai:

    Să-mi dea un măr, în care închis să fie-o lume,
    Palat de-argint în lunci şi-n codri înfundat,
    Ş-un Făt-Frumos de mire, înalt, cu dulce nume,
    Din sânge şi din lapte ficior de împărat…

    Ea cântă şi pocneşte în crengi c-o vargă lungă; —
    O ploaie de flori albe se scutură pe ea,
    Un flutur roş şi vânăt se-nalţă, ea-l alungă;
    De pasu-i crengi se-ndoaie şi glasu-i răsuna...

    Apoi şi-aduse aminte — era o zi frumoasă…
    El s-a trezit în luncă sub ochii ei de foc,
    Ea păru-şi dă-ntr-o parte din faţa ruşinoasă,
    Îşi pleca ochii timizi, şi el a stat pe loc.

    Ce s-a-ntâmplat de-atuncea nu vrea să ţie minte.
    Destul că nu mai este — şi chipul ei cel blând,
    Surisul ei cel timid şi ochiul ei cuminte
    Sunt duse fără urmă de pe acest pământ.

    S-a stins. De-aceea însă el ar vrea înc-odată
    Să vadă lunca verde, valea pierdută-n flori
    Unde ades de braţu-i în noaptea înstelată
    Şedea pe stânca stearpă spuindu-i ghicitori…

    Da, ghicitori... enigme! Ah, ce ştia pe-atunce
    De-a vieţii grea enigmă, de anii furtunoşi?
    În lacu-adânc şi neted din mijlocu-unei lunce
    El vedea zine albe cu părul de-aur roş.

    Şi trestia cea naltă de vuia-n vânt mai tare
    El asculta la glasu-i ca nişte basme dulci
    Când raţele sălbatice încreţeau apa clară
    Scăldându-se pin papuri cu ciucalăi de fulgi.

    .........................................................

    Trecură ani. E noapte. În camera bogată
    Pe-un pat alb ca zăpada un înger sta măreţ,
    O candelă de aur c-un punct de foc arată
    Pin luminoasa umbră tablouri pe păreţi.

    Culcată jumătate copila cu tristeţă
    Zâmbeşte. Plete lunge pe umerii-i cobor
    Şi cad pe albe perini. Iar buzele ei creţe
    Arată nu amorul, ci setea de amor.

    Ochii-i mari iar faţa-i de-acea albeaţă sură,
    Brumată ca lucirea unui mărgăritar,
    Pe braţe de zapadă, pe sinii albi ce fură
    A candelei lumină mai rar… şi tot mai rar..

    Picioarele ei mice ating covorul moale
    Şi chinuie papucii de-atlas cari stau jos.
    L-a patului ei mărgini, cu fruntea-n a ei poale
    E în genunche dânsul... se uită-ntunecos.

    Sub umeri-unei-feţe, ca marmura de rece
    Sunt umbrele-ntristării adânci ce-arată slab.
    În ochii mari şi negri o îndoială trece
    Ce fulgerează-n taină spre-a se ascunde-n grab'.

    Şi mâna-i tremurândă boţeşte învoluntară
    Gazu-argintos din haina, din creţi ce se deşir',
    În jurul gurei sale e o trăsură-amară
    Şi o zimbire crudă pe buzele-i subţiri.

    — Nu te iubesc? zici crudo — ce zici îţi pare-o şagă...
    Nu te iubesc atâta cât ştiu ca să iubesc,
    Să storc din oceane amărăciunea-ntreagă
    Şi într-o picătură s-o beau... să nebunesc?

    O vrei?... A crea unul din visurile tale
    Aş trebui să fiu eu de trei ori Dumnezeu,
    Şi-n clipa mea — ce secoli ai veciniciei sale
    Abia putur-a face — aceea să fac eu.

    Nisipul din pustie pot să-l arunc c-o mână
    În cer şi dânsul negru deşert să fie iar?
    Ca sus pământ să fie întins fără lumină
    Şi ale lui întinderi, cu gândul meu să le-ar.

    Iar jos să cobor mândru a cerului grădină,
    Cu sori nălţaţi pe lugeri, cu lune-n crenge verzi;
    Iar tu să treci — un înger — încinsă cu lumină
    Şi în a ta privire eu minţile să-mi pierz.

    Şi tu când apărea-vei ziua să pară noapte,
    Astfel de strălucită să fie faţa ta,
    Încet numai pâraie să se uimească-n şoapte
    Din crengi de arbori mândri să cadă rodii coapte
    Şi pasul tău să calce pe un covor de nea,

    De ai dori în gându-ţi tu un palat de gheaţă
    Să se coboare Nordul cu munţi-i plutitori
    Şi vânturi uriaşe cu lungile lor braţe
    Să suie stânci pe stânce... ş-un munte să înhaţe
    Cu codri-i să-l aşeze drept cupolă din nori…

    Şi de-ai muri, iubito — căci contra morţii n-are
    Nici Dumnezeu putere... atuncea cu amar
    Aş stinge c-o gândire sistemele solare,
    Aş grămădi din ele o piramidă mare,
    Puind în ea a vieţi-mi frumos mărgăritar:

    Figura-ţi de minune. — Şi-n noaptea cea pustie
    În caos fără stele, în vecinicul nimic
    M-aş arunca în doliu să cad o vecinicie,
    Cu viaţa mea, sfărmată de-o lungă nebunie,
    Etern, etern cu doru-mi deşertul să-l despic.

    Şi dacă vreodată lumea dezlănţuită
    Ar reintra în viaţă şi-n vechile ei legi,
    Fiinţele ei nouă cu mintea lor uimită
    Cometul să-l privească în calea lui greşită
    Neliniştind în zboru-i veciile întregi.

    Ş-acel comet puternic cu coama lui zburlită,
    Ce exilat din ceruri e prin blestemul său
    Etern-anomalie în lumea liniştită
    Zburând cu-a lui durere, adâncă-neghicită
    Acela să fiu eu! —




    TE-AR MAI PUTEA INTERESA