Editura Global Info / Literatură

Mihail Kogalniceanu

Bătălia de la Războieni şi pricinile ei¹

26 iulie 1476

Una din bătăliile cele mai însemnate din istoria Moldaviei este negreşit lupta eroică de la Războieni, între moldoveni sub Ştefan cel Mare şi între otomani sub padişahul Mohamed II. Doi scriitori au tratat această bătălie, domnul Cantemir şi aga Asachi; însă şi unul şi altul s-au înşelat în mai multe locuri.

Cel dintâi zice că Ştefan cel Mare a domnit de la 1390 până la 1504, adică 114 ani, pretinde că lupta de la Războieni s-a întâmplat la 1390, în vremea împăratului Baiezit I, pe care-l amestecă cu Mohamed II². Dl aga G. Asachi, cunoscând foarte bine anacronismul lui Cantemir, a căutat să-l dezvinovăţească făcând din Baiezet I, dând, cum se vede, toată greşala asupra tipografului, care în loc de II a pus I; însă dumnealui iarăşi au văzut că Baiezit II a venit în Moldavia de abia la anul 1484; şi, dar, d[umnea]lui a scimbat epoha bătăliei şi de la 26 iulie 1476 d[umnea]lui a mutat-o la 26 iulie 1484. D[umnea]lui prin aceasta a amestecat lupta de la Războieni, întâmplată, precum am zis, la 26 iulie 1476, sub povaţa lui Mohamed II, cu o altă campanie turcească făcută de către Baiezet II, la 1484, campanie care s-a mărginit numai în luarea cetăţilor Chilia şi Akermanul. Dar aceste greşeli nu sunt nimică pe lângă altă rătăcire mai mare, în care iarăşi au picat şi domnul Cantemir şi dl aga Gheorghie Asachi. Amândoi pretind, tot cu acele cuvinte, că, după ce Ştefan vodă s-a fost împins de către mumă-sa Elena de dinaintea zidurilor Neamţului, el şi-a ascuns drumul prin căi lăturalnice "şi, a treia zi după bătălie, au ajuns noaptea la satul Negreşti pe râul Almaş. Turcii, după crunta lor biruinţă, se împrăştiesă, parte rămâind la tabără (la Războieni), parte prădând târgurile şi satele de prinpregiur. Atunce Ştefan neaşteptat iese din codruri, face un aşa puternic atac asupra turcilor, încât, fără a le lăsa vreme de a se întruni, îi înfrânge şi-i alungă. Numeroasă mulţime piere de sabie, alta se îneacă în Moldova şi în Siret ş. a."³. Aceste nu s-au întâmplat niciodată. Ştefan vodă o dată s-a luptat cu turcii la Războieni şi atunce a fost biruit. Niciodată n-a mai fost o a doua luptă tot la Războieni. Dacă s-au întâmplat aşa, cum toţi hronicarii ţării şi istoricii străini au păzit tăcerea cea mai absolută asupra a douei lupte de la Războieni, ei care scriu cu atâta amănunt întâia luptă? Cantemir a vrut să facă un roman, dlui aga Asachi, în entuziasmul său pentru principul autor şi în lipsă de acturi mai autentice, l-a copiat întocmai. Suntem siguri că dl Asachi nu ne va lua rău însemnările noastre; după secerători fieştecare are voie de a spicui. Singurul nostru merit este norocita descoperire ce am făcut şi descrierea cadrului întâi din istoria Moldaviei. de mai multe izvoare istorice, care d-sale i-au trecut din vedere. Ajutorat de dânsele, ne vom sili a arăta faptele de la Războieni atât de adevărat, cât cu putinţă; şi aşa îcepem:

Mohamed II, de mai multă vreme avea ochii ţintiţi asupra Moldaviei, a căreia putere din zi în zi creştea prin ostăşeştile talente ale viteazului Ştefan. Prevăzând că acel stat născând va putea să fie o mare stavilă la planurile sale de izbândă, el hotărî să se folosească de prilejul războiului ce era atunce între Moldavia şi Valahia şi, dar, ca aliat al acestuia de pe urmă principat, el porni război asupra ţării noastre. La sfârşitul anului 1474, o sută douăzeci de mii de turci, afară de urdia tătarilor şi de oştile munteneşti, sub povaţa lui Hadim Suleiman paşa, beglerbeg de Rumelia, după mărturisirea domnului de Hammer, cel mai bun general de atunce al Imperiei otomane, intrară pentru întâiaşi dată în Moldavia. Ştefan cel Mare, simţind că nu va putea birui un asemene vrăjmaş înfricoşat decât prin vicleşug, ştiu a trage armia turcească într-o pădure numită de otomani Agajdenici, adică marea pădurilor, pe apa Racovăţul, lângă râul Bârlad. Puterile domnului Moldaviei erau alcătuite numai de patruzeci de mii de oameni, din care cea mai mare parte erau ţărani cu coase şi cu topoare, armele cele mai înfricoşate în mâna poporului, când îi adus în deznădăjduire. Pe lângă aceste patruzeci de mii moldoveni, mai erau încă două mii călăreţi leşi, trimişi într-ajutor de către Cazimir, riga Poloniei, şi cinci mii săcui trimişi asemene de către Mătieş Corvinul, stăpânitorul Ungariei. La 17 ghenarie 1475, pe apa Racovăţului, se dădu o bătălie insemnată. "Ştefan le-au ieşit (turcilor), zice Ureche vornicul, înainte, din sus de Vaslui, la Podul Înalt; pe care i-au biruit Ştefan vodă nu aşa cu vitejia cum cu meşterşugul, că întâi au fost învăţat de au fost pârjolit iarba peste tot locul de au slăbit caii turcilor cei gingaşi, şi apoi, agiutând şi puterea cea dumnezăiască, cum să vrea tocmi voia lui Dumnăzău cu a oamenilor; aşea i-au cuprins pe turci o negură cât nu se vedea unul cu altul, şi Ştefan-vodă tocmise puţinei oameni, despre lunca Bârladului, ca să-i amăgească cu bucine şi cu trâmbiţă dând semne de război. Atuncea oastea turcească, întorcându-se la glasul bucinilor, împiedicându-i şi apa şi lunca, şi acoperindu-i şi negura, tăia şi sfărâma lunca să treacă la glasul bucinilor; iar din dos i-au lovit Ştefan vodă cu oaste tocmită, în 17 zile a lui ghenari, unde nici era loc de a-şi tocmirea oaste, nice de a să îndereptarea; ce aşea ei în de sine tăindu-să, mulţi au pierit, şi mulţi prinsără vii pedestrimea, ce şi pe aceia pe toţi i-au tăiet, unde mulţi paşi şi sangiagi au pierit şi pe feciorul lui Isac paşa, după ce l-au prins viu, l-au slobozit, şi puşcile le-au dobândit şi steaguri mai mult de o sută au luat. Dacă i-au bătut pe turci, au luat în gios de la Podul Înalt pen pădure şi au ieşit unde purceade apa Smilii, în ţinutul Tutovei; în legea lor au dat laudă lui Dumnezeu că s-au văzut ieşiţi la lume. Iară Ştefan vodă pornitu-s-au după dânşii cu moldovenii săi şi acei două mii de leşi şi au gonit pe turci pân' i-au trecut Sireatiul la Inăşăşti, unde să chiamă Vadul Turcilor şi pân' astăzi, şi acolo, diasupra Sireatiului, la movila cea mari a Tecuciului, au odihnit trei zile".

În această campanie, una sută de mii de turci pieriră pe câmpul bătăliei sau în valurile Racovăţului, a Bârladului şi a Dunării. Patru paşi muriră în deznădăjduita luptă, toată tabăra cu bogăţiile sale, cu o sută de steaguri picară în mâinile moldovenilor. Leşele turcilor fură arse şi din oasele lor se făcură mai multe movile, monumenturi trainice de slava şi de vitejia strămoşilor noştri. Strikovski, istoriograf leşesc, spune că trecând prin Moldavia la anul 1575, adică tocmai o sută de ani după bătălia de la Racovăţ, au văzut încă tot locul luptei alb de oase. Pe movilele ce acoperea oasele binecredincioşilor moldoveni, Ştefan a aşezat trei cruci mari de piatră, care se află până astăzi.

Ştefan, recunoscător pentru ajutorul dat de Cazimir, riga Poloniei, îi trimise treizeci şi şase steaguri turceşti, împreună cu patru paşi robi; asămene daruri au trimis şi lui Mătieş Corvinul şi lui Sixt IV, papa Romei, lucru ce ne face să credem că domnul Moldaviei au primit de la înaltul pontif ajutoruri băneşti, pentru ţinerea războiului cu otomanii⁴. La această luptă, Ştefan, care ştia a răsplăti curajul oriunde-l afla, boieri mai multe sute de ţărani, care pe câmpul bătaliei se purtaseră mai bine decât mulţi boieri ruginiţi.

Toate puterile străine se bucurară de biruinţa câştigată de către moldoveni asupra turcilor. Roma serbă în toate bisericile pe Apărătorul Creştinătăţii, nume ce Ştefan îşi câştigase prin neobosita lui sabie. Mătieş Corvinul, în luna lui april 1475, trimise către domnul Moldaviei pe Gaspar de Hatvan, episcop de Stulwaisemburg, poftindu-l ca să urmeze un război început sub auspicii aşa de fericite. Ştefan era silit să-l urmeze şi fără de voia lui, căci Mohamed II, turbat de mânie pentru neştearsa ruşine suferită de armele sale, hotărî o a doua campanie asupra Moldaviei, mult mai înfricoşată decât cea dintâi.

La înştiinţarea pregătirilor ce făcea sultanul, Ştefan trimise un sol către Cazimir, care era atunce, în iulie 1475, la Dieta de Lublin; solul acela era poruncit să facă cunoscut rigăi Poloniei marile pregătiri ce făceau otomanii asupra Moldaviei şi să ceară ajutor. La acea înştiinţare, toată Dieta fu în tulburare; toţi leşii şi litvanii cereau ca riga să pornească îndată război asupra Porţii. "Moldova, ziceau ei, este peretele Poloniei; interesul republicii cere ca să nu suferim ca acea ţară să pice sub jugul turcilor". Toate fură în zadar. Cazimir IV era unul din acei domni carii, slabi şi fără patriotism, aduc mai totdeauna şi pieirea patriei lor şi pieirea lor înşişi. El stătu două săptămâni la îndoială ce trebuia să facă şi, cu toate aceste, curieri peste curieri veneau de la Ştefan, înştiinţând republica în ce primejdie el se afla. Toată Dieta se sculă asupra rigăi. Voievodul de Cracovia, castelanul de Sandomir şi marşalul ţării îi ziseră însuşi: "Neiertata nepăsare a tătâne-tău, a frate-tău şi a ta ne-au adus în slăbiciunea de astăzi. Republica era odată în floare, puternică şi cinstită; astăzi nici străinii, nici aliaţii noştri nu ne bagă în seamă. Provinciile noastre măresc staturile vecinilor noştri, şi noi din zi în zi ne apropiem de pieire"⁵. Toate fură în zadar. Cazimir se mărgini de a trimite către sultanul soli, rugându-l ca să nu lovească pe domnul Moldaviei, care era, după pretenţia leşilor, vasal Poloniei. Dar aceşti soli puseră atâta vreme întru a purcede şi întru lunga lor petrecere în tabia otomană, încât se întoarseră în Polonia de-abia după un an, când toate erau trecute. Mohamed II, fără a băga de samă la propunerile solilor leşeşti, strânsese toate oştile sale; şi cu o flotă de trei sute de vase, care cuprindea patruzeci de mii de luptători, a mers de a pus asedia înaintea cetăţii Caffa, în Crimeea, piaţă de căpetenie pentru negoţul Moldaviei şi a genovezilor. Caffa pică în mâinile otomanilor la 4 iunie 1475⁶. Acest oraş era, cum am zice, o parte a Moldaviei; căci, de la începutul principatului, genovezii, stăpâni ai Caffei, simţiră că nu se vor putea ţine multă vreme în Crimeea, din pricina popoarelor barbare ce-i învecinau. Ei, dar, căutară a se uni cu moldovenii, naţia cea mai puternică şi mai policiată. Alexandru cel Bun fu cel întâi domn care se uni cu genovezii într-un ţel comercial. Moldovenii, care din vremile cele vechi se îndeletniceau cu navigaţia pe râurile plutitoare ale Principatului, pe Dunărea, pe Nistru, privind bunătatea ţărmurilor ce aveau pe Marea Neagră, începură a dura corăbii, dintâi pentru siguranţa porturilor, pe urmă pentru un negoţ întins. Aşadar, prin aliaţia lor cu genovezii, moldovenii în puţină vreme avură o flotă destul de mare şi de puternică ca să se poată întări pe Marea Neagră. Sub Ştefan cel Mare, mai ales, înrâurirea maritimă a Moldaviei fu aşa de mare, încât domnii în titlurile lor se numeau stăpâni ai Mării Negre. Caffa se făcuse întrepozitul comerţului Răsăritului, ce se făcea atunce numai de genovezi şi de moldoveni⁷. Mohamed II judecă, dar, foarte bine, că, luând Caffa, el lovea Moldavia tocmai în inima sa; şi aşa fu, că de atunce noi n-am mai avut, nu o flotă, dar măcar o corabie. După asaltul Caffei, toţi neguţitorii moldoveni ce se aflau în oraş fură ucişi prin porunca sultanului.

Cinci sute tineri nobili genovezi, care se mânau la Constantinopol pe corăbii turceşti spre a fi înrolaţi în şirurile ianicerilor sau spre a sluji la scârnavele desfătări ale seraiului, se răscoliră în drum şi, apucând corăbiile, se traseră în portul Cetăţii Albe, unde fură primiţi foarte bine de pârcălabul moldovenesc. La auzul acelei răscoale a genovezilor şi a bunii priimiri ce li se făcuse de către ocârmuitorul Akermanului, Mohamed II nu-şi mai putu stăpâni mânia. El trimise îndată în Basarabia o parte a armiei sale, care luă prin capitulaţie oraşul ce slujise de azil fugiţilor de la Caffa.

La apropierea armiei turceşti, Ştefan, simţindu-se în neputinţă de a sta împotriva ei, se trăsese înlăuntrul ţării, aşteptând ajutor de la leşi; dar, când văzu că Cazimir făgăduia şi nu ţinea nimică, el merse numai cu puterile sale, luă iarăşi Cetatea Albă şi trase sub ascuţişul sabiei tot garnizonul turcesc. La auzul acestei nouă biruinţe, mânia lui Mohamed II nu mai avu margini. La începutul anului 1476, el chemă la arme toate puterile Europei şi ale Asiei, hotărât ca să sfarme un vrăjmaş ce singur îi arătase că şi otomanii puteau fi biruiţi. În zadar Ştefan ceru încă o dată ajutoruri de la Cazimir. Acest rigă ticăit se mulţumi, ca şi întâia dată, de a trimite pe Martin Vuroţiemovieţki, castelan de Cracovia, sol la sultanul poftindu-l să nu se pornească asupra Moldaviei. Dar solul întâlni în drum toată armia otomană, care şi ajunsese la Varna. Mohamed răspunse la propunerile leahului că cea mai de pe urmă a sa condiţie de pace era ca domnul Moldaviei să se facă birnic Porţii, să deie cetatea Chilia împreună cu tinerii genovezi care scăpase în Akerman. Ştefan împingând aceste condiţii înjositoare, armia otomană nu mai întârzie de a intra în Principat⁸. Iar Cazimir, la auzul că sultanul nu-i primise propunerile de pace, jertfi Moldavia şi înseşi interesurile patriei sale, netrimiţând nici un ajutor lui Ştefan şi poruncind numai ca oştile Podoliei şi a Belţului să stea de strajă la marginea Poloniei⁹.

Mohamed II, ajutat de Radul III, domnul Ţării Munteneşti, nu mai întârzie a trece Dunărea peste cinci poduri. În zadar Ştefan Vodă se nevoi a opri pe turci să treacă acel râu apărător al Moldaviei; toate îi fură cu neputinţă. Puterile otomanilor erau prea mari. Şi, spre mai mare nenorocire, turcii intrau în ţară pe de o parte şi tătarii pe de altă parte. În o asemene grea împrejurare domnul dădu cale deodată turcilor şi se apucă de tătari, pe care, biruindu-i, îi goni până dincolo de Nistru. Ştefan era de socotinţă ca să lovească şi chiar pe sultanul însuşi. Dar boierii chemaţi la sfat, văzând nenumăratele puteri a vrăjmaşilor, au fost de socotinţă ca, deocamdată, să le lase şesul slobod, că doar i-ar putea trage la locuri strâmte, unde să le fie cu neputinţă de a-şi întinde puterile şi, prin urmare, să le fie şi fuga mai grea. Atunce tot şesul fu părăsit; bătrânii, femeile, copiii şi averile cele mai scumpe fură ascunse în cetăţi, în păduri sau în peşterile Carpaţilor. Familia şi muma lui Ştefan vodă, împreună cu cuviosul mitropolit Teoctist şi cu visteria ţării se aşezară în Cetatea Neamţului, apărată de un mare garnizon şi întărită de oameni şi de natură. Iar Voichiţa, doamna lui Ştefan, fata lui Radu III, a unui domn creştin care, prihănind legăturile de prieteşug, de rudenie, de religie, se lupta fără de ruşine în şirurile otomanilor împrotiva ginerelui său şi a unui popor creştin şi tot de un sânge, fu izgonită cu defăimare de către viteazul său soţ şi trimisă lângă apostatul său părinte.

După ce toate s-au fost pus în siguranţie, Ştefan nu mai întârzie de a-şi pune în lucrare planul, unul din cele mai frumoase a geniului său; prin porunca sa, toată Ţara de Jos fu pustiită, grâiele, sămănăturile, iarba fură arse, pentru ca armia vrăjmaşilor într-o ţară îmbelşugată să sufere toate chinurile foametei şi ale lipsei. Pe de altă parte, despărţituri de oşteni moldoveni îi strâmtorau de pe laturi; şi numai în aceste harţaguri otomanii pierdură treizeci de mii de ai lor.

Măcar că armia duşmanilor suferea toate grozăviile războiului, pentru că pe de o parte din zi în zi se împuţina prin lovirile lăturalnice a moldovenilor, iar pe de altă parte lipsea hrana trebuincioasă oamenilor şi cailor, fiindcă toate locurile pe unde trecea erau arse şi pustiite şi că o furtună cumplită împrăştiase pe Marea Neagră toată flota care îi aducea provizii şi muniţii, totuşi Mohamed II, împins de setea răsplătirii, se înainta grabnic înlăuntrul ţării, urmând ţărmurile Siretiului. Aşa el ajunse pe apa Moldaviei, la un loc care pe urmă se numi Valea Albă sau Războienii. Acest loc, aşezat în strâmturi, era foarte nepriincios oastei turceşti, pentru că nu-şi putea întinde numeroasa cavalerie, partea cea mai de căpetenie în armiile otomanilor. Ştefan cel Mare, care de mult aştepta un prilej bun, se folosi de poziţia locurilor şi, la 26 iulie 1476, în zori de zi, începu bătălia de la Războieni, bătălie neuitată de poporul Moldaviei. Înainte de a începe lupta, viteazul domn şi-a pedestrit toată călărimea, ca nimene să nu poată gândi la fugă, şi deodată ca fulgerul ieşi din pădurile dese ce împrejura pe atunce locurile Războienilor. Ianicerii, deprinşi de a lua cu sabia goală poziţiile duşmăneşti şi obicinuiţi la locuri largi, se speriară deodată de focul moldovenilor, care îi ajungea din toate părţile codrului; toţi se aruncară la pământ, nevrând a se supune nicidecum la poruncile căpeteniei lor, segban-başi Mohamed, aga de Trapezunta. Mohamed II, văzând aceste, strigă: "Mişeii, cum au picat de grabă, aşa trebuie să se lupte cineva?" Îşi ia pavăza în mână, dă pinteni calului şi se aruncă cel întâi în codru. Ianicerii, îndemnaţi de pilda sultanului, se scoală de la pământ şi toţi se iau după dânsul. Moldovenii şi turcii îşi sfădesc mai multă vreme cinstea biruinţei. De la răsăritul soarelui şi până în de sară, războiul ţinu neînfrânt de ambe părţile¹⁰. În sfârşit, otomanii, adăugându-se cu oaste proaspătă, au obosit bieţii moldoveni, neavând ajutor de nicăiri; biruinţa îi părăsi. "Moldovenii, zice vornicul Ureche, au picat, nu fieştecum, ce până la moarte se apăra, nice biruiţi din arme, ce stropşiţi de mulţimia turcească; au rămas izbânda la turci, şi atâta de mulţi au pierit, cât s-au nălbit poiana de trupurile celor pieriţi unde au fost războiul; şi mulţi din boiarii cei mari au picat, şi viteajii cei buni au pierit cu totul atunce, şi fu scârbă mare în toată ţara şi tuturor domnilor şi crailor de pinpregiur, dacă au auzit că au căzut moldoveanii sub mâna păgânilor". În zadar Ştefan se aruncă în mijlocul vrăjmaşilor, ca doar ar reîntocmi lupta; el pică de pe cal jos. Boierii, deznădăjduind de biruinţă, se strânseră pimprejurul domnului lor, îi făcură un zid cu piepturile lor şi-l traseră în fugă, fără voia lui.

Ştefan, gonit de turci, numai cu o mică suită, merge toată noaptea; în zori de zi ajunge înaintea Cetăţii Neamţului şi porunceşte ca să i se deschidă porţile. Maică-sa, doamna Elena, la auzul desfacerii moldovenilor, care vestea robia patriei, se înarmează cu un curagiu mai presus de sexul ei, opreşte pe fiul său să intre în cetate şi, înfăţoşindu-se deasupra zidurilor, îi zice aceste cuvinte, neşterse din aducerea-aminte a fieştecărui bun moldovan: "Ce, trebuie să te văd astăzi întors de la război, fără să fii întovărăşit de biruinţă? Pentru întăiaşi dată, fiiule, mi-ai înşelat nădejdile, uitat-ai oare că porţi nume de viteaz? Fugi departe dinaintea me şi să nu te întorci decât biruitor. Mai bine-i să te ştiu mort de mâna duşmanului, decât să văd că ţi se impută drept defăimare că o femeie ţi-a scăpat viaţa".

Aceste cuvinte deşteaptă în inima domnului curajul deznădăjduirii. Întovărăşit de douăsprezece mii moldoveni care mai rămăsese încă de la măcelăria de Războieni, el se întoarce de la cetate mai iute încă decât venise şi aleargă să-şi spele ruşinea¹¹.

Aici începe însă deosebirea noastră. Cantemir şi cu aga Asachi pretind, cum am arătat mai sus, că Ştefan, de la Cetatea Neamţului, s-a dus drept la Războieni, unde găsind pe turci i-a biruit de tot. Toţi istoriografii străini şi hronicarii ţării, adică vornicul Ureche, logofătul Miron şi mai ales hatmanul Ioan Neculce, sunt de o altă socotinţă, mult mai adevărată, de vreme ce se potriveşte şi cu inscripţia de la mănăstirea Războienilor, care se va arăta mai jos.

După mărturisirea tuturor istoricilor, atât străini cât şi pământeni, după fugirea lui Ştefan vodă, "turcii s-au întors spre Suceava şi au ars târgul, şi apoi s-au învârtejit înapoi, prădând şi arzind ţara"¹². Hotinul însuşi fu asediat, dar în zadar; mai multe sate însuşi a Podoliei leşeşti fură arse, fără ca Cazimir să-şi iasă din vinovata sa apatie¹³. După aceea, zice hatmanul Ioan Neculce, care decât toţi hronicarii arată mai cu amănuntul întâmplările venite în urma luptei de la Războieni, "împaratul turcesc au venit cu toată puterea lui la Cetatea Neamţului şi au suit puşcele deasupra unui munte pe dispre Moldova şi au început a bate Cetatea Neamţului foarte tare. Iar pe acea vreme era închis un neamţ în cetate şi văzând că bat cetatea au zis păzitorilor să spuie mumei lui Ştefan să-l sloboadă de la închisoare, de la temniţă, pe dânsul, că el va mântui cetatea de acel greu. Deci slobozindu-l pe acel neamţ de la închisoare, s-au şi apucat de au îndreptat puşcele din cetate asupra turcilor unde sta acolo în munte de avea nevoie cetatea şi au şi lovit în gura unii puşci turceşti de au sfărmat-o şi au început a bate în corturile turcilor, cât şi bindul de la cortul împărătesc l-au sfărmat. Deci n-au mai putut sta turcii întru acel munte, de unde avea cetatea nevoie, ce numai au căutat a se da în lături de la acel loc.

Iar Ştefan vodă, mergând de la Cetatea Neamţului în sus spre Moldova, au mers până la Voroneţ, unde trăia un părinte săhastru, pe nume Daniil, şi bătând Ştefan vodă în uşa săhastrului să se descuie, au răspuns săhastrul să aştepte Ştefan vodă afară, până îşi va istovi ruga. Şi, după ce ş-a istovit ruga, săhastrul a chemat pe Ştefan vodă în chilie, şi s-a ispoveduit Ştefan vodă la dânsul; şi a întrebat Ştefan vodă pe săhastru, ce va mai face, că nu poate să se mai bată cu turcii, închina-va ţara la turci sau ba? Iar săhastrul i-a răspuns să nu se închine, că războiul este al lui¹⁴. Numai, după ce va izbândi, să facă o mănăstire acolo în numele Sfântului Gheorghe, să fie hramul acela. Deci au şi purces Ştefan vodă în sus, pe la Cernăuţi şi pe la Hotin, şi au strâns oaste feluri de feluri de oameni, şi au purces în jos. Iar turcii, înţelegând că va să vie Ştefan vodă cu oaste în jos, au lăsat şi ei Cetatea Neamţului de a o mai bate şi au început a fugi spre Dunăre. Iar Ştefan vodă a început a-i goni în urmă şi a-i bate, până i-a trecut de Dunăre. Şi întorcându-se Ştefan vodă s-a apucat de a făcut mănăstirea Voroneţul şi a pus hramul Sfântul Gheorghe."¹⁵.

Vornicul Ureche, împreună cu Costineştii, asemene zic că, "după poticala lui Ştefan vodă ce au pierdut războiul, de sârg au strâns oaste ce-au putut degrabă, şi s-au dus după turci şi i-au agiuns trecând Dunărea, în vreme de miazăzi, şi, lovindu-i fără veaste, i-au spăriat de au plecat a fugi, lăsând plianul şi tot ce au fost prădat, iară Ştefan vodă le-au luat plianul tot şi s-au întors înapoi cu izbândă".

"În goana turcilor, zice Cantemir, Ştefan câştigă însuşi cortul împărătesc a sultanului şi avu slava să biruiască pe acel împărat care era odinioară groaza lumii, şi acum fusesă prea fericit că putu să scape teafăr la Adrianopol, întovărăşit numai de o mică suită"¹⁶

După desăvârşita fugire a neprietenilor din ţară, Ştefan cel Mare puse să strângă trupurile moldovenilor morţi, în câmpul cinstei pentru patrie şi lege. Oasele lor fură îngropate cu mare pompă în mai multe movile ce se văd şi astăzi. Iar locul unde s-a dat crunta bătălie se numi de atunce Războienii sau Valea Albă, pentru că era înălbit de oasele strămoşilor noştri. Când pacea se aşeză în ţară pentru o mică vreme, Ştefan se folosi de acel scurt repaos spre a zidi în acele locuri mănăstirea Războienii, cu următoarea inscripţie slavonească ce se află deasupra uşii şi pe care noi o alăturăm aice, într-o traducţie românească, făcută de p. Ieromonahul Isaia.

INSCRIPŢIA PIETREI DE LA RĂZBOIENI

"În zilele bine-credinciosului şi de Hristos iubitoriului domn Ioan Ştefan vv, cu mila lui Dumnezeu domn pământului Moldovii, fuiiul lui Bogdan vv, în anul 6984, iar al domniei lui 20 anul curgând, s-au rădicat puternicul Mohamed, împăratul turcesc, cu toate puterile oştilor sale ale Răsăritului; încă şi Basarab vv, chemat fiind la război, au venit cu dânsul cu toate puterile pământului lui. Şi au venit să robească şi să iaie pământul Moldovii şi au ajuns până aice, la locul ce se cheamă Valea Albă, şi noi Ştefan vv, cu fiiul nostru Alexandru, am ieşit înaintea lor aice şi am făcut cu dânşii mare război în luna lui iulie, în 26 de zile. Şi după slobozirea lui Dumnezeu biruiţi au fost creştinii de păgâni şi au căzut aice multă mulţime din ostaşii Moldovii. Atunce au luat şi a tria parte din pământul Moldovii, despre ceea lature¹⁷.

Pentru aceea, bine au voit Ioan Ştefan vv, cu a sa bună vrere, şi au zidit biserica aceasta întru numele arhistratigului Mihail, şi întru rugăciunea lui şi şi a doamnei sale Maria şi fiilor săi Alexandru şi Bogdan, şi întru pomenirea şi pentru sufletele pravoslavnicilor creştini, care aici au pierit. În anul 7004, iar a domniei lui anul 40 curgând, luna lui noiemvrie, în 8 zile".

Aceste au fost împrejurările bătăliei de la Războieni, bătălie cruntă în care a curs sângele cel mai scump al Moldaviei, bătălie neştearsă din aducerea-aminte a românilor. Iar cât pentru campania făcută de Baiazit II, la anul 1484, fiindcă este scrisă pe larg de toţi istoriografii străini şi pământeni, şi că isprăvile ei sunt foarte mici şi cunoscute, apoi nu ne vom întinde şi cu povestirea ei. Datoria noastră a fost să aşezăm bătălia de la Războieni în tot adevărul; aceasta am făcut-o după putinţă, nepuind nimică de la noi şi neprimind decât fapte autentice, însemnate de cei mai vrednici de credinţă istoriografi. Alţii au descris şi vor descrie aceste întâmplări măreţe cu mai multă pompă, cu mai frumoase văpsele; dar nici unul nu ne va întrece în iubirea pentru adevăr.

Septembrie, 1840.

Note

TE-AR MAI PUTEA INTERESA