Editura Global Info / Literatură

Mihail Kogalniceanu

Iluzii pierdute. Un întâi amor

Prefaţă

Înainte de toate trebuie, ca o neapărată prefaţă, să mărturisesc cu inima curată şi cu duh umilit că toate numele din aceste file sunt închipuite, că n-am înţeles pe nimene, că tot este obştesc şi nimică personal.
Această mărturisire o facem pentru siguranţa noastră şi pentru linistirea acelora ce s-ar socoti atinşi de oareşcare însemnări. Deci începem:

Introducţie

ILUZII PIERDUTE

Într-o seară de iarnă sau de primăvară, zău nu ţi-oi şti spune, pentru că nu sunt astronom, dar ştiu că era în mart, era adunată o mică societate alcătuită de tineri şi de dame asemene tinere; este de prisos să spun că erau şi frumuşele. Această societate era în Iaşi, într-o uliţă al căreia nume nu ţi l-oi spune, fiindcă eu însumi nu-l cunosc. Ştiut este geograficeşte şi statisticeşte că capitalia Moldaviei nu samănă în nimică cu celelalte capitalii blagoslovite de Dumnezeu. Iaşii, oraş vestit prin feredeul turcesc, prin cârnaţii lui Carigniani, prin apa de la Păcurari, prin vorba nemţească a lui Regensburg şi prin plăcintele răposatei madamei dumisale, prin ruinele lui Ipsilant, prin minunatele păpuşe ce tot anul se văd ziua, iar de la Crăciun şi până la lăsatul secului şi noaptea, prin o berărie nemţească, prin lărgimea şi frumuseţa uliţelor, prin o fabrică de chipuri de ipsos, prin arhitectura bordeielor şi baracelor sale, Iaşii, centrul civilizaţiei, a literaturii şi a gunoiului Moldaviei, are uliţe, dar mai nici una cu nume, are optzeci de mii de trupuri, dar nici măcar zece suflete, are poduri prea frumoase şi n-are măcar un pârău; căci, cu toată bunăvoinţa ce am de a lăuda tot ce-i patrie şi a patriei, totuşi nepărtinirea mă opreşte să numesc Bahluiul alt fel decât o mare sau o mlaştină, una şi alta după timp sau vreme, după săcetă sau umezală. Iaşii, care îi oraşul cel mai frumos din lume când îl vezi de departe, sau când îi întorci dosul, este locuit între alte naţii de armeni, cai, jidani, câini, ţigani, boi, din care, după etimologia învăţatului Dionisachi Fotino, se trag şi boierii¹; mai este locuit şi de o mână de claponi care fac mai mult vuiet — şi mai puţin lucru — decât toate celelalte bipede, dar nu ţi-oi spune numele lor, pentru că am mâncat odată papara şi am hotărât să fiu discret. Iaşii este locuit de toate aceste noroade, seminţii, dobitoace şi vietăţi, şi lucrul cel mai rar ce întâlneşti în capitalia Moldaviei este un moldovan.

Ş-apoi trebuie să ştiţi că, pentru scriitorii români, aceste uliţe anonime au un mare folos. Ele te mântuie de o mulţime de uri moştenitoare ca discordia lui Atreu şi a lui Tiest, ca a troadenilor şi a elinilor, sau, dacă vrei o comparaţie mai nouă, ca sfada ghelfilor şi a ghibelinilor. Sunt acum vro doi ani când, intr-un articol scos din Paris ou le Livre des cent et un, am tradus La rue Poissoniere, slovă după slovă, prin Păscărie, nu mi-am aprins paie îi cap? Nu s-au sculat împotriva mea locuitorii din Păscărie cu pretenţie că i-am atacat în cinstea lor şi cereau cu topuzul ca să fiu spânzurat ca Petrariul, pe şesul Frumoasei? Atâta ar mai trebui bieţilor literaţi, să împodobeze cu aeronautica lor, sau mai moldoveneşte cu plutirea lor în aer, serbarea vreunui iarmaroc şi să slujească de pildă pacinicilor locuitori.

Cum îţi spuneam, societatea noastră se afla într-o uliţă fără nume. Ea se alcătuia de cinci tinere dame şi demuazele, de vro trei bărbaţi însuraţi şi de vro patru tineri, sau holtei, cum se zice la ţară. Prin un fenomen neobicinuit în pocita capitalia noastră, societatea aceasta era singură în felul ei. Bărbaţii nu erau zulari şi nu vedeau în fieştecare pe minotaurizatorul lor, cum zice dl. de Balzac, adică, româneşte, pe împodobitorul capului lor. Tinerii asemenea nu aveau pretenţia, ca Don Juan, să găsească în fieştecare femeie sau fată o izbândă a duhului, a frumuseţii şi a manierelor lor. Declaraţiile lor nu zburau în dreapta şi în stânga, chipul cel mai nesmintit de a se face nesuferit tuturor femeilor. Damele erau îmbunătăţite cât se poate, însă nu erau prude, plaga societăţii noastre.

Dacă eşti get-beget moldovan, dacă nu eşti neologist, dacă nu eşti abonat la nici o foaie românească, negreşit că cu un aer oţărât mi-i întreba ce-i prudă? Şi eu, cu tot respectul ce trebuie să aibă un scriitor dinaintea unui public aşa de învăţat ca al nostru, ţi-oi răspunde că pruda, prude, este un cuvânt franţuzesc, care româneşte n-are nume, dar însemnează o femeie a căreia numai urechile, rareori şi ochii, îi sunt curate, care sufere tot, numai să nu-i zici pe nume, care, când vede Passé-minuit la teatru, sau se trage în fundul lojiei, sau îşi astupă urechile şi fuge cât poate, strigând: "Ah, ma chere! quelle piece de cabaręt!" Şi, când merge acasă, ştiţi ce face sfânta, curata, îmbunătăţita prudă? Scrie amorezatului ei, sau amorezaţilor ei, pentru că de multe ori se întâmplă că pruda are mai mulţi amorezaţi, să vie să beie ceai cu dânsa şi să...; şi până când amorezatul sau amorezaţii vin, citeşte: Les amours du chevalier de Faublas şi Les liaisons dangereuses.

Societatea noastră avea încă un mare avantaj asupra tuturor strângăturilor şi adunăturilor ce iaşenii binevoiesc a le decora cu nume de societate, care, după ideea mea, este numai productul civilizaţiei; şi, după cum este ştiut, civilizaţia este departe de o ţară unde se află oameni ce pot zice ziua mare: "Astăzi am vândut sau am cumpărat atâte suflete de ţigani." Stăpâna casei nu era tirană, nu vroia să domneze conversaţia. Pretenţiile sale nu se întindeau ca ideile, prejudeţele, sentenţiile dumisale de filozofie, de eleganţă, de bon ton, de savoir vivre, să slujască de pravilă adunării întregi.

După pruderie, prezumţia, sau cum aş zice trufia, este cea mai mare rană a societăţii noastre. Fieştecare bărbat, fieştecare femeie se socoate fenixul sexului său. Bărbaţii se socot diplomaţi, administratori, legislatori, oşteni, magistraţi, artişti, pân' şi oameni cu duh, pân' şi patrioţi si oameni cinstiţi. Damele asemene, mai ales acele care au fost până la Viena sau şi măcar până la Lemberg, se socot cele întâi dame din lume; se socot cu duh, cu frumuseţă, cu talent; au mai ales pretenţia a cunoaşte a fond arta salonului, l'art du salon, cum zic dumnealor, şi cu toate aceste duhul dumilorsale stă în cancanuri de târguşoare, în nişte proaste clevetiri, în colibeturi împrumutate din colecţii de anecdote şi de bons-mots; frumuseţa dumilorsale este postişă ca şi formele ce subjugă inimile bieţilor neispitiţi; frumuseţa şi formele le sunt aduse în cutii de la Paris împreună cu capelele şi rochiile², iar talentul dumilorsale este a face manevre cu lorgneta, a lovi două tuşe pe piano şi a zugrăvi faţa dumilorsale. Cât pentru arta salonului, pentru meşteşugul de a bine primi, puţine cuvinte îmi vor fi trebuincioase spre a arăta ce însemnează acest talent de curând introdus. Arta salonului însemnează în Iaşi pretenţia ca fieştecare persoană ce intră într-o casă unde stăpâna ţine salon să-şi depuie la uşă vrednicia, caracterul şi opiniile şi să se hotărască a nu fi decât papagalul damei de gazdă. Acela care ar îndrăzni să arate vro idee neatârnată se pune în primejdie de a vedea pe gazdă că-i întoarce dosul: maniere toute neuve de faire les honneurs de son salon.

Pruderia, dar şi tirania stăpânei casei lipsea cu totul din societatea-modelă care o expunem cinstiţilor şi învăţaţilor noştri cititori, ce se alcătuiesc negreşit dintr-o înaltă nobleţă şi dintr-un respectabil public, vorbe întrebuinţate şi puse a l'ordre du jour. Fieştecare îşi spunea slobod opinia sa; împotrivirile nu ieşeau niciodată din regulile armoniei. O conversaţie interesantă, cu duh, domnea în salon. Însuraţii, deşi însuraţi, nu lipseau de a fi şi oameni plăcuţi. Domnişorii neînsuraţi, într-o rivalitate uşoară, făceau asalt de duh şi contribuau la plăcerea obştească; nimine însă nu căuta a domni asupra altuia prin însemnări atingătoare, nimine nu venea la personalităţi cum îi obiceiul pământului. Damele ca castelanele din veacul de mijloc erau judecătoare şi, prin dulcele lor zâmbet, răsplăteau pe acei care se deosebeau mai mult, iar prin reflecţiile lor de bun gust, fine şi drepte, înviau societatea.

O adunare cât de bine alcătuită să fie, dacă nu va avea şi femei, va fi totdeauna monotonă şi urâtă. O adunare fără femei este ca o grădină fără flori, ca un bărbat fără barbă şi musteţi, ca o zi fără soare, ca o gazetă fără abonaţi, ca un şes fără verdeaţă, ca un teatru fără public, ca versuri fără poezie, ca o viaţă fără iluzii, ca un judecător fără procesuri, ca un tânăr fără amor şi, în sfârşit, ca toate comparaţiile din lume. Femeile singure au talentul să însufleţeze conversaţia, să-şi înalţe închipuirea până în al noulea cer dacă este un al noulea cer. O adunare cu femei te face de-ţi uiţi grijile vieţii, chinurile ambiţiei, lipsa bogăţiei, nemulţumirile politicii. Fruntea ţi se dezbârceşte, te uiţi, te socoţi în vrâstă de optsprezece ani, fără supărări, fără necazuri, slobod şi fericit. Femeile sunt poezia vieţii noastre, femeile, zic, dar lucru cel mai rar ce găseşti în Moldova sunt femeile. Găseşti de ajuns mame, neveste, văduve, fete, slute, şchioape, chioare, vornicese, bănese, pitărese, negustoriţe, băcăliţe, ţigance şi alte asemene creaturi ce se nasc, cresc, se mărită, fac copii şi mor. Dar femei, asta-i cam greu.

Dar poate mi-a zice un pedant, ce fel de fleacuri vorbesc, şi oare tot ce nu-i bărbat nu-i femeie?

Cu respectul ce trebuie să am dinaintea diplomei dumisale, eu voi răspunde: "Nu! Femeia, în lexiconul meu, însemnează o fiinţă gingaşă, slabă, drăgălaşă, frumoasă, făcută din flori, din armonie şi din razele curcubeului, capricioasă, ră câteodată, bună mai multe ori, o fiinţă făcută pentru amor, menită a pune în lanţuri pe eroii cei mai neînduplecaţi, care pentru un zâmbet te face de-ţi vinzi viaţa din astă lume, şi partea din rai din cealaltă lume, care are un suflet ce înţelege tot ce este frumos, care pentru cel mai mic lucru câteodată plânge şi altă dată îi în stare să-şi jărfească viaţa, care îi destoinică să facă faptele cele mai mari, care când îi blândă ca o turturică, când turbată ca o leoaică, care când îi crudă, când miloasă; femeia este un amestec de graţii, de bunătate, de răutate, de duh, de cochetărie, de slăbiciuni şi de tărie, a căreia mai toată viaţa se mărgineşte întru a iubi şi a fi iubită; o femeie, în sfârşit, este un ceva ce nu se poate nici descrie, nici numi, nici hotărî matematiceşte, un ceva ce este cel mai rar lucru din Moldova, mai rar, dacă se poate, decât cinstea, patriotismul şi amorul, care vrea să zică foarte mult".

Dar tot acel pedant, critic, aspru şi material, mi-a zice, iarăşi, că nici o ţară este în lume unde să se vorbească mai mult de cinste, patriotism şi amor, că, prin urmare, cum îndrăznesc a zice că aceste virtuţi lipsesc în preadulcea ţara noastră?

Tocmai pentru că se vorbeşte aşa de mult de dânsele, tocmai de aceea lipsesc, şi la zisele mele dau dovezi aşa de lămurite ca de două ori două.

Sunt mulţi care au necontenit cinstea în gură şi palmele pe obraz; şi aşa hotărăsc un problem necunoscut încă în alte ţări, adică de a uni cinstea cu defăimarea.

Vrei să ştii acum cât trage un patriot moldovenesc? Cât n-a fi în slujbă, te va asurzi cu numele de patrie, cu jertfe pentru patrie. Acu pune-l în slujbă, sau, cum zice dumnealui, în chivernisală, şi, mult după trei luni, te vei încredinţa că singura jertfă şi singura îmbunătăţire ce a făcut patriei a fost să jărfească o pungă deşartă pentru o pungă plină şi să-şi îmbunătăţeze echipajul, adică butca şi caii. Şi atunce, numai dacă vei avea ceva citire românească şi puţină aducere aminte, vei cânta, cu Donici, că are:

Pufuşor
Pe botişor.

De amor nici nu ţi-oi vorbi, pentru că aş huli. Amorul, cea mai nobilă din toate patimile, care aţâţă la fapte mari, care insuflează eroismul şi geniul, care dă idei de cinste şi de slavă, care înviază, care farmecă, care aduce pe om într-o lume de visuri, unele mai aurite decât altele, cine-l cunoaşte, cine-l slăveşte? Amorul în Moldova este desfătarea simţurilor, dragostea faunilor şi a satirilor. A iubi însemnează la noi a se lua, a se schimba, a se lepăda, a se uita, a se îngurlui şi a se despărţi iarăşi, fără ca patima să lase cât de puţină întiparire în inima acelor ce zic că simţesc amorul.

Dar văd, înalto nobleţă şi respectabile public, că m-am depărtat cu totul de sujetul meu. În loc să vă vorbesc curat şi scurt de iluzii pierdute, mă apuc să vă povestesc de atâte bădăganii, de uliţe anonime, de iarmaroace, de Bahlui, de cinste şi de iubire de patrie, ca şi când dumneavoastră aţi avea ceva a face cu cinstea şi cu patria. Retro, Satana ! Pardon, pardon, iartă-mă. Înainte de a-ţi face naraţia amorului meu, nu este însă bine să urmez modei şi să încep prin clasificaţia cunoştinţelor omeneşti, sau cel puţin prin cea mai mică definiţie a lumii sau a micului nostru glob, care păşeşte liniştit împregiurul centrului său de atracţie? Însă fiindcă, câteodată, nu băgaţi în samă moda, mai ales când se atinge de pedanterie începătorială, mă supun dorinţei obşteşti, vă rog să-mi iertaţi această digresie şi revenons a nos moutons, adică ai să ne întoarcem la iluziile pierdute.

Societatea noastră era adunată într-un salon, a căruia nu ţi-oi face descrierea, măcar oricât de a la mode să fie descrierile saloanelor şi a mobilelor din capitalie — pentru provinciali, care după asemene descrieri îşi oranjarisesc sarlonurile şi-şi cumpără mobilurile. Două dame erau pe o canape puse în preajma unei mese, alte două erau pe un lit de repos aşezat într-un colţ; a cincea damă, pentru care aveam o slăbiciune ceva cam prea fragedă, şedea pe un scaun lângă masă şi citea cu colţul ochiului o carte, ce cu multe altele era pusă pe masă: La physiologie du mariage (meditaţia XVIII: Des révolutions conjugales), carte ce este de prisos să recomand fieştecărui însurat şi fieştecărui tânăr ce vrea să intre în breasla predestinaţilor. Trebuie să ştiţi şi asta, că societatea noastră se îndeletnicea şi cu literatura naţională; multe baş-dame la această novelă vor zâmbi cu dispreţ şi vor zice că damele mele negreşit sunt nişte băcăliţe, căci almintrele cum ar putea să citească cărţi moldoveneşti? Dumnealor însuşi rugăciunile de comunicare — dacă se mai comunică — le fac franţuzeşte, şi cele mai creştine, greceşte. Eu, cu toată galanteria ce am totdeauna pentru baş-dame, le voi răspunde că damele mele, măcar că citesc scrieri româneşti, sunt aşa de plăcute şi de binecrescute — cel puţin — ca şi dumnealor. În primejdie să mă fac de râs, eu voi zice încă şi mai mult, că adică între aceste dame erau şi unele care cultivau literatura naţională şi care nu se roşeau a pune pe hârtie ideile lor. La aceste cuvinte negreşit că mulţi fashionables vor face un soubre-saut ca şi caii dlui Sullier, ce, par parenthese, are şi nişamul la gât, şi vor zice cum poate cineva să se numească damă, când s-apucă de meşteşugul autoriei, că rolul femeii este de a iubi şi a face bucate, iar nu de a dicta lumii legi şi sentenţii. Eu sunt de o altă opinie: am slăbiciunea să cred că femeia este făcută pentru altă ceva mai înalt decât a porunci de bucate şi a căuta numai prozaicele trebi ale gospodăriei; o socot de o misie mai nobilă în societatea europeană. De aceea, măcar că entuziasmul meu pentru Napoleon covârşeşte toată comparaţia, totişi nu pot să-i iert nedreapta ură ce avea pentru Doamna de Staël, numai pentru că era o femeie de geniu.

Dar văd că cititorii mei se oţărăsc. Îndată ce cineva hotărăşte să scrie, să se tipărească de viu, el nu mai este slobod, este rob; şi ca rob trebuie să se supuie publicului, ca ţiganul armaşului — sau nazirului, după noul aşezământ³. De aceea, cu toate că aş avea încă multe să vă spun de linguşitori, de patrioţi pângăriţi, de scriitori vânduţi, de parveniţi mai răi decât toţi aristocraţii din lume, de tinere cochete, de văduve rele şi slute încât veninul le iese pe obraz, şi de alte atâte lucruri vrednice de însemnat ce caracterisesc moldovenii veacului al nouăsprezecelea, totuşi mă văd silit să-mi curm reflecţiile şi să-ţi povestesc curat anecdota mea.

Conversaţia societăţii noastre fu întreruptă de un lacheu care aduse "Albina românească". O damă, cea mai frumuşică, a căreia nu ţi-oi spune numele, ca să nu se mânie celelalte, luă foaia şi citi: Iluzii pierdute.

La aceste cuvinte magice, toţi, bărbaţi şi femei, răsăriră ca prin o lovire electrică. Iluzii, cine nu le-a avut, cine nu s-a legănat cu înşelătoarele lor făgăduinţe!

Ministrul în palatul său, săracul în colţul uliţei, de câte ori nu-şi adorm prin năluciri, unul grijile bogăţiei, altul suferinţele foamei şi a frigului?

Care fată la vârstă de şasesprezece ani nu-şi face o lume de iluzii, care nu crede că-şi va uni viaţa cu un tânăr înzestrat cu toate însuşirile trupului, a inimii şi a duhului, trei însuşiri pe care mai niciodată nu le are adunate un bărbat. Însă vai, săraca fată, iluziile sale se pierd în puţin ca fumul în atmosferă. Vine o vreme când deodată, fără ştirea, fără vroinţa sa, se vede jertfită dumnezeului zilei, interesului; mai niciodată inima ei nu este în conglăsuire cu vroinţa părinţilor. Câte fete, dacă ar fi putut alege după placul lor, s-ar fi făcut soţii îmbunătăţite, mame fragede, podoaba societăţii? Dar asta nu se-ntâmplă mai niciodată. Porunca părinţilor le aruncă în braţele unor modârlani neciopliţi, dar preţioşi pentru că-s plini de bani, pentru că au moşii, au stare. Iar dacă au însuşiri de a face pe o femeie fericită, cine mai întreabă? Săraca fată, ce grozavă zi trebuie să fie pentru dânsa ziua nunţii sale, când ştie că tinereţile sale, că frumuseţea sa, că comoarele ascunse ale inimii sale are să le jertfească unui bărbat ce nu-l sufere, când sărutările sale pline de desfătare, cuvintele sale de frăgezie, dezmierdările sale, glasul ei, amorul ei, a să fie silită să le arate, să le hulească cu un modârlan sau cu un bătrân; atunce, adio toate visurile ei de aur, adio iluziile sale; în puţin, crinul şi rozele feţii sale se fac nevăzute, inima i se zbârceşte, obrazul i se acoperă de o pieliţă de săftian, trupul şi sufletul ei îmbătrânesc înaintea vârstei şi se face o maşină care mănâncă, merge, doarme, cască, este în stare de a vorbi numai de câte torturi a făcut, câte dulceţi are, câţi viţei i-a fătat, câţi cucoşi a claponit; aceasta este soarta fieştecărei tinere, aceasta este isprava iluziilor ei. Săracilor fete, voi care sunteţi poezia vieţii noastre, căci în cărţile poeţilor noştri numai poezie nu se găseşte, voi, care aţi trebui să trăiţi numai într-o atmosferă mirositoare, să călcaţi numai pe roze, să auziţi numai cântece de mirare şi de amor, ce a făcut din voi interesul şi nedreapta societate?

Care tânăr, când intră în lume la vârsta de douăzeci de ani, nu se socoate a fi odată slava concetăţenilor săi, mândria părinţilor săi şi a iubitei sale; în nălucirea sa el se vede cinstit, căutat, iubit de o femeie, după moarte pentru patrie, cea mai mare fericire pentru un tânar; glasul său tună, strică năravurile cele rele, îndreptează abuzurile, pana sa, hărăzită numai adevărului, omoară minciuna şi răstoarnă pe linguşitori — şi, când se trezeşte, se vede singur, vândut de prietenii săi, prigonit, lepădat pentru nişte dobitoace a cărora limbă nu ştie decât a linguşi şi a cărora trup nu se poate ţinea decât în triunghi. Şi aşa, înainte de douăzeci şi patru de ani, el îşi vede răpite toate iluziile sale, deznădăjduirea îi rămâne singură tovărăşiţă credincioasă. Nu mai crede în nimică. Viaţa atunce pentru dânsul este sfârşită, căci ce este viaţa fără iluzii?

Dar simtimentalitatea m-a apucat fără voia mea. Cât pe ce eram să-ţi spun o istorie adevărată, când m-am îndatorit să-ţi spun o anecdotă, născută în închipuirea mea. Eu nu scriu ca să te fac să plângi. Trebuie să te fac să râzi; şi, chiar dacă inima mi-i seacă, dacă râsul, expresia fericirii, este depărtat de buzele mele, trebuie să râd, dacă vreau să fiu citit.

O damă se puse a citi Iluziile pierdute a dlui V... A..., un tânăr ce face excepţie dintre ceilalţi tineri, îndeletnicindu-se cu literatura românească, într-o vreme când ea nu înfăţoşează cel mai mic avantaj adepţilor ei — dimpotrivă. Dumnealui V... A... era în societatea noastră. Toate damele, după ce căinară neghiobia bietului Marmon şi decepţia constesei de N..., începură a povesti fieştecare ceva din iluziile lor; toate aceste povestiri aveau o naivitate, o graţie ce nu se găsesc în cei mai vestiţi scriitori ai noştri. Femeia singură ştie a povesti. Toate aceste femei, când ne arătau pierdutele lor iluzii, mi se părea că le vedeam iarăşi fete tinere, naive, nevinovate, bogate de toate visurile; faţa lor lua o expresie de fericire ce le era neobicinuită; dar, în puţin, realitatea se întorcea, fetele se prefăceau în Madam A., Madam B., Madam C., adică grijile, supărările căsătoriei, decepţiile se aşezau iarăşi pe fruntea lor. Ochii pierdeau focul lor, şi urâtul, boala ce omoară la noi toate facultăţile, se zugrăveau în toate mişcările lor.

În sfârşit, unele din dame hotărâră ca fieştecare tânăr să spuie ceva despre iluziile sale, pe urmă să le puie pe hârtie şi, chiar dacă n-ar fi autor, să le publice.

Când rândul meu veni, iată ce povestii; şi să n-am parte de nimică, să nu găsesc niciodată scaun la teatru, capul să nu mi se razime niciodată pe sânul unei femei, să nu-mi vie niciodată droşca la deal unde şed, soarele să nu aibă raze pentru mine, vânatul să nu iasă niciodată înaintea puştii mele, dacă tot ce spun îi adevărat, sau nu-i adevărat.

Mesdames — am început a vorbi cu un ton profesoral — iluziile care le-am pierdut sunt de trei feluri: iluzii politice, iluzii literare, iluzii de amor.

De cele dintâi nu vă voi spune nimică, pentru că nimică nu este mai urât de a vorbi damelor decât de politică. Atâta vă voi spune că, înainte de a ajunge încă în Iaşi, le-am pierdut toate.

Iluziile mele literare au ţinut mai mult; când veneam de la universitate, capul îmi era plin de planuri, unele mai bune decât altele; vroiam prin literatură să prefac năravurile, să introduc în patria mea o nouă viaţă, noi principii. În nebuna mea prezumţie, ce se putea ierta numai ideilor copilăreşti ce aveam atunce, mă socoteam c-oi ajunge odată a fi un Prometeu. Dar aceste planuri le făceam la 1 mart 1838, şi la 1 mart 1841 ele toate se încheiau în publicarea unui "Calendar" mare de perete, pe anul 1841, tipărit cu Patent Hagar-teasc de fier. Vremea este prea scurtă ca să vă povestesc cum din Prometeu m-am prefăcut în Mathieu Landsberg sau, cum am zice, în călindărar de Buda. Atâta vă voi mai zice că acum de curând am mai publicat — împreună cu dl C. N., un alt Prometeu manqué ca şi mine — o carte care, răsturnând toate puterile aşezate, călcând în picioare toate pravilele primite de adunare şi de obiceiul pământului, are să facă o revoluţie straşnică în toată Moldova -întru chipul de a face friganele şi găluşte; vreau să vorbesc de o colecţie de 200 de reţete de feluri de bucate⁴, care are să ne facă cea mai mare reputaţie — între bucătăriţe — şi viitorimea recunoscătoare ne va da negreşit frumosul nume de: introducătorii artei culinare în Moldova. Suntem mulţumiţi şi cu atâta. Acum pregătesc o tractaţie asupra filozofiei broaştelor Bahluiului. După aceste puteţi vedea că mă îndeletnicesc cu scrieri vrednice de veacul luminat în care avem norocire să vieţuim.

Vă voi vorbi, dar, numai de iluziile mele de amor; şi aceste-s de mai multe feluri; în astă sară, vă voi spune numai decepţia celui întâi amor ce am simţit în viaţa mea.

ÎNTÂIUL AMOR

La anul 1833 — după cumplitul bici al holerei, care a trimis înainte de vreme atâte suflete în iad, sau în rai, zău nu voi şti spune — părinţii mei, cu toată familia, se trăseseră într-un ţinut. Eu eram atunce de patrusprezece pe cincisprezece ani, tocmai în acea vârstă când copilul trece ca să facă loc tânărului. Natura pentru mine începuse a se arăta mai frumoasă; zorile răsăritului şi crepusculul apusului sfântului Soare avea pentru mine un farmec ce nu simţisem încă dinaintea nici unei din măreţele privelişti ce Dumnezeu a aşezat; galsul privighetorilor avea note mai melodioase; inima-mi începuse a simţi. Când vedeam o femeie, numai ceva să fi fost frumuşică, pentru că totdeauna am avut o mare slăbiciune pentru frumuşele, un foc necunoscut îmi aprindea tot sângele, care mi se repezea la cap; puţin după acea tulburare, mă simţeam stăpânit de un leşin total. Tatăl meu mă pusese atunce într-un pansion, aşezat nu departe de scaunul isprăvniciei, pe vârful unui deal romantic, a căruia toată culmea, până în vale, era acoperită cu un frumos rediu, ce odată fusese un parc englez. Pansionul acela atunce se deschisese, şi eu fusei cel întâi ajuns dintre şcoleri. Când, sara, fusei chemat la masă, zării în preajma mea a copiliţă frumuşică ca un înger. Ea era fata unui profesor de limba grecească. Numele ei vă voi spune că era Niceta sau cam pe aproape. Ea era cu un an mai mare decât mine. Pentru un amorez, iubita sa este cea mai frumoasă femeie, podoaba naturii, perla lumii. De aceea vă voi spune şi eu că niciodată o fiinţă mai frumoasă n-a ieşit din mâinile lui Dumnezeu, niciodată soarele n-a văzut o talie mai graţioasă decât a Nicetei; părul ei blond ca aurul a fost singurul păr blond care am iubit în viaţa mea; părul castaniu este patima mea. Faţa ei era rotundă şi albă ca puful unei lebede. Comparaţia îi cam obicinuită, dar mi-ţi ierta că alta mai poetică nu-mi vine sub pană. Sprâncenele ei erau negre şi ochii albaştri; judecaţi, dar, ce minune era. Ce era însă în ea mai fermecător decât toate erau buzele ei mai frumoase decât două frunze de roze. De aş fi Lamartine sau Victor Hugo, tot n-aş fi în stare să vă fac o descriere adevărată de acele buze. Pieptul ei era un paradis, şi îngerii înşişi nu şi-ar fi ales un alt lăcaş, dacă ar avea voie să-şi lase vecinicul cer şi să caute un cvartir mai pământesc. Când mă uitam la buzele ei, mă făceam roşu ca un bujor şi rămâneam încremenit, înlemnit, după cum îţi vrea. Piciorul şi mâna ei erau a unei copile de şapte ani. Glasul ei trebuia să fie mai dulce decât a serafimilor; trebuia, zic, pentru că până acum n-am auzit încă glasul unui serafim, prin urmare nu pot judeca dacă-i dulce sau ba. Dar aşa spun toţi şi, cum ştiţi, vox populi, vox Dei. Domnule S., mă rog iartă-mă că te fur.

Ce am simţit în noaptea cea dintâi ce am petrecut în pansion, puteţi singuri să vă inchipuiţi; toţi care aţi avut un întâi amor, sau o slăbiciune căreia îi daţi un asemene pompos nume, veţi judeca dacă am putut închide ochiul. Mâna Nicetei îmi sta pe piept, ochiul ei era ţintit asupra mea cu o expresie nespusă de amor, buzele ei, fermecătoarele ei buze, îmi zâmbeau. O! era o fericire din paradis; păcat numai că era în vis.

A doua zi am început a lua lecţii şi, o bonheur, o joie! deodată văzui pe fetiţă că veni şi se puse la masa studiilor în preajma mea; fiindcă numai ea şi eu eram încă în pansion şi că talia şi vrâsta mea nu vădea încă un răpitor de inimi, profesorul — nu tatăl ei -ne pusese într-o clasă. De ce nu mai sunt asemene pansioane, cu aşa frumuşele camarade. Astăzi, cât de bătrân sunt, tot aş vroi să mă fac iar şcoler; şi n-aş ieşi din asemene institut — decât ca să mă duc la groapă.

Metoda Jacoto începuse atunce a fi de modă: ea fu introdusă şi în pansionul nostru. Aşa, îndată ce am intrat în clasă, Niceta şi eu am primit de la profesor câte o carte franţuzească; era evanghelia acestei sisteme de învăţătură, Les aventures de Télémaque, fils d'Ulysse, adică Întâmplările lui Telemah, fiul lui Ulise. Această carte trebuia s-o învăţăm toată pe de rost, ca pe urmă, după metoda ei, să putem face şi compuneri. Şi aşa cele întâi ochiri de amor, din partea mea mai ruşinoase, din partea Nicetei mai îndrăzneţe, le-am schimbat când repetam în glas mare începutul cărţii întâi: "Calypso ne pouvait se consoler du départ d'Ulysse; dans sa douleur, elle se trouvait malheureuse d'ętre immortelle. — Sa grotte ne résonnait plus de ses chants" etc.

Aceste frumoase linii, după opt ani trecuţi, le ştiu încă de rost, nu adică pentru că am o bună memorie, dar pentru că Telemah, cartea pe care o iubesc mai mult, îmi aduce aminte de cele întâi mişcări de amor ce am simţit în tinereţea mea.

Când eu ziceam Calipso, mă uitam la dânsa; când ea zicea Telemah, se uita la mine. Săracul bietul Fénelon nu ştia el că nemuritorul său poem a să slujască odată de declaraţii de amor; în puţin, amorul nostru se suia în diapazon, şi aşa, unindu-ne glasul ca întro imnă cerească, cu o frăgezie nespusă, strigam în gura mare: "Calypso ne pouvait se consoler du départ d'Ulisse" etc., etc.

Damele m-or socoti fat, lucru ce sunt cel mai puţin din lume, când le voi spune că, măcar că Niceta îmi arăta toată bunăvoinţa, eu tot nu îndrăzneam să-i fac o formalnică declaraţie a sentimentelor mele, prelud neapărat a amorului fieştecărui colegian. În sfârşit, tocmai după ce am învăţat pe de rost cele dintâi şase cărţi, adică a patra parte din întâmplările lui Telemah, m-am hotărât să-i scriu şi să-i zugrăvesc văpaia mea, cuvinte adoptate astăzi în loc de expresia a iubi. Dar, pentru ca ascultătorii mei şi mai ales ascultătoriţele mele să nu rămâie în mirare despre un asemene pas, trebuie să vă povestesc lucrurile de ceva mai departe.

Puţin după sosirea mea, pansionul a început a se împle de elevi, veniţi din toate părţile Moldaviei, mulţi mai vrâstnici decât mine, mulţi mai învăţaţi decât mine în tainele amorului; dar, prin contrast, eu eram cel mai învăţat în limbile franceză, nemţască şi elină, măcar că din această de pe urmă nu ştiu acum măcar două cuvinte; în geografie, gramatică, compoziţie şi în istorie nimene nu mă întrecea. De aritmetică nu zic nimică; eram cel de pe urmă; şi nici până astăzi încă nu ştiu nici a aduna, nici a înmulţi. Aceasta mi-a stricat foarte mult, căci tocmai adiţia şi multiplicaţia sunt foarte folositoare în ţara noastră. Fericit acela care ştie ce însemnează semnele şi un an de slujbă pentru dânsul este ca trei pentru alţii. Eu, la sfârşitul anului, totdeauna mă trezesc cu în pungă. Cum vă spuneam, eu eram cel mai intâi din pansion în învăţături; şi astăzi este ştiut obşteşte ce însemnează învăţătura în pansioane, instituturi, gimnaze, colegiuri, academii şi cum îi vrea să le botezi: a şti mult pe de rost ca un papagal, a scrie o faţă cu mai puţine greşeli de ortografie, asta este invăţătura. Cu toate aceste, eu eram tare mândru de cunoştinţele mele; măgulitoarele deosebiri ce-mi făceau profesorii, respectul ce-mi arătau şcolerii îmi îmflase trufia; mă socoteam un om mare. Însă această iluzie o aveam numai în clasă; cum ieşeam la recreaţie, omul cel mare, adâncul invăţat, îndată se vedea foarte mic. Cei mari vorbeau [despre ] femei, vânat, amor, cai, cărţi, o limbă ce nu cunoşteam decât prin auz; când mă apropiam de dânşii şi vroiam să mă amestec şi eu în vorbă, îndată mă vedeam cinstit cu defăimătorul nume de gamin sau pişler, numele cel mai înfruntător pentru un copil care vrea să se arate mare. Văzându-mă, dar, aruncat din societatea celor mari, eram silit să mă amestec cu cei mici şi să mă joc a mingea, a babaoarba, a puia-caia, eu care simţeam emoţiile amorului. Nu pot să vă spun ce sufeream; mic de trup şi de vrâstă şi mare de inimă, simţeam amorul şi mă temeam să nu fiu tratat de copil dacă l-aş exprima. În sfârşit, o împregiurare de căpetenie în viaţa unui şcoler îmi veni în ajutor. La examenul solenal ce se făcu, câştigai cel întâi premiu de limbă franceză. În sunetul muzicii şi dinaintea unei adunări numeroase, fui proclamat laureat şi coronat cu o cunună de frunze de stejar, făcută chiar de mâinile Nicetei. Dulcineea mea fu faţă la acea ceremonie. Ziua aceea fu cea de pe urmă a copilăriei mele. A doua zi vrui să fiu şi mă trezii bărbat. Jocurile, ideile copilăreşti se făcuse nevăzute. Nou ducă de Richelieu, vrui să arăt sur ma parole d'honneur că eram bărbat. Premiile primite la examen îmi dădură curajul să-mi arăt amorul persoanei iubite. Însuflat de mândrie, socotindu-mă un orator de căpetenie, m-am apucat şi, pe o coală întreagă, am scris Nicetei o declaraţie de amor, în terminele cele mai înfocate. Toate comparaţiile lumii, toate cuvintele tehnice de filozofie, de retorică, de geografie, de istorie, până şi de astronomie, figurau într-acest vinograd epistolar. Biletul dulce — dacă o coală de hârtie se poate numi bilet — se încheia cu o cerere tremurândă a unui rendez-vous, o cerere care m-a costat trei zile de muncă şi de sudoare. La vrâsta mea să cer eu un rendezvous? Da, cerul trebuia să se acopere cu nouri, soarele trebuia să se întunece, pământul trebuia sa se cutremure, casa să pice asupra mea! Din toate aceste nu s-a întâmplat nimică; cerul a rămas senin ca şi mai nainte, soarele şi-a aruncat obicinuitele sale raze, până când i-a venit ceasul să asfinţască, pămăntul şi-a urmat liniştita sa călătorie, şi casa a rămas aşa de temeinică ca şi înainte. Atâta numai că un fecior a căruia îi cumpărasem credinţa cu doi galbeni luă declaraţia mea şi o dete unei cameriste, cu care era într-o relaţie cât se poate de strânsă. Credincioasa cameristă duse îndată biletul la stăpâna-sa.

Niceta, cum am spus, era cu un an mai mare decât mine, şi o fată de patrusprezece ani ştie mai mult decât un tânăr de optsprezece. Femeia se dezvăleşte mai degrabă decât bărbatul. Ş-apoi în pansion erau mai mulţi elevi de optsprezece, douăzeci de ani, care nu cereau mai bine decât să arate bunei Nicete toate tainele amorului.

Iubita mea, dar, nu era la cel întâi amor în teorie. Însă patima orbeşte. În zadar camarazii mei îmi vorbeau de rendez-vous date şi primite, de bileturi trimise şi răspunse, eu eram ateul cel mai nătâng. Credeam numai în cuvintele Nicetei. Niceta era pentru mine nevinovăţia personificată, era un înger coborât din cer ca să-mi înfrumuseţeze viaţa.

Femeia iubită este totdeauna un înger. Să te ferească însă Dumnezeu de aceşti îngeri mai răi decât toţi scaraoţchii; da unde poţi? În orice vreme, în orice vrâstă, în orice poziţie să te afli, numai o femeie să vreie să-ţi strice liniştea, să fii sigur c-a isprăvi. Cât de înţelept, cât de cumpănit şi de ispitit să fii, femeia cea mai proastă poate încă să te robească şi să-ţi arate că eşti numai un şcoler. Aduceţi-vă aminte de povestea iadeşului⁵. Eu din partea mea mărturusesc că niciodată n-am rămas biruitor în asemene lupte. De câte ori o femeie — se înţelege, frumuşică — a voit să mă aibă în lanţurile sale, totdeauna a găsit în mine omul cel mai domol. Ca mielul întind gâtul; în zadar mintea mă sfătuieşte să fiu tare, în zadar lumea îmi arată metehnele acelei femei. O iubesc şi n-ascult nimică. Acesta este tot răspunsul meu. Ea poate să facă din mine tot ce va voi. Faptele, gândurile, viaţa mea îs ale ei. Însă tocmai pentru că-mi simţesc slăbiciunea, tocmai de aceea sunt aşa de ferit pe lângă dame. Un presimtiment îmi arată premejdia şi, fiindcă ştiu că rar aş găsi o femeie care să ştie a preţui abnegaţia ce-i fac de neatârnarea mea, de aceea trăiesc deoparte şi, cu cât alţii caută intrigi de amor, cu atâta eu le fug. Pentru dânşii, a iubi este o petrecere, o vreme plăcută, pentru mine, a iubi este a suferi.

Însă iar egoismul m-apucă, iar îmi vine să vorbesc de eu şi de mine. Dar ce să fac; aşa am hotărât din începutul povestirii, să vă vorbesc numai de persoana mea. De câte ori am vorbit de alţii, chiar adevărat, totdeauna am păţit pozna. De aceea egoismul, fără voia mea, m-a pus în lanţuri şi am jurat să nu mai vorbesc decât de mine. Poate aşa nu s-a mânia nimene şi m-a lăsa să spun adevărul de mine, dacă nu pot să-l spun de alţii.

Niceta, cum am zis, nu era la cea întâie declaraţie. Nu vreau să zic că simţise amorul înainte pân' a o cunoaşte eu; iubirea mea de sine ar suferi prea mult de aceasta. Dar atâta am aflat că vro doi-trei tineri îi făcuse declaraţii pe care le primise destul de bine; şi numai vina ei a fost dacă n-a vrut să afle şi mai mult. Dacă în practică ea nu ştia nimică, în teorie cunoştea toate fineţele amorului. Pentru dânsa era un lucru curios să vadă cum un copil de patrusprezece ani, ruşinos pot zice mai mult decât o fată, ştia să facă amorul.

Niceta primi declaraţia de amor mai bine decât putui nădăjdui; prin acelaşi mesager care-mi dăduse biletul, ea îmi răspunse că-mi dă un rendez-vous la două ceasuri după-miazăzi în odaia cameristei sale.

Expresiile îmi lipsesc ca să vă arăt ce bucurie am simţit la această novelă; fericirea mea era mai mult decât mare. Un rendez-vous, eu să am un rendez-vous la vârsta de patrusprezece ani. Ce trebuia, dar, să fiu, câte inimi trebuia, dar, să răpesc când aş fi avut douăzeci de ani. Toate femeile trebuiau să fie ale mele şi, ca un sultan, aş fi avut numai să-mi arunc năframa pentru ca să aleg. Însă şi aceasta a fost una din cele mai scumpe iluzii pe care n-am întârziat a o pierde.

În puţin, am văzut că în veacul nostru, şi mai ales în capitalia-miniatură a noastră, în acest oraş de sticlă, unde se ştie tot ce se face şi însuşi ce nu se face, Rişilieuii şi Lovelasii nu mai pot fi învăţătorii tinerilor noştri în arta de a face izbânzi şi că femeile sunt mai cinstite decît ne sunt înfăţoşate prin romanuri.

Aprins de citirea unor asemene cărţi, unde mai totdeauna amorul se înfăţoşează biruitor, unde obicinuit femeia este zugrăvită slabă şi subjugată, fieştecare june când intră în lume socoate că are numai a dori, spre a-şi vedea împlinite toate dorinţele, că are numai să se arate, pentru ca o femeie să-şi uite cinstea, bărbatul, copiii, şi să i se arunce în braţe. Însă lacrimi de sânge varsă când vede că lumea pozitivă se deosebeşte foarte mult de lumea ce a văzut în Paul de Kock şi în Ricard.

La ceasul hotărât, când intrai în odaie, sângele îmi clocotea, vinele tâmplelor mi se îmflase. Socoteam că fruntea a să mi se desfacă. De emoţie nu puteam sa mă sprijin pe picioare; aşteptam cel întâi rendez-vous din viaţa mea. Niceta nu venise încă. În puţin însă auzii fâşietul unei rochii de mătasă; cunoscui pasul. Înima-mi bătea aşa de tare, încât părea că vrea să saie din loc; pusei mâna ca doar aş putea s-o stăpânesc. Uşa se deschise şi Niceta se arătă. Atunce nu mai ştiui ce face; mai mult din neputinţă, decât din voinţă, genunchile mi se îndoiră şi picai dinaintea ei.

Cât ţinu aceasta nu ştiu; atâta numai îmi aduc aminte că mă trezii în braţele iubitei mele. Cu o expresie nespusă de fericire, mă uitam la frumoşii ei ochi, ţintiţi asupra mea. Ea se plecă şi mă sărută pe frunte — era cu un an mai mare decât mine — şi cu mâna sa îmi da părul de pe cap în laturi.

În sfârşit, după o contemplare mută de vro câteva minute, eu rostii aceste cuvinte, tot din întâmplările fiului lui Ulisie: "Ma Calypso"; şi ea, cu un glas dulce ca zefirul primăverii, îmi răspunse: "Mon Télémaque".

O! era o poziţie cu totul florenească, căci, după Telemah, cartea cea mai plăcută pentru noi era Florian. Păstorii lui îmbrăcaţi în straie de matasă, cu peruci cu pudră, purtând iarna şi vara cununi de rosae centifolia, vorbind într-o limbă mai corectă decât a filologilor noştri, păstoriţele lui cu rochie de gază şi de blondă, cu ciuboţele de prunelă, cu noduri de cordele cumpărate de la Miculi de pe atunce, povăţuind nişte miei cu o lână mai delicată decât matasea, care mâncau numai livand, rozmarin şi se adăpau numai cu apă de roze şi de mille fleurs, îmi păreau oamenii cei mai fericiţi din lume. Dacă n-aş fi fost amorezul Nicetei, aş fi dat tot în lume ca să fiu Nemorin, amorezul Estelei.

Atâta iubeam pe Florian, acest adevărat poet al naturii, încât la un Sfântul Vasile, când tată-meu mă întrebă ce daruri vroiam să-mi cumpere, îi răspunsei cu un aer pedant ca când aş fi fost docent în vro universitate: Les oeuvres completes de M. de Florian, mon pere!

Amorul meu, odată împărtăşit, făcu mare pasuri. După un rendez- vous, o sută altele îi urmară. Însă amorul meu era platonic; numai acest fel de amor îmi plăcea, poate pentru că eram numai de patrusprezece ani. Spre a nu fi numit lehău îmi voi scurta povestirea.

Nu vă voi spune, dar, întâlnirile noastre pline de sărutări dulci şi de conversaţii interesante asupra istoriei, asupra geografiei şi mai ales asupra iubiţilor noştri Fénelon şi Florian. Nu vă voi spune de câte ori aşteptam pe Niceta, ascuns într-un poloboc cu orz, ce era pus într-o tindă a pansionului.

Nu vă voi spune plimbările romantice ce făceam amândoi în marele parc al pansionului. Asfinţitul soarelui mai ales era pentru noi — precum pentru toţi simţitorii amorezi — o privelişte de care nu ne puteam sătura. Muţi, strângându-ne de mână, lipiţi unul lângă altul, priveam la globul de foc care măreţ şi sfânt se culca în dosul unor dealuri roditoare şi acoperite cu vii; cele de pe urmă raze ale lui veneau de mureau pe fruntea noastră. Aşa, într-o contemplaţie mută dinaintea acestei mari privelişti, rămâneam până când, pe de altă parte, priveam răsăritul lunii, care, ca o mare portocală de foc, se înălţa repede pe bolta cerească. Atunce ne ziceam un fraged adio, ne făgăduiam să ne întâlnim iarăşi şi ne duceam la culcat. Aceste toate nu vi le spun, dintâi, pentru ca să nu vă fie urât, şi al doile, pentru că vreau să fiu discret; şi discreţia este un paşaport care deschide inimile femeilor şi uşile bărbaţilor.

Însă zilele, săptămânile, lunile treceau; Niceta nu era făcută pentru altă ceva, decât numai pentru a se mira de asfinţitul soarelui şi de răsăritul lunii, oricât de frumoase sunt aceste privelişti. Ş-apoi şi eu mă apropiam de cincisprezece ani!!

Amorul nostru ar fi luat o turnură mai întreprinzătoare. Mai că Platon ar fi fost uitat, dacă o întâmplare nepilduită, nevăzută, neauzită, n-ar fi venit să-mi răpească iluziile celui întâi amor.

Eram în dimineaţa Anului Nou, sau a Sfântului Vasile, cum se zice. Mă găteam să mă duc în târg să-mi văd rudeniile. În vreme ce-mi puneam antereul, pentru că atuncea purtam încă straie asiaticeşti, văzui că intră în odaie cameriera Nicetei, de curând tocmită. Trebuie să ştiţi că acea camerieră era o creatură grozavă, scârnavă, gheboasă, şchioapă, numai cu un ochi şi par dessus le marché era şi mută. Această arătare, de câte ori o vedeam, îmi pricinuia o oţărâre de care mă simţeam cu săptămâna. Muta dracului se apropie de mine şi prin semne imi arătă că avea să-mi deie ceva din partea duducăi.

Bucuria se zugrăvi pe faţa mea; după ideile floraneşti ce aveam atunce, socoteam că trebuia să fie ori un buchet făcut după limba florilor, ori vrun suvenir cusut de mâna Nicetei, ori în sfârşit vrun medalion cu o viţă de părul ei.

Întinsei braţul.

Muta îşi vârî mâna în scârnavul său sân şi scoase, ce?... o zaharica înfăţoşând o inimă, învelită în gaz şi străpunsă cu două bolduri mari în loc de săgeţi.

Mi-i cu neputinţă să vă spun turbarea ce am simţit într-acel grozav minunt. Amorul meu atât de curat, de platonic, pe care în imaginaţia mea il făcusem aşa de poetic, să-l văd spurcat prin o aluzie aşa de prozaică, prin o zaharica scoasă din sânul unei mute, unei arătări! Niceta pe care o socoteam aşa de îngerească, aşa de înaltă în idei, aşa de delicată, să se slujască de o figură întrebuinţată, cel mult, de băcăliţele de pe Podul Lung.

Vro câteva minunte nici nu văzui, nici nu auzii, nici nu simţii nimică. Însă când mă trezii, amorul meu era dus pentru totdeauna; şi pentru Niceta, pentru fata ce o iubisem aşa de curat, aşa de sfânt, pe care o poetizasem în închipuirea mea, nu mai simţii decât dizgust şi dispreţ.

De atunce n-am mai văzut-o.

Iată, mesdames, cum am pierdut, prin o zaharica, iluziile celui intâi amor.

Altul, şi eu astazi aş face-o, ar fi mâncat inima şi pe urmă s-ar fi dus şi ar fi strâns pe Niceta în braţe tare şi zdravăn. Dar atunce eram de cincisprezece ani; poezia şi delicateţea inimii erau încă pentru mine o religie.

Eu am sfârşit.

Note

TE-AR MAI PUTEA INTERESA