Editura Global Info / Literatură

Mihail Kogalniceanu

Soirées dansantes

(Adunări dănţuitoare)

La nouăsprezece ani ne bucurăm de joc ca de o mare desfătare, dar nu este desfătare în lume care să treacă aşa de degrabă la bărbaţi şi aşa de târziu la femei. Îmi aduc aminte câteodată, cu o oftare de părere de rău, de vremea ce a trecut aşa de iute, în care, a doua zi după un bal, mă sculam la amiazăzi, zicând: bre, bre, cât m-am înglindisit de bine.

Şi cu o suvenire desfătăcioasă de gânduri, mă uitam la rămăşiţele strălucitei mele tualete din ziua trecută, ce era împrăştietă în mijlocul odăii: şacşârii cei roşii aruncaţi pe covor, galbenii papuci dormind pe vatră, ca o mâţă ce se încălzeşte, mănuşile aninate de coada unui ibric, cilicul cel globos rostogolit sub pat, şi taclitul, a căruia coadă, în ziua trecută, prin coborârea sa până la pământ, făcea mirarea tuturor babelor, şedea învăluit pe un scaun. Nu zic nimic de fermeneaua cea roşie care, aninată pe uşă, sămăna la cununile de pipăruşi întinse înaintea casei unui bulgar din Huşi.

Atunce, niciodată nu mă desfătam pe jumătate; apropierea unui bal îmi deşerta inima de toate micile supărări ce aveam; aş fi luat la joc pe dracul înşuşi şi aş fi sărit de douăzeci de ori pentru un bal la vrun diac de visterie. Dacă dimineaţa gândirea mea necontenită la joc îmi pricinuia de la loghiotatul dascăl vreo falangă părintească pe talpa picioarelor, sara dimpotrivă, când gazda, încântată de iuţala pasurilor mele, mă făcea de alergam în dreapta şi în stânga, spre a pofti la joc toate bătrâneţile ce nu jucau, mă socoteam o persoană de mare importenţie înaintea damelor şi uitam foarte degrabă neplăcerile de la şcoala Trisfetitelor sau a dascălului Gheorghi.

Ah! Acum mă duc la bal numai spre a juca rolul pătimitor de băgător de samă. Picioarele mi se odihnesc într-un ungher întunecat al sălii şi ca un soldat bătrân, invalid, ce-şi anină ruginita sabie la căpătâiul său, asemine îmi anin şi eu pulpele de bumbac la cerceveaua unei fereşti. Căci şi eu am lepădat cilicul pentru pălărie şi purpuriii şacşâri pentru strâmţii pantaloni. Când joc câteodată, mă mişc posomorât ca o cârtiţă ce se întoarce. Câteodată iarăşi zic o vorbă, două la femeile cele bătrâne, şi ele mă împacă câteodată şi cu cele tinere. În altele, sunt făcut dintr-un aluat destul de nemulţumitor şi puţin însuşit spre a face din mine un om căruia-i zicem că este plăcut.

Plăcut? Ce însemnează acest cuvânt?

Un om plăcut, pentru multe femei, este acela care într-un bal joacă totdeauna şi nu se odihneşte niciodată, jucând deopotrivă cu toate, cu cele frumoase şi cu cele urâte, bun, tânăr şi de treabă, care face filantropie la mazurcă spre slujba fetelor celor bătrâne şi care crede că are vreo îndatorire către gazda ce-l pofteşte la bal.

Un om plăcut este şi acela care face curte mamelor, spre a avea dritul de a face şi fetelor, şi care are totdeauna două mâini, două picioare şi o droşcă la dispoziţia damelor care n-au nici trăsură, nici bărbat; care strânge mănuşile, apărătorile şi basmalele acestor dame, poartă şalul şi umbrela lor, le trimite lojii la teatrul francez ca să se mire de frumosul comic al lui Pélier şi de ţipetele d[emoaze]lei Jenni. Un om plăcut este şi acela care îşi prăpădeşte banii de câte ori joacă vist cu damele...

Aşa-i că-i plăcut acest elegant care spune complimente, ce amirosă la apă de mintă şi nu intră niciodată într-o adunare fără să aibă buzunarul plin de confeturi şi capul de cimilituri, calamburguri şi şarade, fiinţă premenită a fi pişcat de fetiţe şi a purta băieţii pe genunchi.

La nevoie, omul plăcut spune şi câte o istorioară. El este un dobitoc preţios pentru educaţia tinerelor demoazele şi pentru mâncarea zarzavatelor. El mănâncă multe legume şi nu bea nici cafe, nici vutcă, dar ştie foarte bine a tăie la fripturi.

Omul plăcut se află mai ales între biurgheri sau târgoveţi. Am cunoscut până şi spiţeri care erau foarte plăcuţi. Sunt femei care vorbind de aceşti oameni zic: "Domnul cutare are todeauna o vorbă de râs". În ce colţ al spiţăriei oare au învăţat ei aşa frumuşele lucruri? Acasta nu ştiu. Dar glumele lor mă băteau la ureche ca clopotul de la Barnovschi într-o zi de sărbătoare. Mai pune încă şi acel râs lancaviu, ce samănă cu muzica broaştelor.

Şi duhurile frumoase de societate, şi jucătorii de şarade în faptă, şi, mai ales, acei istorisitori de poveşti fantastice care totdeauna ţi se par un tăciune ce fumegă în vatră, şi, în sfârşit, îţi pică peste picioare.

În vremea când un duh nebun de vârtej şi de joc se apucă de toate capetele şi picoarele femeieşti, omul plăcut, omul maşină, omul ce joacă se face o specialitate, o individualitate, o nevoie; el este neapăratul suarelelor neguţitoreşti şi dieceşti. Pentru vro câteva pahare de limonadă şi de ceai, el îşi dă cu chirie picoarele; meşteşug prea puţin câştigător, dacă nu vei pune în rândul câştigului bătăturile, reumatismurile şi durerile de piept.

— Neneacă, zice duduca P. S. ... către maică-sa, trebuie să poftim pe A. M. M. la cea de pe urmă suare a mătuşii mele; n-a lipsit măcar la o contredansă.

— Vere, să ne aduci cavaleri!

Un cavaler care joacă se porunceşte ca o îngheţată la Felix: el este tovarăşul neapărat al scaunelor şi al policandrului ce se împrumută din mahala. Apropo de împrumut, am cunoscut un tânăr care, fiind îndatorit de rudele sale să împrumute pentru o nuntă nişte argintării şi nişte scaune, învăţa pe de rost numărul scaunelor, cuţitelor şi furculiţelor scrise în izvod.

Cavalerul numai să aibă picioare, mâini, o părere sau o măhală de trup, cu groşi posteriori, şi să fie înzestrat cu o pereche de pinteni lungi ca suliţa urieşului Goliat , este plăcut şi poftit la toate balurile; şi damele, care obicinuit şed pe scaun, primesc poftirea lui la un joc cu bucurie şi, spre mulţumire, îi aruncă câteodată o căutătură dulce prin nişte gene afumate de patruzeci de ani.

Cavalerul are toată voia să ieie între vals şi contredansă, din vreme în vreme, câte un posmag. Trebuie să-l vezi pe bietul băiet când îşi scoate mănuşile şi-şi întinde tremurânda mână pe tabla şi, când a luat un posmag fără să răstoarne tablalele, cum se trage înapoi în grămadă, ca un câine ce fuge cu un ciolan în gură. Iată pofta de mâncare a unui cavaler.

Cavalerii ce nu sunt oşteni, care obicinuit se aud de departe, din pricina târâitului săbiei, cavalerii civili, zic, care intră pentru întâiaşi dată în adunări, poartă neapărat o jiletcă albă, legătura de gât de atlaz neagră şi gulerul fracului căptuşit cu catife; de abia la al doile sau al treile an a intrării lui în lume, începe a se deprinde cu pălăria-clacă, cu pantaloni collants şi cu papuci cu cătărămi de la Miculi . Dar atunce i s-a dus blândeţa cea dintâi! Piciorul i se strică. Se osteneşte, se odihneşte, când joacă alege damele; se depărtează de bătrâneţe şi de clădării afumate şi, jucând, stă la gânduri; îndată ce la un banc farao va lepăda pe o carte un galbăn, este prăpădit, şi jocul îi este urât.

Nu ţi-oi vorbi nimică de strălucitele baluri ce se da în vremea lui Muruz şi a lui Calimah, unde se îndesa cea mai bună societate din Iaşi.

Balurile de atunce nu sămăna nicidecum cu suarelele de astăzi. Luminaţia ce se făcea în ogradă şi în uliţele de pinpregiur înştiinţa tot târgul că era bal la cutare şi cutare boier. Astăzi, de abia spre încălzirea vizitiilor, doi-trii tăciuni ard la poartă întocmai ca focul din ograda lui Ana şi Caiafa. Aceeaşi pompă întreită era înlăuntrul palatului. Toate strălucea, toate era îndestule. Vinul şi laptele curgea, cum zice Scriptura. Gazda ce da balul nu se înjosea la cele mai mici amărunturi ale unei cotredanse; nu o vedeai alergând în dreapta şi în stânga spre a scoate la iveală un vis-à-vis (vizavi) la joc, care se ascundea sub perdelele unei fereşti. În mijlocul balului uşile se deschideau ca prin varga unei vrăjitoare nevăzute şi o masă desfătăcioasă, ce se înfăţoşa ochilor sub strălucitele focuri a mii şi mii de lumânări, făcea adevărate tote încântările simţualităţii răsăritene. Când astăzi ies de la o suare biurgherească de acum, cu gura plină de posmagi şi de pudinci făcute în casă de un bucătar ţigan, şi că-mi aduc aminte de acele nopţi strălucite a cărora toate lumânările s-au stins, crez că am visat sărbări din Halima.

Balurile cele mari au trecut cu miile lor de lumânări şi cu desfătăcioasele mese, dar suarelele dansante trăiesc încă în toată strălucirea, pentru că suareua dansantă este numai şi numai a epocii noastre: ea se întinde de la palaturile de pe uliţa Copoului până în Armenime şi sub Curţile Arse. Boieri, dieci, negustori, toţi dau astăzi suarele dansante. Şi pentru ce?

O suare dansantă se găteşte în două ceasuri. O scripcă, o cobză, câteodată şi un nai sau o daiere; vro câteva laviţe, patru poponeţe într-o odaie mărişoară şi suareaua este gata. Pe urmă nişte dulceţi cu apă, nişte posmagi, apă zăhărită şi sărată, împodobită cu numele de limonadă, purtate pe tabla, din ceas în ceas. La mijlocul suarelei, zama de ciorbă numită bulion sau ceaiul cu franzelă prăjită îşi face intrarea triumfală... ş-apoi să mai vezi acolo cincizeci-şaizeci de voinici, jucând ca nişte fericiţi, asudând sânge şi apă la sunetul cobzei. Rămăşiţa şede împrejurul odăii, priveşte, critică, încuviinţează. Alţii joacă vist sau preferans, vorbind de câte corăbii au sosit la Galaţi şi cât se vinde chila de grâu şi de păpuşoi.

Deci, toată această lume este un adevărat vinograd, numai că nu-i sărat, alcătuit de pălării de paie şi straie negre, de pelerinuri şi capele sau turbanuri stacoşii; scriitori pe la secţii, vechili pe la divanuri, doftori de dinţi şi de cai, spiţeri, toţi alegători la Eforie, toţi cuconi. Cucoanele destul de frumoase, afară de nişte figuri de ţuţuience a cărora rumeneală, pară de foc, în mijlocul unor fete tinere şi frumuşele, samănă cu o floare de mac într-un câmp de nu-mă-uita.

Bărbaţii vorbesc necontenit trebi, procesuri, dinţi scoşi şi potcoave găsite la cai morţi. De la un capăt al odăiei la celălalt auzi strigătele lor, lucru foarte interesant, te încredinţez.

Ascuns sub umbra deselor marabouts a unei tinere de şaizeci de ani, îmbrăcată în rochie de atlaz albă, cu cordele pempe, cercetez şi privesc. Iartă-mi vro câteva portreturi.

Dintâi acea tânără persoană a căreia cap este încărcat cu un braţ de flori şi de spicuri poleite, ca zeiţa Ceres; fată mare cu pieliţa palidă şi cu zâmbirea netocească, care la vârsta de optsprezece ani a ieşit din pansion, unde a câştigat toate premiile clasei sale. Ea a fost micul Fenix din Târgul Cucului; ea deţifră destul de bine muzica, zugrăveşte înfricoşat trupuri goale; cu toate aceste, talentul său cel mai frumos este că are douăzeci mii galbeni zestre. La ochii mă-sei, acea femeie groasă, rumănă, cu părul bălai, cu rochie de catife alb-albastră şi care samănă că mulţumeşte cu atâta graţie acelor ce-i poftesc fata, Celestina este o minune. Dacă mama şi fata intră într-un salon, Celestina intră totdeauna dintâi; la Socola sau la Copou trebuie ca Celestina, gătită ca păpuşa de la fereastra lui Miculi, să se aşeze totdeauna în mijlocul aleilor şi să-şi arate dosul pentru ca s-o vadă mai bine trecătorii; la teatru, ea se pune tetdeauna în faţa lojii. Dacă cineva o roagă să cânte o romanţă, maică-sa îşi ia basmaua şi face sămn să tacă toţi; ea strigă cât poate: "Îi s-o auziţi cum cântă, că un înger!" Celestina se pune la piano; atunce, biata femeie, nemaiputându-se stăpâni, se scoală de pe scaun şi şede în picioare dinapoia scaunului fetei sale, bate tactul, o întovărăşeşte cu jumătate de glas; apoi ochii i se umezesc de lacrimi; are nevoie să plângă, plânge. Dacă cineva bate din palme sau zice brava, bravissima, ea-şi aruncă braţele împrejurul gâtului Celestinei; biata neneacă crapă mai-mai de bucurie şi de... grăsime. Mâine vei vedea-o că se duce să facă vizite spre a avea plăcerea de a povesti în toate casele izbândele fetei sale.

Cealaltă, îmbrăcată cu rochie pempe, care joacă sau mai bine care sare cu atâta plăcere, ai căreia groşi obraji sunt aşa de rumeni, care râde necontenit, care purcede înaintea tactului şi-şi împinge cavalerul când stă pe gânduri, este una dintr-acele căria-i zicem că este o fată bună. Ea se îndoapă cu posmagi şi cu zaharicale, cu primejdie de a-şi strica stomacul; vorbeşte cu gura plină şi-şi varsă şampanie pe rochie; povesteşte cavalerilor săi festile şi şiriclicurile ce a făcut la pansion; bufneşte de râs când le vorbeşte şi-i strânge de mână când joacă. Întreab-o dacă-i place jocul şi ţi-a răspunde că se înglendiseşte frumuşel, franţuzeşte: je m'amuse joliment; jumătate tip de grizetă, boboc rumân de trandafir din mahalaua Muntenimii.

În faţa ei, şi spre a face contrast negreşit, pentru că în toate trebuie contrasturi, miară-te de muza biurgherească din Păscărie, împinsă încoace şi încolo, cu o rochie largă, albastră, presurată cu stele de argint, cu capul ridicat, trupul înapoiet, aruncând căutături dulci, suspinând şi vorbindu-şi singură, având totdeauna chipul ca când s-ar trezi din vis, răspunzând stropşit la toate întrebările ce faci, vorbind buziş despre zugrăveală şi despre poezie, citând pe Lamartine şi pe Eliad, pe Victor Hugo şi pe Negruzzi, pe doamna Tastu şi pe doamna Samboteanca, şi neuitând mai ales să-ţi spuie că a fost la cea întâi reprezentaţie a pieselor Le fort l'evęque şi Un de plus şi că la cel de pe urmă examen de la pansionul S. a descoperit o greşală în cuvântul dăscălaşului nemţesc. Ea este totdeauna rău încălţată şi degetele-i sunt pline de cerneală.

Soră-sa Indiana este un volcan ce fumegă pe gunoiul râpei Privighiţoaiei; tânără artistă de cea mai mare nădejde, ce se găteşte la cap à la Ninon, cu o feronieră pe frunte; când se îmbracă ca o jucătoare pe frânghie, când se învăleşte într-o tunică ateniană; când cântă, îşi întoarce glasul în rulade, se pune ca doamna Malibran şi vorbeşte totdeauna cu un accent italian ce samănă limbii vorbite în şatrele de pe şesul Bahluiului.

Vezi încă şi acea mare palidă, ce se uită la cavalerii cei frumuşei cu ochi murinzi; ea şede în toate zilele trei ceasuri în feredeu, mistuieşte dimineaţa câte un roman şi sara se îmbată de amor la melodramele teatrului francez.

Dă-mi voie să nu-ţi vorbesc de demuazela de cincisprezece ani, demuazelă clasică a balului, silită să joace cu toţi ţâncii şi pişcarii ce se află la suare şi care-ţi răspunde cu graţie la toate întrebările ce-i faci cuvintele franţuzeşti ce a învăţat la pansion:

— Oui, monsieur. — Non, monsieur. — Monsieur, vous êtes bien bon. — Monsieur, je ne sais pas ... Vorbire tare înfelurită şi cu totul plăcută.

Nu ţi-oi vorbi nici de cochetele cele mici de şapte ani, pe care nenecele lor le îmbracă cu rochii scobite la gât şi le duc în suarele cu condiţie că n-or dormi pe scaun, c-or fi cuminte, că n-or cere zaharicale.

Nici de mii alte specialităţi femeieşti, ce se găsesc mai în toate suarelele dansante.

Spre pildă:

Femeile măritate care iubesc a şugui cu holteii.

Acele care la vârstă de patruzeci şi cinci de ani poartă-n sân un cap de cuc, ca să rămâie totdeauna tinere şi drăgălaşe.

Acele care-şi întreabă necontenit cavalerii.

Acele care zic: soţul meu este la Eforie.

Acele a cărora bărbat este căpitan de târg sau vătav de şalgăi.

Acele care amirosă a livant şi poartă gulere cu falduri, când au un gât slab şi lung ca al cucoarelor.

Sau scurteicele cu ochi boldiţi ca ai racului, numai în proporţia ochilor de bou - expresia omerică.

Sau ghemurile de grăsime, încărcate de diamanturi, care sar sub policandru ca un balon, asudă de la cap la picioare şi zic necontenit: "Este de mirat! nu-s ostenită nicidecum; aş juca toată noaptea fără să mă ostenesc."

Şi femeile sulemenite care joacă, peste patruzeci de ani.

Şi fetele de treizeci de ani, care nu mai joacă... decât ca să facă plăcere altora.

Mai ales, să te ferească sfântul înger de gazdele care vin de te apucă pân' şi din odaia cărţilor.

— Ei bine! Ce! Nu joci? Faci tare rău.

Sau încă:

— Domnule Plete-lungi, trebuie un vizavi. Ai bunătate de pofteşte pe cucoana cea cu rochie roşie şi cu turban alb, care n-a jucat încă nicidecum în astă-sară.

Of! Of! Să te ferească Dumnezeu de damele cu rochii roşii, cărora trebuie să le faci pomană o contredansă.

"De foc, de sabie, de rochii roşii, de războiul între noi, de turbane albe, de ciumă, de Ali Tebeli paşă de Ianina".

Ziceam încet aceste cucernice cuvinte, când, cu colţul ochiului, zării pe gazda casei ce venea spre mine. Făcui ca corăbierii când văd că se ridică o furtună, mă trăsei spre liman, coborâi velele şi mă pusei în siguranţie în ietac, unde erau aşezate mesele de joc.

Un foc bun ardea în sobă şi în odaie era un aer mai curat decât în sala danţului. Mă uitam la patru portreturi urâte şi rele, puse în cadruri frumoase; lucru ce mă făcu să gândesc la femeile cele bătrâne, care se culcă în crivaturi negre şi se acoper cu o catife neagră, pentru ca cu atâta mai mult să se vadă albeaţa obrazului.

În vreme ce făceam asămine fiziologice gândiri: "La banc, la banc!" strigă unul din giucători.

"Binecuvântat fie numele Domnului", zisei, apropiindu-mă de masă; aruncai un iermelic.

— Cât pui pe carte?

— Iermelicul întreg.

— Nu se primeşte mai mult de cincizeci parale pe carte!

Atunce mă uitai şi văzui că tot bancul era de o rubie tăietă şi de un sorocovăţ şi jumătate borteliţi şi că toţi jucătorii pontarisea cu câte un puişor.

În viaţa mea nu m-am aflat în faţa unei figuri de bancher aşa de nemulţumitoare. El ţinea cărţile ca un armăşel sabia înaintea porţii temniţei.

— O, ce joc înfricoşat! strigă un gros şi gogoman vechil care se îngrăşase pe la divanuri cu punga mai-marilor gogomani ce-l însărcinau cu pricinile lor.

Adu-ţi aminte că era în banc o rubie şi un sorocovăţ şi jumătate.

Momiţa mea de bancher, care avea, cum se vedea, darul prevederii, câştiga necontenit. Iermelicul se duse, şi altul, şi altul. De la bătrâni nu-şi aducea aminte cineva să fi văzut în casa acea atâţia bani pe masă — şi în buzunare.

— Gazda mi-a spus acum că ar dori să nu se joace atâţia bani în casa ei, îmi zise la ureche un prieten al casei cu ochelari albaştri, care, cum se vedea, era unit cu bancherul...

— Ei bine, îi răspund, ş-apoi?

— Apoi, îmi zice, ceva mirându-se, fă ce-ţi place; de acum nu-mi pasă. Mi-am împlinit însărcinarea.

— Dacă gazda socoteşte că jucăm prea scump, zice momiţa de bancher, puindu-şi în buzunar iermelicii mei, basta, nu vreau să zică că-s jucăuş sau şuler!

— Nici eu, zice altul.

— A! Iată galopul, strigă un al treile, şi rămăsei singur la masă, în primejdie că, după ce am prăpădit, apoi să fiu silit de slugi să plătesc şi cărţile.

Norocire că cei cu galopul intrară în ietac. Toate fetele săreau pline de bucurie. Şirul trecu repede dinaintea mea şi intră într-o tindă strâmtă şi întunecoasă ce ducea la... bucătărie.

— Dumnezeule! strigă stăpâna casei, sărind de pe scaun, mi-au stricat ceştile.

În adevăr, auzisem un mare huiet. Ana, grasa bucătăriţă, venea în linişte prin tindă cu o tabla plină de ceşti cu ceai, şi dănţuitorii o împinseră aşa de frumos, încât, fără voia ei, făcu un pas franţuzesc vestit, numit rond de jambe vertical, aşa de răpide, încât tablaua şi ceştile zburară în bucăţi.

— Nu-i nimică, nu-i nimică, rezicea un sfert de ceas pe urmă gazda, care ieşea roşie ca sfecla din tindă.

— Cu toate aceste, Ana a avut un galop frumuşel, îmi zice un vecin încântat să facă un calamburg, şi nu m-aş mira dacă mâine biata fată n-a fi silită să plătească ceştile.

— Dacă-i aşa, am gând să fac o subscripţie în folosul ei.

Cum îmi căutam şapca, bancherul ce-mi luase paralele s-a apropiet de mine.

— Cum, te duci, domnule?

— Mă culc totdeauna devreme.

— Ai, fii-mi vizavi pentru viitoarea...

— Cu neputinţă, sunt ostenit.

— Dar n-ai jucat.

— Pardon... la începutul suarelei.

— Aşa este... două contredanse, cu fata doamnei A... şi cu demoazela Celestina...

— Eşti prea bun, domnule, că mi-ai numărat contredansele.

— O, nu le-am numărat eu, mon cher, dar sărdăreasa A..., gazda însăşi, care-mi zice dineoară: "Ce! căpitanul nu joacă, oare-i bolnav? A jucat numai două contredanse"... Á propos, trebuie să câştigi la banc?

— În adevăr, eşti curioz să-mi faci o asăminea întrebare, după ce mi-ai luat toţi banii.

— Cum, ai prăpădit? Îmi pare foarte rău, parole d'honneur ... Ei bine, mon cher, crezi poate că câştig mult... am pierdut patruzeci de parale, în adevăr. Sunt totdeauna nenorocit la cărţi.

— Domnule, am cinste să-ţi poftesc noapte bună.

Fui silit să rămân încă jumătate de ceas, ca să-mi aflu mantaua, ce o găsii, în sfârşit, adormită ca o momâie în mijlocul unei mari piramide de blane şi de salopuri.

Într-un colţ al tindei, mă făcui că nu vedeam pe un fashionable de mauvais ton — unul dintr-acei păpuşeri ce-i întâlneşti pe uliţă şi prin cafenele, cu plete lungi până la coate, cu barbă de ţap, cu doi coţi de postav roşu legaţi la gât, cu jiletcă galbănă á la republicaine cu o manta liliachie, scurtă până la genunchi —, mă făcui, zic, că nu-l vedeam cum îşi punea colţuni de bumbac albastru peste colţunii de mătase. Jos, slugile dormeau. Fui silit să-mi deschid singur poarta. La uşă nu era nici o droşcă. Uliţa era deşartă şi tăcută. Fânarele aruncau o lumină palidă şi slabă. Iaşii sămănau ca o biserică mare, vazută la lumina crepusculului.

Ajunsei acasă pe jos şi dormii bine.

— Vii tare târziu, zisei a doua zi femeii care-mi făcea în toate zilele patul.

— Apoi, cuconaşule, mă rog să mă ierţi. Vezi c-am făcut astănoapte câşlegile, şi asta se-ntâmplă numai o dată în an.

— Te-ai veselit bine?

— Ca o împărăteasă. Slugile boierului Curcă au avut voie să deie o horă şi am fost poftită şi eu. Era într-o odaie mare în beci, unde am jucat toată noaptea. Era o mare adunare şi tare frumos. Bărbieri, cojocari, croitori, bacali, tot oameni de treabă şi cu stare. Boierul Curcă a dăruit pentru masă şaizeci lei, şi, pentru ce-a mai trebuit, au plătit slugile. Am jucat până dimineaţă, când s-au stins lumânările, şi de aceea te rog să-mi dai iertare dac-am venit aşa de târziu.

— Nu-i nimică, jupâneasă; şi eu am petrecut noaptea la un bal.

— A! Dumneavoastră sunteţi boieri; a trebuit să fie tare frumos.

"Hm! zisei în mine, pişcându-mi buzele, dacă vrodată voi scrie istoria sărdăresei A... nu voi da-o s-o citească jupâneasa din casă".

TE-AR MAI PUTEA INTERESA