Editura Global Info / Literatură

Mihail Kogalniceanu

Fiziologia provincialului în Iaşi¹

Dar dintâi să ne înţelegem. Acest titlu de provincial sau ţinutaş este foarte mare; împărăţia lui se întinde, în Moldova, de la barierele Iaşilor, socotind afară de bariere mahalalele Păcurariul, Tătăraşul, o bucată din Sărărie şi partea oraşului zidită pe şesul Bahluiului, şi până la marginile principatului; această împărăţie a provincialului este hotărită la nord prin Bucovina, la sud prin Valahia şi Turcia, la est prin Basarabia şi la vest prin Transilvania; ea cuprinde deci toata populaţia ţării, afară de Iaşi, unde sunt iaşeni, locuitori capitaliei; aşadar cuprinde peste un milion şi o sută de mii de trupuri — nu zic suflete — de toată vrâsta, de toată starea şi de toată mâna, un milion şi o sută de mii de bătrâni, de femei, de copii şi de oameni copţi, care se subtîmpărţesc în oameni cu capital, în lăieşi, în dvorenini mari şi mici, în negustori, în slujitori, în jidani, comisari, săraci, privighetori, surugii, avocaţi, pojarnici, proprietari, ţărani şi cinovnici.

Ar fi un lucru foarte greu pentru noi dacă într-un biet calendar, care trebuie să cuprindă de toate, am vroi să zugrăvim toate aceste varietăţi ale soiului provincial. Departe de noi nebuneasca pretenţie de a ne crede în stare sa arătăm toate aceste nenumărate figuri. Ar fi o sarcină mai presus de puterile noastre şi vrednică de a fi numărată între cele douăsprezece fapte eroice ale voinicului Ercul.

Tot ce putem face este să alegem între o mie — sau mai bine între un milion şi o sută de mii — un tip pe care să-l poată cunoaşte fieştecine şi care să samene cu majoritatea provincialilor pe care fluxul harabagiilor, al căruţelor de ţară sau de poştă în toată ziua îi aduce calzi şi-i trânteşte liop pe paveua Iaşilor, cum zicea prietenul meu Carl Nervil, iarăşi într-o descriere ce face despre provincial — însă despre provincialul evghenist.

Pentru ca să putem ajunge la această alegere şi să putem găsi aşa de bine pe individul nostru, încât oricine să-i poată citi pe frunte cuvântul de provincial, ca un blestem strămoşesc, noi vom începe dintâi a scoate dintre ţinutaşi pe bătrâni, pe copii şi pe dame.

Din categoria bărbaţilor care plutesc pe râul vieţii de la douăzeci şi cinci ani cel puţin şi până la cincizeci de ani cel mult, o analiză adâncă şi făcută cu o scumpătate ne sileşte să tragem un mare număr de oameni carii, la cea întâi vedere, samănă a fi provinciali, dar care în faptă nu sunt nicidecum provinciali.

Aşa ţinutaşul, fie din Ţara de Sus, fie din Ţara de Jos, care a fost în Iaşi de douăsprezece ori şi în fieştecare oară a şezut câte douăsprezece săptămâni, nu se poate socoti de provincial. În atâta petrecere în clima capitaliei el şi-a pierdut caracterul primitiv, prostia de ţinutaş. Adunarea noastră l-a cioplit; pâcla noastră i-a schimbat vopseaua; colbul nostru l-a inălbit; tina noastră i-a văcsuit ciubotele. Trăsurile iaşenilor sau l-au călcat pe picioare şi aşa l-au mântuit de bătături, sau l-au stropit din creştet până în talpe. El a fost la teatru, la cel franţuzesc, la cel nemţesc sau la cel românesc, nu-i nimică. El a auzit cântând din gură pe dl Bruker, din scripcă pe dl Stiulţer. El a văzut jucând pe dl Greceanu sau pe d[emoaze]la Şiler. El a văzut dănţuind pe d[emoaze]la Töhman sau pe d[emoaze]la Dolores, spanioala cea cu ochii negri şi frumoşi. El a râs de comicul dlui Pelier. El a fost la bal masché, el s-a îmbrăcat în domino şi a avut o mulţime de aventuri cu o cucoană mare, în mască, care, neavând trăsură, l-a rugat s-o ducă acasă. El a jucat la bilard în cazino lui Nicoleti, el şi-a făcut straie la un jidan din Iaşi; nu vorbesc de dnii Ortgies, Derigo şi Bogdanovici, la care lucrează numai ursoşii provinciali evghenişti, cu a cărora descriere, cum am mai zis, s-a însărcinat Carl Nervil. Prin toate aceste întâmplări el păstrează undeva pecetea capitaliei; el nu-i încă iaşan, dar nu mai este provincial; prin urmare, cum s-ar zice, nu-i nici copou, nici ogar.

Asemene acel ce are mai mult duh decât şase capitalişti de rangul lui nu poate fi numit provincial. Geniul nu este lipit locului; el zboară peste deşărtăciunile şi dobitociile ţinuturilor; mintea sa îl face locuitor al lumii civilizate şi, orişiunde se înfăţoşează, are drit de împământenire.

Cinovnicii ocârmuirii, socotind de la ispravnic şi până la slujitor, n-ar merita să fie număraţi în starea vrednică de toată cinstea a ţinutaşilor de soi curat. Dumnealor n-au patrie. Soarta lor îi face cosmopoliţi; povăţuiţi de Dumnezeirea Chivernisală, dumnealor merg şi vin în dreapta, în stânga, înainte şi înapoi. Frecătura treburilor publice le ridică tot felul de individualitate. Dumnealor n-au gând, cuvinte, pasuri, conştiinţă şi duh decât numai gândul, cuvintele, pasurile, conştiinţa şi duhul nacealstvii. Dumnealor sunt lipiţi de nişte aţe a cărora vârfuri se trag în Iaşi.

Tot cu acelaşi rezon prin care amploiaţii nu se pot socoti de provinciali, tot cu acelaşi rezon, zic, şi acei ce au fost în slujbă în capitalie, în vreme de trei ani, potrivit Reglementului, nu învrednicesc acea numire. Asemenea şi născuţii în capitalie, mutaţi pe urmă în ţinut, nu se pot numi provinciali, ci provincializaţi, o numire care cât pentru mine o urăsc mai mult decât toate poreclele din lume şi pe care, pe sfântul meu, n-aş vroi a o avea. Mai bine aş prefera să car apă pe la jidani, să fac cărbuni, să lucrez la drumuri publice, să fiu pus peste arături, decât să fiu numit provincializat: fui, ce scârnav nume!

Ţăranii, adică muncitorii de pământ, asemene nu pot să-mi slujască tipului meu; viaţa lor este aşa de ticăloasă în privire cu a noastră, caracterul lor este aşa de firesc, compătimirea mea pentru dânşii este aşa de mare şi de dreaptă, încât mi-aş imputa ca o nelegiuire cea mai mică glumă ce aş putea face asupra unei stări de oameni asupra căreia razimă toate sarcinile, afară de cele folositoare, şi care ne hrăneşte pe noi, leneşii şi trândavii oraşelor.

Fericiţii acestei lumi, care au un venit de zece mii galbeni pe an sau rangul de logofăt mare, nu pot fi provinciali. Cum zicea Sertorius:

"Rome n-est plus dans Rome, elle est toute oů je suis".

Aşa şi d-lor pot zice:

Iaşii nu mai sunt în Iaşi, ci sunt unde suntem noi.

Asemene nu putem da titlu de provincial boierului ţinutaş, care vine în Iaşi cu caretă şi cu doisprezece cai de poştă la dânsa. Atâta putem face; căci cu opt cai cine nu merge astăzi la drum, când cu patru cai merg atâţia în Iaşi la plimbare. Toţi perucherii, toţi bacalii la drum îşi iartă astăzi cheltuiala de doi surugii şi douăzeci şi patru picioare de cal, socotind de cal câte trei picioare.

Damele asemene — negreşit cele frumuşele — de la cincisprezece şi până la patruzeci de ani, să trăiască măcar în Suliţoaie sau la Odobeşti, în Herţa sau la Adgiud, în Mamorniţă sau la Podul Eloaiei (Pont d-Aloës, după expresia unui parfumat sau afumat traducător), sunt din născare iaşence, adică vrednice de iubit. Cât pentru cucoanele trecute peste patruzeci ani, însă care au fost frumoase odată, ele se şterg din catalogul provincialelor, pentru hatârul trecutei lor frumuseţi. Iar cele slute, fie de cincisprezece ani, fie de cincizeci ani, sunt cu drept cuvânt şi fară cât de puţină tăgăduire vecinică şi nestrămutată proprietate a provinciei, acum şi pururea şi în vecii vecilor.

Noi, dar, scoţând dintâi cei mai sus pomeniţi, din rămăşiţă vom lepăda încă şi pe provincialul evghenist, văr, cumnat sau nepot cu toţi logofeţii şi vornicii cei mari din Moldova, care se pofteşte de sine la bal la curte, este faţă la toată nunta aristocratică şi se cerneşte la moartea fieştecărui boier sau cucoană mare, sub cuvânt că răposatul sau răposata a fost văr sau vară a treia cu sora mătuşii moşului său de văr primare. Carl Nervil a zugrăvit cu condei de maestru acest biped curioz, pe care Buffon a uitat să-l treacă în Istoria naturală. Neiubind a avea a face cu evgheniştii, noi lăsăm deoparte această clasă animală şi ne alegem tipul din acei provinciali, cluceraşi sau slugeraşi, care n-au nici o rudenie între oasele sfinte, care nu poartă urs în spate şi curcan în coadă şi care nu trag la gazdă la moşu logofătu şi la văru vornicu sau la Thiţa logofeteasa. Noi îl alegem dintr-acei care vin în Iaşi sau cu căruţa lor cu trei mârţoage şi cu un fecior boieresc înainte, sau cu căruţa de poştă, sau cu harabagiu jidan, şi, neavând nici o cunoştinţă între aristocraţi, trag sade la han.

Deci începem. Scoateţi-vă pălăriile şi vă închinaţi. Provincialul intră în scenă.

Iată omul nostru. Ce ne pasă de unde vine, să fie de departe sau de aproape, de la miazănoapte sau de la miazăzi, dintr-un târguşor sau dintr-un oraş, de la Adgiud sau de la Focşeni, de la Galaţi sau de la Cotnar, de la Herţa sau de la Bârlad, el n-a fi, nu este decât un provincial. Iată-l. Să-l luăm îndată dupa ce simte cea întâi impresie. Îndată ce harabagiul sau surugiul i-a spus că se zăresc turnurile, întocmai ca patru fesuri, a mitropoliei, provincialul işi freacă ochii, îşi întinde vederea, dacă este în căruţă acoperită îşi scoate capul afară, întocmai ca un pui de lăstun din cuibul său, şi se înalţă, dându-se cu totul priveliştii ce aşteaptă să se destindă dinaintea privirii sale. El vine pe drumul de la Păcurar, spre pildă. Iaşii de departe se arată în cea mai frumoasă poziţie; bordeile nu se văd, palaturile albesc, turnurile bisericilor strălucesc cu o mie de raze. Atunce inima-i zvâcneşte, mai că-i sare din loc, pulsul său bate o sută douăzeci de ori pe minut; nu se poate ţinea în trăsură, mai că-i vine să sară jos şi, în entuziasmul său, strigă: "În sfârşit, iată-mă în cel mai frumos oraş al Principatului Moldaviei sau al Cnejiei!"

Dar se apropie de barieră; şi ce vede? Două rânduri de bordeie acoperite cu paie, nevăruite, locuite de un roi de jidani stremţuroşi. Ajunge la barieră. Harabagiul sau surugiul stă. Un fel de amfibie, îmbrăcat jumătate turceşte şi jumătate căzăceşte, vine şi întreabă pe provincial: cine-i, de unde-i şi unde trage? Voinicul nostru nu ştie că însemnează şi pentru ce i se fac asemene întrebări. În sfârşit, răspunde că-l cheamă Oboroc sau Poloboc, că vine de la Herţa sau de la Bacău şi că trage la gazdă la hanul cutare, că acolo l-a trimis protopopul ţinutului. Zice să pornească; dar n-a scăpat cu atâta. O altă amfibie vine şi-l întreabă de n-are marfă cu dânsul. Minunat de o asemene întrebare care-i dovedeşte că oamenii il socot de bacal sau braşovean, el nu ştie ce să mai zică. Amfibia nu mai aşteaptă, îl pofteşte jos, îi scoate geamantanul şi lada, pentru că adevăratul provincial nu merge niciodată la drum decât cu ladă de Braşov. În zadar el strigă împotriva acestei călcări a pravilei, în zadar el cheamă în ajutor Reglement şi Noul Aşezământ, cinovnicul îi împunge geamantanul cu nişte vergi de fier, îi scormoneşte prin ladă şi, în sfârşit, dă peste câteva lucruri ce samănă a nişte potcoave de cal, învelite cu cea mai mare sârguinţă în hârtie vânătă.

— Ce-s aieste? întreabă el.

— Aieste, răspunde provincialul, cu nevinovăţia sa obicinuită, îs nişte cârnaţi uscaţi şi cu usturoi, care la noi se fac tare buni şi i-am cumpărat înadins sa-i duc prezent unui prieten ce am în Iaşi.

— Prieteşugul, răspunde amfibia, este un simtiment ce-l preţuiesc ca om; dar, ca cinovnic al Eforiei, nu trebuie, nu se cuvine să uit că cârnaţii nu pot avea slobodă intrare în capitalie, ca unii ce sunt făcuţi din carne; şi carnea, precum ştii sau trebuie să ştii, este dată în otcup. Deci cârnaţii se opresc la barieră şi se vor predstavlisi locurilor mai înalte.

Provincialul nu înţelege nimic din otcupuri şi monopoluri; el ştie atâta că carnea îi lăsată de Dumnezeu ca să fie mâncată; şi că, sau fiartă, sau friptă, sau în cârnaţi, poate fi mâncată oriunde-i foame cuiva. El nu se poate, dar, hotărî a lăsa cârnaţii săi să se alătureze la delă sau să se predstavlisască la nacialstvă. Provincialul, de felul său, îi zurbagiu şi gata la bătaie, mai ales când are a face cu un iaşan. El s-apucă la sfadă cu cinovnicul Eforiei; de-abia un comisar de poliţie poate să-l oprească să nu vie la pumni, o faptă care, în loc să-l ducă la han, l-ar duce drept la Agie. Bietul ţinutaş îi prost din născare şi din creştere, ca unul ce n-a fost înca în Iaşi. Numai acei norociţi ce au petrecut mai multă vreme în capitalie ştiu câtă pagubă se poate pricinui veniturilor Eforiei prin ascunderea sau sloboda trecere a unui cârnaţ din ţinut în oraş.

În sfârşit, cârnaţii rămân la popreală şi provincialul are slobodă intrare în mult aşteptaţii Iaşi. El măsură, în toată lungimea ei, şoseaua Păcurariului; şi atunce buza sa cea de jos se lungeşte ca semn că este înşelat, în vreme când sprâncenele sale iau forma a două perispomene greceşti. El nu poate înţelege cum nişte case aşa de urâte, cele mai multe acoperite cu paie sau cu şindilă putredă, fără nici o arhitectură, pot să alcătuiască acel oraş de care a auzit atâte în copilăria sa. Mai că-i vine să creadă că harabagiul l-a inşelat şi că, în loc să-l ducă în Iaşi, l-a dus în Vaslui. Dar, în puţin, această grozavă îndoială trece; provincialul ajunge în preajma temniţei statului; atunce, dinaintea ochilor săi se dezvăleşte uliţa aristocratică a Copoului, cu frumoasele sale palaturi. Atunci marea capitalie i se arată; îşi găseşte iarăşi Iaşii ce i-a văzut în visuri. Îi mulţumit şi strigă: "Slavă ţie, Dumnezeule, slavă ţie, că nu fusei inşelat!" Cu ce privire se uită la lucrurile ce trec dinaintea lui! Cu ce repegiune îi bate inima când vede încă ceva necunoscut! Cu ce sfântă văpaie pizmuieşte norocita soartă a unui iaşan! Toate îi pricinuiesc mirare; toate sunt pentru dânsul izvor de nouă senzaţii şi de nouă întrebări. — Da asta ce-i? — Da casa ceea a cui-i? — Da turnul cela? — Da tabla ceea?

În sfârşit, îl întreabă harabagiul:

— Cucoane, unde vrei să te duc?

— Zău, nu ştiu încă unde, se întâmplă să răspundă câte un provincial, care a uitat să întrebe pe bunul său sau pe soacră-sa, pe vremea lor când mergea la Iaşi, unde trăgea la gazdă.

Cea mai mare nesocotinţă ce poate face un ţinutaş este să sosească în capitalie fără să ştie unde are să tragă. Alegerea gazdei este un lucru foarte mare şi care trebuie făcută de mai înainte şi în urmarea cercetărilor celor mai cu de-amănuntul şi cu scumpătate. Ai auzit negreşit de o mie de istorii groaznice întâmplate pe la ratoşe şi crâcime, în codrurile Herţii sau în alte atâtea codruri şi păduri sădite cu stejari şi cu tâlhari, cu brazi şi cu hoţi. Ei bine, toate întâmplările de noapte din acele locuri nu se pot potrivi cu primejdiile ce aşteaptă ziua mare pe nesocotitul călător care se rătăceşte în tractirul de frunte din Iaşi.

Provincialul, neştiind unde să tragă, harabagiul, cumpărat de Regensburg, îl duce la ospătăria de "Sankt-Petersburg". Îndată ce trage la scară, un lacheu vine îmbrăcat, iar nu în cămeşă şi izmene cum se obicinuieşte pe la târguşoarele de ţară, se înfăţoşază şi apucă de subsuoare pe domnul călător, care într-un minut de deşărtăciune iertată mai că se crede logofăt mare. Lacheul îl duce într-un apartament frumos, decorat şi mobilat mai bine decât odăile ce a văzut la ispravnicul sau la prezidentul ţinutului său. O altă slugă cu livre vine şi-i zice cu cel mai mare respect:

— Când veţi avea ceva de poruncit, mă rog să trageţi clopoţelul. Eu stau la uşă, gata a vă sluji. Veţi mânca în sală sau poftiţi să se puie masa în apartamentul măriei voastre?

Măria sa va mânca în sală. Merge în sufragerie şi ochii îi sunt orbiţi de noile frumuseţi ce descopere. Pereţii sunt zugrăviţi şi samănă cu acei descrişi de Nervil. Masa îi bine acoperită şi luminată cu lampe, lucru cam rar obicinuit în provincie; şervetele numai sunt cam negre, dar aşa-i moda în ospătărie. Talgerele sunt de farfurie fină. Provincialul, care n-a văzut încă nimică asemene, se socoate în palaturile din Halima. El se pune la masă, uimit, între un lord englezesc şi o contesă leşească. Bucatele sunt tot beftecuri, anghemahturi, budinci şi blamanje, bucate favorite în ţinuturi şi care de unii se mănâncă cu sardele, ca să nu fie prea dulci şi să strice dinţii. Văzând că toţi beau şampanie, cere şi dlui de acest vin; şi aşa, îndopat şi adăpat, putându-se de-abia ţinea în picioare, se întoarce în apartamentul său şi pică pe o canapea de adamască în braţele lui Morfeu — adică a somnului, pentru cei ce nu ştiu mitologia, o stare de oameni foarte numeroasă în ţinuturi.

În cursul somnului, nimene nu-l trezeşte; dar a doua zi, când se deşteaptă, când fumurile vinului i-au ieşit din cap, provincialul care nu-i de tot prost vede în închipuirea sa un şir de gânduri posomorâte.

"Toate aceste-s tare frumoase; dar toate aceste pot fi şi tare scumpe".

El întreabă şi află că socoteala sa se mărgineşte în mica sumă de o sută şaptezeci şi nouă de lei, afară de bacşişuri pe la slugi.

O sută şaptezeci şi nouă de lei pentru o masă şi un pat! Adevărat că patul era moale, masa bună şi vinul cu spumă. Adevărat că străinul a fost primit cu cel mai mare respect şi ca un logofăt mare purtat de subsuori când s-a coborât din trăsură; lacheii i-au zis măria ta. Nu-i nimică, dar îi prea scump. Provincialul, lovit în ce are mai scump în lume, în punga sa, strigă. Dar Regensburg se arată cu pântecele său cel gros. La dânsul nu-i de târguit. La dânsul trebuie să dai ziua fără împotrivire aceea ce în codrii Herţii ar trebui să dai noaptea. Nenorocitul călător n-are încotro să facă, decât scoate punga şi plăteşte această întâi lecţie. Ispita este un profesor care se plăteşte mai scump decât cei mai scumpi profesori din Iaşi.

Provincialul se hotărăşte să-şi schimbe gazda. El iese şi caută în târg un han destul de bun şi de ieftin, în care să nu tremure pentru punga lui, şi, în sfârşit, dă şi se aşază la hanul lui Coroi, dacă este din Ţara de Sus, sau la hanul lui Evangheli, dacă este din Ţara de Jos.

Până aici; la anul viitor, cu darul şi învoirea cerescului împărat, dacă vom trăi, vom arăta mai departe odiseea provincialului nostru. cititorii noştri îl vor vedea pe uliţă, la bal, la teatru, la muzeu, pe turnurile Trei-Sfetitelor şi ale Goliei; îl vor vedea mâncând, dănţuind, făcând curte şi, în sfârşit, înturnându-se în provincie cu o barbă de ţap, cu plete de un cot, cu haine făcute la Ortgies şi cu o mie de galbeni datorie. Tot atunce va duce în buzunar şi Foaia sătească, în care va fi publicată scoaterea în mezat a o a patra sau a opta parte de moşie ce are clironomie de la părinţi, în trupul cutare şi cutare.

Toate aceste le vor vedea cinstiţii cititori numai dacă îmi vor cumpăra destule calendare pe anul 1844, ca să pot cu acel câştig publica calendare şi pe anul 1845.

Note

TE-AR MAI PUTEA INTERESA